Blog

Primiți prea multe cadouri pentru copiii dumneavoastră şi nu ştiţi cum să diminuaţi această cantitate sau acest comportament?

În multe dintre situaţiile în care ne “pierdem” printre rafturi, este vorba despre căutarea unei stări de bine, a unei mulţumiri de moment, a unei fericiri mărunte şi trecătoare. 

Acest model poate fi preluat de copiii din familie, cu multă uşurinţă. Dacă tu, ca părinte vei avea parte de cadouri multe cumpărate sau primite şi ei, ca membri ai familiei, îşi vor dori să experimenteze bucuria de aprimi, de a avea şi, când vor deveni adulţi, de a cumpăra fără a ţine cont de nevoile reale.

„Tocmai am sărbătorit prima zi de naștere a gemenilor noștri, iar familia ne-a copleșit cu o avalanșă de cadouri (toate jucării) pentru ei. A fost foarte drăguț din partea lor și, deși le sunt recunoscătoare pentru eforturile lor, este mult mai mult decât avem nevoie și/sau dorim să aibă copiii noștri.

Am dori să evităm o situație similară de Crăciun: cum să spunem familiei noastre că nu avem nevoie de atât de multe lucruri pe cât ar dori ei să le ofere? (și adulții primesc mult prea mult; nu este doar o problemă a copiilor)” (părinte)

Posibile soluţii:

1) Stabiliți reguli și limite privind oferirea cadourilor, chiar şi de sărbători!

Există familii în care părinţii pot stabili reguli în privinţa cadourilor: “un singur cadou”, „nimic cu baterii” sau regula „vă rog, nu mai multe animale de pluș”. De asemenea, puteți încerca să trimiteți sugestii viitorilor musafiri.

2) Dă mai departe

Drumul jucăriilor de la o casă la alta este o măsură inteligentă de a evita excesul de jucării. Dacă aveți spațiu pentru a depozita ceea ce nu este folosit, utilizaţi-l şi creaţi cât mai multe ocazii de a oferi altor copii, din jucăriile care prisosesc. Acest comportament de dăruire şi generozitate poate fi şi un bun exemplu pentru copilul sau copiii dumneavoastră.

3) Sugerați activități și excursii în loc de jucării

Sugeraţi rudelor şi celor care vor să ofere cadouri copiilor dumneavoastră, că pot folosi banii pe o „experiență”, cum ar fi o zi specială în care să facă anumite activități sau că pot oferi o tabără sau o excursie, amintiri care ar putea dura o viață întreagă!

Descoperirea tiparelor de atașament a constituit o adevărată revoluție în ce privește sănătatea emoțională și, cu precădere, a felului în care oamenii se înțeleg între ei.

Cei mai mulți oameni/parteneri de cuplu invocă “lipsa comunicării” ca principal factor de tensiune şi dispute în cuplu. Fie că se află în conflicte frecvente, fie că trăiesc în relații glaciale, cuvintele sunt purtătoare de emoții, iar interpretarea lor adecvată, punerea sub lupă în mod corect, poate ajuta la o mai bună conștientizare a felului în care fiecare dintre noi funcţionăm şi putem îmbunătăți relațiile în care ne aflăm.

Pe lângă neajunsurile pe care le identificăm mai ușor la celălalt, partenerii tind să-și reproșeze adesea că se comportă ca mama sau ca tatăl din familia de origine.

Din această toamnă clienţii noştri pot accesa un nou serviciu oferit de Simon Institute of Psychology. Este vorba despre un atelier psihologic susţinut în prezenţa unui grup de persoane. Fiecare participant va afla despre propriul stil de ataşament şi modul în care stabileşte conexiunile afective în relațiile romantice.

“Te invit la acest workshop să descoperi care este felul tău de a stabili conexiuni afective în relațiile romantic, care este stilul tău de atașament atunci când te afli într-o relație strânsă cu miză emoțională crescută şi cum s-au format ele.

