20 Nov 2021
Despre învinovățire sau blamarea celuilalt se tot aude, în mai toate discuțiile de familie și cuplu. În speranța că fiecare caută să se facă înțeles și să arate dreptatea proprie, oamenii nu realizează modelul lor de interacțiune și “se îneacă” în detalii lipsite de sens sau contradictorii.
Oricum am încerca să definim comunicarea, nu vom putea spune niciodată că nu comunicăm. Pentru că și tăcerea este comunicare. Ea nu se rezumă doar la cuvintele rostite, ci și la comportamentele și stările umane. Implicit, reprezintă și un mesaj care poate influenţa pe cei din jur.
În mai toate situaţiile oferi un răspuns, chiar și când alegi să nu zici nimic. Cuvintele sunt folosite pentru a oferi și primi informații. Ceea ce se întâmplă în comunicările patologice, nesănătoase, sunt, de fapt interpretările oamenilor şi vorbele ambigue. Fiecare presupune, în sinea lui, că ceea ce percepe și judecă este complet și adevărat. Când se folosește un astfel de limbaj se activează, în realitate, mecanisme liniare de tipul alb-negru, corect-greșit, bun-rău.
Oamenii presupun că pot intra în mintea celorlalţi: “știu la ce te gândești” sau cred că ceilalţi știu la ce ne gândim noi (“Știi ce vreau să spun, cu adevărat”). Interpretările și generalizările duc la nașterea tensiunilor și conflictelor, situaţii în care se fac evidențiate tiparele acuzatoare.
Pur și simplu apar bucle vicioase, bucle feedback, majoritar pozitive. Adică cele pozitive sunt cele care întăresc comportamentele nedorite.
Un bărbat anxios poate să ridice tonul într-o discuție cu soția lui sau să se retragă brusc din dialog, fapt care îi poate declanșa partenerei, plâns intens. Pentru că el se simte anxios, va simți și vinovăție, cel mai probabil și, ca rezultat, se va îndepărta și mai tare sau, după caz, poate să se înfurie și mai rău și … tot așa. Astfel, se formează cercuri vicioase și tornade emoționale, certuri. Generalizarea în conversație, este și ea un tip de triangulare a unei puteri invizibile, bazată pe ideea că, într-o discuţie, nu poate exista decât un învins și un învingător.
O persoană care generalizează poate fi identificată prin faptul că folosește foarte rar cuvinte despre sine și nu este curioasă să verifice faptele care îi sunt relatate şi nu explorează, în mod interest, vorbele interlocutorului. Se întâmplă frecvent ca unii să vorbească doar pentru a crea confuzie și mai mare sau pentru a bloca verbalizarea. Trimit mesaje incomplete sau contradictorii realizând o comunicare incongruentă.
Observ acest tip de comportament, deseori, în ședințele de terapie cu familii și cupluri. Minute lungi se scurg, în timp ce sunt adresate șiruri de cuvinte fără noimă, fără scop. Dacă oamenii ar învăța să comunice despre cum comunică (metacomunicarea), atunci motivele pentru care spun, în terapie sau la divorț, că vor să se despartă, ar putea scădea semnificativ.
Când învinovățim și ne uităm mai mult la celălalt, omitem trăirile noastre, apare nesiguranța și intrăm în defensivă. Unii acuză direct, îl văd exclusiv pe celălalt şi induc vinovăția ca element de putere.
Astfel, pot obține ceva, pe moment, dar nu vor crea o resursă pe termen lung și, cel mai trist, nu își vor putea asuma RESPONSABILITATE, prin astfel de moduri de interacțiune. Nu te poți duce să faci pace, declarând război!
Așadar, ce vă propuneți să faceți față de propria persoană, în primul rând, atunci când interacționați? Ce răspundere considerați că aveți față de sine? Ce prioritate stabiliți pentru relația care vă doriți să funcționeze?
Spor la răspunsuri????
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie
Sursa foto: www.verywellmind.com