28 Jul 2020
Printre cele mai dificile lucruri de menținut în viață sunt relațiile de cuplu. Acestea, comparativ cu altele sunt și investițiile cele
mai valoroase ale oricui. Practic, sunt drumuri, poteci pe care ne aventurăm fără a ști, cu certitudine, ce urmează.
Nevoia de atașament ne va face mereu să riscăm emoțional, în pofida fricii, temerilor sau anxietății ce pot apărea în multe situaţii.
Este de dorit, cu toate riscurile sentimentale, să îndrăznim să ne implicăm mai ales pentru că e calea spre asumarea și
dezvoltarea noastră. Adevărul e că rareori există curaj fără teamă. Împlinirea și satisfacția nu sunt lipsite de temeri, îndoieli,
deznădejde sau dezamăgire.
Când oamenii încep o relație de cuplu sau căsnicie, nu au, de la bun început, gândul despărţirii. Nimeni nu face asta.
Fiecare dintre noi, în astfel de momente are dorințe, speranțe și așteptări.
Dar cum anume se menține o relație și ce o influențează când se destramă?
Provocările vin când cei doi parteneri sunt nevoiți să întrețină relația. O bună parte consideră că o relație merge de la sine
pentru simplu fapt că se întâlnesc, că își doresc să fie împreună să construiască o casă, să-şi crească copii și atât. Luând aceste
lucruri ca pe un bun dat, relațiile ajung să se deterioreze sau să se împotmolească, în anumite etape. De cele mai multe ori,
relaţia este influenţată de funcționarea relațiilor, în special în primele luni de întâlnire. Cel puțin unul dintre parteneri are
dificultăți în a se menține emoțional aproape de celălalt, pe termen lung. Este vorba despre legătura de atașament sau
tiparul de atașament.
Într-o astfel de situație, partenerul cu dificultăți de apropiere va simți, după o perioadă de 3-4 luni, că are nevoie mai
degrabă să se distanțeze din relație pentru a putea mai apoi să revină. Conștient, puțini își dau seama ce li se întâmplă.
De partea cealaltă, partenera/ul începe să simtă îngrijorare, îndoială, incertitudine. Nu știe de ce, dintr-o dată, nu mai
primeşte atât de multe telefoane, răspunsurile la mesaje nu mai vin la fel de promt, iar întâlnirile nu mai sunt programate la
o dată clară, imediată. Așa apar, ulterior tensiunile și certurile în relație. Partenerul anxios întâmpină dificultăți în a trăi constant
starea de bine și resimte, la nivel emoțional, apropierea ca pe ceva amenințător, ceea ce îl pune în dificultatea de a trăi
apropierea ca pe o stare permanentă. Prin conflict, partenerul anxios, îşi descarcă starea emoţională şi apoi se distanțează
pentru ca, ulterior, să simtă din nou nevoia de a se apropia.
Acești parteneri sunt anxios-evitanții și/sau uneori o parte din cei cu tiparul anxios. Niciun tipar emoțional nu este absolut
doar într-un singur fel. Vor exista mereu influențe de la un tipar la altul.
Asta nu înseamnă că trebuie să fiţi mereu în alertă şi să nu acceptaţi niciodată o relaţie cu o astfel de persoană sau să
fugiți de ea, de îndată ce ați observat un tipar comportamental. Important este ca persoana în cauză să înceapă să își asume o
schimbare, iar dacă dumneavoastră vă simțiți mai securizat/ă să aveți disponibilitatea reală de a-i fi alături, vă puteţi implica
în procesul de schimbare.
Mentenanța și proximitatea fizică sunt şi ele valori pe care se poate miza pentru a avea o relație de cuplu sănătoasă,
pe timp lung. Convingerile și modul de gândire al fiecărui partener influențează direct calitatea relației.
Mulți consideră că, dacă se ocupă de viața profesională, de serviciul lor și dau bani în casă, ar trebui să fie suficient.
În realitate, supraimplicarea în domeniul profesional duce la o nonimplicare în relația personală, fie prin absenteism total,
fie doar prin lipsa prezenţei emoţionale (nu caută să se implice sau să se apropie de partener).
Acceptarea că uneori trebuie să ne și certăm, ajută mai bine la asumarea confruntărilor. Dacă însă mai degrabă se pune
accent pe a evita confruntările, riscul conflictelor crește.
Mulți parteneri de cuplu asociază, la nivel logic, sensul cuvântului confruntare cu cel al conflictului. Ei evită să aducă
în discuție lucruri sau situații sensibile tocmai pentru a proteja relația și a nu declanșa conflicte și certuri sau pentru a
nu-și răni partenerul. Acest tip de protecție se transformă, în timp, într-o cușcă, iar această transformare duce la distrugerea
relației. Apare furia ascunsă, suspiciunea, neîncrederea şi altele.
Un factor de eroziune este și tendința de a se axa, în diversele discuţii din cuplu, pe o situație concretă sau pe persoana celuilalt
și nu pe sine. Adică, unul dintre parteneri încearcă, în mod repetat, să dea explicații cât mai bune despre ce și cum face
celălalt și nu despre cum se simte, în realitate ea sau el.
Paradoxul este că atunci când un astfel de cuplu ajunge în terapie fiecare crede că, de fapt, despre ei spun ceva și nu că își
acuză sau învinovățesc partenerul. Ei cred că gândind logic și emițând păreri “corecte” în legătură cu situația lor este suficient.
Tiparul este repetat permanent şi, astfel, se creează un cerc vicios.
Ca atare, într-o relație e important să poți comunica mai mult despre tine decât despre partenerul tău, să treci de
la a spune “el/ea a făcut sau a spus”, la “eu mă simt, eu cred că”.
Această atutudine duce spre asumare personală, iar în situații de criză ajută să faceți trecerea de la a te apăra sau a acuza
la a fi colaborativ.
Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie
https://valentinasimon.com/despre-mine/
https://www.facebook.com/Simon-Institute-of-Psychology-and-Psychotherapy-2009364395843950/
Sursa foto: www.betterhelp.com