Cine ești TU din perspectiva atașamentului? Cui te asemeni ca model de iubire, mamei sau tatălui?” (Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie)

Acest tip de activitate se adresează tuturor adulților care doresc să se cunoască pe sine şi îşi doresc echilibru în relațiile lor.

Beneficiile acestui atelier psihologic

* Conștientizarea propriului stil și limbaj emoțional. Conștientizând reacțiile îţipoţi oferi ajutor pentru schimbarea modului în care reacţionezi şi te comporţi.

* Îmbunătățești comunicarea verbală și emoțională. Conștientizând stilul de atașament poţi să influenţezi o creştere a gradului de empatie, micșorând tensiunile și conflictele în cuplu.

* Creșterea intimității emoționale. Cunoașterea propriul stil de atașament și al partenerului, dar și a felului în care s-a format și funcționează un astfel de stil, ajută la creșterea gradului de conexiune emoțională și a satisfacției, în relația de cuplu.

* Învăţând cum să susții o confruntare sensibilă fără să ajungi la critici intense sau reproșuri, poți ajunge să previi anumite conflicte distructive și să înveți să comunici stările de nemulțumire.

* Descoperi care sunt loialitățile tale emoționale față de familia de origine și unde sunt punctele sensibile: teama de confruntări, frica de respingere, pe care ai putea să le gestionezi mai bine.

* Vei ajunge să conștientizezi cu adevărat cât de diferențiat emoțional este sinele tău, în situații limită, în relația de cuplu, iar acest aspect va aduce plus valoare atât în cuplu, cât și în viața social personală.

 Modul de desfăşurare:

Se va lucra practic, cu fișe de lucru de tipul autoevaluare, dar va exista și dialog interactiv de clarificare și feedback din partea psihoterapeutului

Facilitator:

Şimon Valentina – psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie recunoscut internațional, cu formare la Școala Olandeza de Psihoterapie – NVRG.

“Sunt psiholog acreditat și psihoterapeut în Colegiul Psihologilor din România cu o experiență de peste 20 de ani în domeniu. De 15 ani sprijin, prin psihoterapie, persoane, cupluri sau familii să-și îmbunătățeasca viața și relațiile.

Am participat la numeroase conferințe internaționale ocazie cu care am căutat să-mi îmbunătățesc abilitățile profesionale. Anul acesta am publicat un studiu internațional efectuat cu profesori psihoterapeuți din Olanda și Israel, cu privire la Procesul psihologic de iertare al copiilor deveniți adulți față de părinții lor, pentru rănile emoționale suferite în copilărie.” (Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie)

Durata evenimentului: de la ora 10.00 la 14.00-15.00 (4-5 ore), iar timpul poate suferi modificări în funcție de dinamica grupului de lucru. Fiecare participant va avea parte de feedback și se va lucra și spontan, experiential, în funcție de specificul subiectului ivit în cadrul de lucru al atelierului. În preyent, această activitate se poate organiza la Cluj-napoca, iar pe viitor, va putea avea loc şi în Alba-Iulia; Târgu-Mureș, Arad, Timișoara sau Baia Mare.

Pentru detalii şi posibile programări puteţi suna la 0749092903 sau adresa un email la:

simoninstitute2019@gmail.com Pe viitor, acest atelier va fi organizat şi în Alba-Iulia; Târgu-Mureș, Arad, Timișoara și Baia Mare.

Care este locul copilului în familie?

Desigur că, odată cu apariția copilului în familie, dinamica vieții se schimbă radical pentru adulți atât din rolul marital al acestora, cât și din cel parental.

Cu precădere, cel din urmă rol va solicita cuplul, familia în ansamblu său să își “dovedească măestria” în a face loc copiilor, în viața lor și de a începe să-și dezvolte abilități de părinți. Practic, ne pregătim să împlinim nevoile copiilor ce acoperă toate aspectele: siguranță, grijă, afecțiune, control și stimulare intelectuală.

Ușor de spus, greu de făcut. Este vorba, în realitate despre un întreg proces complex ce ridică dificultăți părinților și care, de obicei, ajung să conducă spre anumite tipuri de probleme în viața maritală sau de familie.

De exemplu, în cazul copiilor foarte mici, mama poate ajunge la epuizare din cauza copilului care nu doarme noaptea sau nu mănâncă, e nevoită să fie mult mai mult prezentă în preajma copilului şi scade, astfel, atenția pentru partener/soț. În acelaşi timp, dacă soțul resimte acest aspect ca pe o neglijare, ca pe un neajuns și consideră că ar mai trebui să lase copilul și cu altcineva sau să ceară suport pentru a putea avea intimitate, atunci astfel de topicuri duc la disensiuni, de multe ori. În plan logic, explicit, ele sunt reale însă interpretarea lor trebuie făcută la nivel afectiv, profund pentru fiecare persoană în parte.

Un copil, e firesc, să ocupe un loc central în familie, în primii ani de viață. El depinde total de sprijinul părinților pentru dezvoltarea sa, dar și de dispoziția și relația lor, ca adulți.

Un copil are nevoie de o bază emoţională solidă la care se poate întoarce oricând pentru siguranţă. Dacă cei care constituie această bază, părinții:

• sunt neglijenţi cu propria relație de cuplu,
• nu își oferă respect și încredere, unul altuia,
• se consumă în certuri, activităţi epuizante sau suferă,
• ascund secrete sau minciuni,

atunci copilul va fi privat de siguranța emoțională, stima sa de sine va fi scăzută și va ajunge, ca adult, să nu mai aibă încredere în adulți.

Pe de altă parte, acolo unde copiii au deja o autonomie mai mare, au crescut, e recomandat, pentru sănătatea relației, ca partenerii/soții să își facă timp pentru cuplul lor.

Observ, cel mai adesea, ca terapeut de cuplu și familie că multora le vine dificil să își aloce un astfel de timp pentru ei. Motive pertinente se vor ivi adesea, dacă ele sunt căutate: sarcinile de serviciu, treburile zilnice, curățenia, lecțiile, o boală a unui părinte etc., însă, așa cum înțelegem că e nevoie să udăm o floare pentru a nu se usca, la fel de important este ca, periodic, să alocăm timp pentru noi, ca adulți în relație. Frecvența cu care se pot repeta aceste episoade plăcute pentru amândoi părinţii, în faza de familii cu copii mici și preșcolari diferă de la unii la alții, nu trebuie să fie pentru toţi la fel, dar succesul în cuplu apare în urma negocierii și nu a compromisului.

Cât oferi copilului din nevoile pe care le exprimă? Unde greșim ca părinţi?

Primul gând, ca răspuns la prima întrebare ar fi: “cât simte fiecare nevoia”. Însă, îmi doresc să vă spun că, în viaţă contează foarte mult convingerile şi valorile părinților, stadiul emoțional de dezvoltare al lor, ca adulţi și abilitățile generale.

Creșterea şi educarea unui copil, în timpul prezent, nu mai implică doar BINE sau RĂU şi, ca atare, fac sau nu un anumit lucru din aceste două perspective, ci sunt necesare cunoștințe, informații legate despre sine, îmbinate cu capacitatea de a confrunta realități diverse atât concrete, cât și emoționale și, care se bazează pe o gândire circulară, cum spunem noi terapeuții de familie.

A cântări opțiuni înseamnă, pentru un adult, a avea o gândire diversificată și multă reziliență afectivă, pentru că echilibrul nostru, în prezent, rezultă din modul în care ne percepem noi pe noi înşine, iar acest aspect este mult mai important acum, comparativ cu 30-40 de ani în urmă, când lucrurile erau mai liniare.

Abundența schimbă regulile jocului şi are impact direct în relaţiile cu cei din jur și la copii, dar și la părinți. Felul în care fiecare înțelege să mențină echilibrul face diferența, dar e bine să avem în vedere repere sănătoase, să punem acțiunile noastre în oglinda viitorului, să ne întrebăm cum îl vor putea afecta pe copil, peste 10-15 ani, o anumită decizie sau un comportament al nostru, ca părinţi.

Când punem presiune pe copii să facă multe activități extrașcolare perioade îndelungate, apare un efect de suprastimulare. Iar ce se va întâmpla mai târziu, în viață, este că el poate ajunge, ca adult, să nu facă față sarcinilor de familie și tuturor responsabilităţilor care îi apar în viaţă.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursăfoto: https://www.parents.com/

“Indiferent cât de adâncă este durerea. Către o înțelegere mai deplină a vindecării rănilor părintești din copilărie: un studiu internațional al iertării copiilor adulți”. (Jaap van der Meiden, Alvin Lander și Valentina Simon)

SUMAR

În acest articol sunt descrise concluziile unui studiu privind procesele de iertare ale copiilor adulți, în urma traumelor suferite în familie, în copilărie. În acest sens, au fost realizate interviuri cu 48 de participanți din Olanda, România și Israel. Scopul a fost de a afla şi analiza fiecare experienţă de recuperare psihoterapeutică, folosind iertarea, în urma unei vătămări parentale timpurii.
Concluziile cercetării dovedesc importanța existenţei unei decizii iniţiale de a ierta părintele, luată conştient şi asumată, a unei influenţe puternice a mediului socio-cultural în derularea favorabilă a procesului iertării şi importanţa dezvoltării unui sentiment de compasiune şi înțelegere a părintelui și a vătămării sale, în contextul său temporal, cultural și psihologic.

Iertarea, ca proces, indiferent de nuanţele specifice fiecărei națiuni şi culturi, declanşează doar efecte pozitive atât pentru psihic, cât şi pentru dezvoltarea, în ansamblu, a copilului adult. Iertarea a fost corelată, de-a lungul timpului, în literatura de specialitate, inclusiv cu niveluri ridicate de afecțiune pozitivă generală, acceptare de sine și stăpânire a mediului, stabilitate și calitate a relațiilor, în general.
În esența celor mai multe definiții academice ale iertării se află transformarea, în mod fundamental afectivă, a unei persoane profund și nedreptățit rănite.

Cel care a iertat nu mai caută răzbunare, nu păstrează resentimente, ci, dimpotrivă, manifestă generozitate şi compasiune. În cazul unei vătămări provocate de un străin, iertarea poate fi corelată pur și simplu cu renunțarea la gândurile, motivațiile şi sentimentele negative. În cazurile în care părinții și-au rănit emoțional copiii, iertarea necesită o abordare mai complexă, deoarece aceste răni provocate de părinți pot declanşa durere, furie, animozitate și resentimente puternice şi de durată, la copii.

În multe din cazurile de conflict părinte-copil analizate în acest studiu, abuzurile nu au fost recunoscute la timpul declanşării şi manifestării lor (când victimele erau copii), iar loialitatea existențială a copiilor față de părinții lor a funcţionat ca obstacol în calea acestei recunoașteri. Este vorba despre abuzul emoțional și psihologic, neglijarea, abuzul fizic sau sexual.
“Chiar alerga după mine dacă încercam să scap de pumnii lui… și chiar și când mă târam în pat și mă acopeream cu pătura, el mă bătea până când obosea.”
“Am fost lovită mult și pedepsită pentru lucruri despre care nu știam exact că sunt greșite. Când eram lovită, era chiar în fața mea. Am descoperit că, dacă nu plângeam, se oprea. Așa că, îmi rețineam cu forța lacrimile pentru a face bătaia mai scurtă. Uneori eram și închisă în pivniță.”
“…Mama nu m-a luat niciodată în brațe sau să încerce să mă consoleze, nici măcar nu s-a apropiat de mine, iar în toate acele momente am avut o durere cumplită. În întunericul nopții îl uram pe tatăl meu, voiam să moară, iar a doua zi era ca și cum ar fi fost o altă persoană și, cumva, l-am iertat. Am dezvoltat o mulțime de simptome pentru o perioadă foarte lungă de timp, de la atac de panică în timpul somnului, până la crize de epilepsie sau aveam impresia reală că mă voi sufoca.”
Procesul iertării a început în perioada adultă, iar la declanşarea lui a contribuit perspectiva matură asupra vieţii (sensul vieții, durerea și capacitatea de a face față durerii, natura umană) şi experiențele trăite ca adult.

Aproape jumătate dintre participanți au vorbit despre o conștientizare a faptului că nu mai vor să trăiască în calitate de victime și nici să permită ca cei dragi lor să fie indirect victimizați de rănile timpurii suferite de părinții lor.
De asemenea, participanții au menționat existenţa unor figuri importante în mediul lor care au ajutat la consolidarea deciziei de a ierta. Dintre aceste persoane, psihoterapeutul se regăseşte cel mai frecvent.

În acelaşi timp, este vorba şi despre un mediu propice dezvoltării sentimetului de iertare şi anume religia, spiritualitatea. Pentru asumarea iertării, este importantă, aşa cum reiese din acest studiu international, conştientizarea posibilelor deficiențe și limitări ale părinților, propriile răni psihologice ale acestora.
În aproape toate situaţiile prezentate în acest studiu despre vindecarea rănilor părintești din copilărie, participanţii vorbesc de câștigul personal care vine în urma iertării: sentiment copleșitor de eliberare, eliberare de emoțiile negative persistente (durerea, furia, dezamăgirea și vina), care au avut un efect dăunător asupra bunăstării lor, încredere în sine și în capacitățile proprii.

Acest articol discută despre agresori și victime, însă nu abordează potențiala reciprocitate în procesele de iertare. Sunt evidenţiate şi unele diferenţe, fiind vorba despre subiecţi din trei state diferite: Olanda, România şi Israel.
Mediile pro-iertare ale participanților olandezi și români au fost favorizate şi de încărcătura religios-culturală, în special creștină. În acelaşi timp, învățăturile religioase evreiești nu au constituit o influență dominantă asupra atitudinii pro-iertare a participanților, ci, mai degrabă o viziune relativ conservatoare asupra iertării. Cu toate acestea, în cazul persoanelor din Israel a fost observată implicarea substanțial mai mare a părinților în procesul de iertare, manifestând mai des comportamente active de căutare a iertării.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cristianvasilescu.com

Stabilirea unor obiceiuri mici și sănătoase cum ar fi comunicarea lucrurilor aparent neesenţiale, îmbrățișările sau rememorarea unor întâmplări plăcute ar trebui să fie prioritate pentru orice relaţie care se doreşte de durată, însă şi gesturile semnificative sunt importante.

Marile gesturi romantice sunt binevenite în orice relaţie de cuplu, însă nu sunt definitorii pentru durata ei. Relațiile sănătoase prosperă, nu datorită actelor grandioase, ci obiceiurilor zilnice care susțin bunăstarea cuplului.

Dragostea de lungă durată nu este zgomotoasă, ci liniștită. Partenerii din relațiile sănătoase au moduri de reacţie şi acţiune care nu sunt neapărat fastuoase sau incitante, dar efectele lor sunt importante.

Cercetările recente arată că persoanele implicate în relații sănătoase adoptă o varietate de obiceiuri care le sunt benefice, favorizând, în final, calitatea relației, angajamentul și stabilitatea. Persoanele care au relații sănătoase de cuplu iau decizii comune şi comunică colaborativ, adică se coordonează eficient în favoarea transmiterii de informaţie şi a rezolvării unei situaţii; pentru că se înțeleg foarte bine unul pe celălalt.

Un somn bun aduce beneficii oricărei persoane şi este, de asemenea, esențial şi pentru succesul relației. Calitatea slabă a somnului poate duce la declanşarea furiei.

Exprimarea afecțiunii în fiecare zi este o convenție liniștită care sprijină armonia într-o relaţie. Îmbrățișarea, de exemplu, are un efect direct asupra creșterii satisfacției relaționale. Aşadar, adoptarea unui obicei regulat de comportament afectuos contribuie la fericirea cuplului.

De asemenea, jocul, ca stil de interacțiune obișnuit, poate transforma momentele fade prin care trece un cuplu, în oportunități de îmbunătățire a relației.

Partenerii implicaţi în relații sănătoase preţuiesc gesturile mici care ajung să le susțină relația în perioadele de stres și să o hrănească în perioadele de bucurie.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.lorensworld.com/

1. Dificultăți în a recunoaște limitele sănătoase
Jucând rolul de victimă și făcându-şi copilul responsabil pentru viața și acțiunile sale, mama înlănțuie cele două identități. Copilul primeşte rolul de salvator pe care este încurajat să şi-l asume şi, astfel, sunt şterse limitele sănătoase care ar trebui să existe între părinte și copil. Acest aspect poate să devină o problemă a copilului mai ales în relaţiile lui ca adult.
2. Interiorizarea reproșurilor mamei ca autocritică
Din păcate, şi reporşurile adresate copiilor de către mamă pot intra în categoria abuzurilor, în special pentru că ei absorb ceea ce li se spune despre ei ca adevăruri inviolabile, din cauza ataşamentului faţă de părinte. Aceste aşa-zise adevăruri, trec inconştient şi se sedimetează, în categoria defectelor de caracter care nu pot fi schimbate.
3. Dificultatea de a vedea că mama “se joacă” de-a victima fiind abuzivă
Copiii normalizează comportamentele părinților aplicate lor și sunt șanse mari ca copilului adult să-i ia ani de zile să înțeleagă cum joaca de-a victima este, în mod paradoxal, o modalitate de a păstra controlul și puterea. Este probabil ca și copilul să ajungă să creadă că mama nu este doar suferindă, ci și o victimă în sens real. Copilul adult poate continua să se simtă vinovat sau complice.
4. Incapabil să își recunoască propriile nevoi sau să le exprime
Comportamentul mamei poziţionează copilul într-un rol bine definit, fie cauzator al suferinței, fie balsam pentru ea. Indiferent de rol, atenția este deviată de la dorințele și nevoile copilului. De fapt, exprimarea nevoilor de către copil poate fi întâmpinată cu rezistență sau chiar cu pedepse. Copilul învață astfel să înăbușe sentimentele și gândurile și se detașează de ele. Acest tip de comportament continuă până la vârsta adultă.

Sursă foto: mamasuncut.com

Creșterea numărului de persoane singure s-a reflectat, în ultima perioadă, în cercetare, atât în cifre, cât și ca procent din populație. Deși în anii 1950 aproximativ o treime dintre americanii în vârstă de 15 ani și peste erau necăsătoriți, în 2020 ponderea populației necăsătorite în rândul celor în vârstă de 15 ani și peste a crescut la 48%.

În Europa, majoritatea gospodăriilor din orașe mari, precum Frankfurt, Paris sau Munchen, au un singur membru, iar vârsta medie la prima căsătorie a depășit 30 de ani, în majoritatea țărilor din UE, ceea ce semnalează o perioadă mai mare de timp petrecută necăsătorit și, indirect, mai mult timp petrecut singur în relații precum coabitarea. Adulții singuri reprezintă, de asemenea, o categorie de populație în creștere rapidă, în ultimele decenii şi în anumite părți din Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu.

Cu toate că celibatul a devenit un fenomen, la nivel global, acesta nu a fost tratat, în cercetările sociologice drept o categorie socială sau cu identitate independentă. În schimb, cercetătorii au studiat celibatul ca statut marital sau relaţional, de opţiune și identitate.

Mulți celibatari își privesc propria situaţie ca pe o schemă completă de obiective personale unice, cu roluri sociale și comportamente. Atunci când celibatarii își dobândesc statutul social independent, conceptul are tendința de a căpăta propriile implicații politice și sociale.

În ultimii ani, cercetătorii au studiat “burlacii ca alegere” sau “burlacii fericiți” din perspectiva modului în care alegerea burlăciei afectează diferite segmente ale vieții lor, cum ar fi sexualitatea, valorile, sociabilitatea, cariera și satisfacția vieții.

Conform unora dintre studiile psihologice şi sociologice, componenta identitară a acestui statut poate fi definită și modelată ca un scenariu social și cultural, iar de-a lungul vieții adulte un individ poate să existe în mai multe forme de singurătate, să intre și să iasă din această stare.

De exemplu, mai ales în contextul trecerii prin pandemie, constatările cercetătorilor indică faptul că persoanele singure care au o dorință scăzută de relaționare prezintă o satisfacție socială mai mare și apreciază mai mult prieteniile decât cele care caută relații romantice. Prin urmare, prieteniile, mai degrabă decât partenerii, devin o sursă de sprijin social, emoțional și material.

O serie de constatări sugerează că statutul de celibatar ar trebui să fie considerat o identitate socială, mai degrabă decât un simplu derivat. S-a demonstrat că fenomenul de singurătate a crescut datorită egalității de gen, a îndepărtării rolurilor familiale ale femeilor și a diminuării stigmatului social care stă la baza singurătății pentru femei.

Oportunitățile academice și profesionale mai bune pentru femeile singure, au încurajat, de asemenea, celibatul, până la punctul în care unele femei acordă o valoare mai mare carierei lor decât formării unei familii.

(Sursă: Intersectionality in studying and theorizing singlehood, Elyakim Kislev, Kris Marsh, iunie 2023)

După pandemie, la nivel mondial, frica de apropiere, a atins dimensiuni foarte mari. Din frica de Coronavirus, au derivat fobii, precum germofobia (frica de microbi), haptofobia (frica de contact fizic) și misofobia (frica de murdărire sau contaminare).

Tot în urma unor comportamente aparent anormale, din pademie, statul în casă, lucratul de acasă și scoala online, au apărut și fobiile sociale, cele mai greu de suportat mai ales pentru că afectează viața cotidiană și pot duce la izolare.

Poate, înainte de pandemie, ideea de a suferi de ipohondrie era atribuită categoric persoanelor cu anumite trăsături comportamentale clinice.

Post pandemie, însă, definiția și manifestările specific acestui diagnostic se încadrează într-o scară mai largă. Oamenii tind, mai ales în zilele noastre, să eticheteze și să categorizeze orice trăsătură sau comportament uman, fie el simptomatic sau nu!

Acest aspect vulnerabilizează la rândul lui și pe cei care poate odinioară trăiau la un nivel considerat normal, nepatologic anumite stări.

Totuși, după pandemie teama de a nu contacta o boală, teama de a nu se îmbolnăvi, teama de spațiile aglomerate a devenit mai accentuată și s-a remarcat la un număr mai crescut de populație o stare de hipervigilență emoțională, adică anxietate pe fondul experienței pandemice. O mai mare majoritate a oamenilor au manifestat îngrijorare, chiar și numai la nivel de gând (fără a se lansa într-o stare de panică), atunci când cineva a strănutat lângă ei sau a tușit. E de înțeles că în conștientul colectiv au rămas niște markeri psihologici care îi fac pe mulți să tresară involuntar.

Când ne referim la fobii, din punct de vedere psihologic, ele se traduc ca o stare de anxietate persistentă, o frică accentuată trăită la un nivel excesiv față de un obiect sau situație. Ea se declanșează brusc, pe fondul fricii. Pentru a vorbi în sens clinic ce necesită tratament e nevoie să se mențină mai mult de 6 luni. Diferența între fobie și frică, este că fobia nu are măsură, paralizează emoțional persoana și îi restricționează viața. Fobia intră la categoria nevroze și nu psihoze, pentru că persoana nu pierde contactul cu realitatea, iar ca simptom poate da tahicardie, puls crescut, dureri de stomac, amețeli, tremor și greață.

În spectrul ipohondriilor, apare teama permanentă asupra probabilității de a avea o boală sau mai multe afecțiuni. Un ipohondru va tinde să accentueze semnele fizice și normale ale corpului și va manifesta o tendință acută de catastrofare. Din cauza insecurității emoționale, la un moment dat, astfel de persoane vor începe să trăiască simptomele bolii pe care își închipuie că o au.

Tot în perioada post pandemică, a crescut numărul celor care, în continuare, aleg să lucreze mai mult de acasă, ca zonă de siguranță, dar și confort, mai ales pentru că s-a schimbat nevoia și percepția asupra vieții.

Ceea ce înainte era excepție, acum a devenit regulă. Oamenii aleg, tot pe baza experiențelor marcante, să se retragă și să locuiască mai mulți în zone mai liniștite sau încearcă viața la țară, ca alternative a vieții la oraș. (Valentina Șimon, psihoterapeut sistemic)

Tratamentul, în cazul fobiilor, este și va fi mereu cunoașterea de sine, înțelegerea propriilor trăiri. În acest sens, psihoterapia ajută la înțelegerea contextului formării temerilor și, la nevoie, în situațiile acute, poate oferi și suport pentru alt tip de tratament.

Pentru unii, ar putea fi prea mult, să accepte că trupul nostru comunică prin emoţiile pe care le trăim, cu o putere mai mare decât o voce. Este drept, oamenii, uneori, nu pot percepe logic sau nu pot “auzi” dincolo de urechi, ceea ce emoţiile noastre vor să transmită. În realitate, ceea ce simţim, “totul nostru”, găseşte calea potrivită pentru a ne capta atenţia şi, mai apoi, se manifestă cu ajutorul corpului nostru.
Am ales să trăiesc experienţa conştientizării unor astfel de manifestări cu mare intensitate emoţională, în cadrul unui workshop de bodypsychotherapy.
Sunt recunoscătoare ca am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe Felix Hohenau din Austria, psihoterapeut ce abordează acest concept în şedinţele lui de terapie şi nu numai.
Bodypsychotherapy este despre conştientizarea emoţiilor pe care le trăieşti şi manifeşti, cu ajutorul şi prin intermediul corpului tău.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru ceea ce am primit din partea colegelor mele psihoterapeute, cu care am participat la eveniment. Le mulţumesc pentru ceea ce au exprimat din tot sufletul lor şi cu multă sinceritate, pentru că, fiecare experienţă împărtăşită m-a îmbogăţit emoţional.

Îndrăznesc să spun că tot ceea ce am trăit la acest eveniment m-a ajutat în procesul meu continuu de vindecare şi dezvoltare, nu doar emoţională, ci şi profesională.

Viaţa şi relaţiile, de orice tip sunt într-o continuă dinamică. Şi noi, ca terapeuţi cu experienţă, suntem, în primul rând, oameni cu poveşti proprii. Avem şi noi nevoie de vindecare şi împărtăşire, în fiecare etapă a vieţii noastre, ajutor pentru dezvoltarea abilităţilor de percepţie a trăirilor şi emoţiilor care ne înconjoară.
Am învăţat şi voi păstra marcat în imunitatea mea afectiv-emoţională, că: NU TREBUIE SĂ FIM PERFECŢI, CI PREZENŢI! Iar corpul nostru, chiar dacă uneori e încercat de răceli zdravene, nu înseamnă că nu luptă şi nu e puternic.
Mereu va exista slăbiciune în fortă şi putere şi mereu va exista curaj acolo unde există teamă.
Legăturile puternice vindecă, apropie, transformă şi susţin, iar legăturile în care vulnerabilitatea e permisă, emoţiile sunt respectate, primite şi susţinute reciproc, asigură echilibrul atât de valoros, într-o relaţie. Din astfel de relaţii ne putem asigura hrana emoţională pentru momentele grele, dar şi pentru cele pline de fericire.
Îi mulţumesc colegei şi colaboratoarei mele, Cristina Cojocaru, că a făcut posibilă această întâlnire.