Am scris acest articol ca o clarificare şi, în acelaşi timp, pentru a servi drept orientare în căutarea unui specialist, dar şi ca îndemn şi încurajare pentru părinţi, mame, în special, de a apela la terapie.
Mă bucur când părinţii caută soluţii pentru rezolvările problemelor copiilor lor. De obicei mama este cea care apelează psihoterapeutul. Cum e firesc, mamele sunt pline de emoţii şi încearcă să fie obiective, în solicitările lor. Întrebarea pe care o aud cel mai des este: “De copii vă ocupaţi?”.
Din acest moment începe clarificarea şi orientarea. La auzul acestei întrebări, ca profesionist, îmi năvălesc în minte mai multe variante de răspuns şi, în câteva secunde, încerc să comunic un mesaj satisfăcător şi deloc descurajator, dimpotrivă. El conţine soluţia cea mai bună ca terapie şi contactul specialistului potrivit, căruia mama i se poate adresa.
Aş vrea să se ştie, efectiv, despre ceea ce fac în calitate de psihoterapeut şi mesajul meu să nu fie interpretat ca unul imperativ. Scopul meu nu este să impun anumite convingeri şi nici să ofer detalii precise, ca într-o reţetă, despre cum se trăieşte viaţa. Treaba mea, ca psihotarepeut, este să însoţesc oamenii în procesul de rezolvare a problemelor ajutându-i să îşi descopere propriile resurse, credinţe şi viziuni asupra vieţii, pentru a-şi găsi singuri soluţiile.
Ţinta mea nu este de face pe cineva dependent de psihoterapie, ci independent în viaţa sa şi cu posibilitatea de a apela oricând are nevoie, la psihoterapie.
Dar să revin la raspunsul oferit mamei. Prima variantă ar fi: “Da, mă ocup, dar împreună cu dumneavoastră.” Aici apare dilema şi dezorientarea părintelui, dar şi momentul descurajării şi renunţării. Intervine o oarecare tăcere. Ar fi vrut să afle că mă pot ocupa pur şi simplu de copii, doar de ei, fără alte paranteze. Copilul să fie adus la terapie şi luat de la terapie, atât.
Credeţi voi că ajunge doar acest aşa-zis efort? Credeţi că într-o familie e suficient ca doar copilul să îşi îndrepte comportamentul, fie el de lovire, vorbit urât, absenteism şcolar, consum droguri, alcool, furt, enurezis nocturn etc.? Aceste comportamente autodistructive au un substrat emoţional care trebuie rezolvat cu prioritate, nu acţiunea în sine, care deranjează fiind foarte evidentă.
Rolul terapeutului e acela de a vedea tot procesul în ansamblu, nu doar acţiunea, comportamentul.
“Nu aţi înţeles bine. Nu pentru mine am sunat. Eu nu am probleme.”, zice mama. “Hmm, înţeleg, dar pentru că dumneavoastră sunteţi părintele şi aţi sunat pentru a solicita terapia, aş dori să veniţi împreună cu fiul/fiica. Sunteti căsătorită? Aş vrea să îl invitaţi şi pe soţul dumneavoastră în terapie.“, vine răspunsul meu,
“Da! Sunt căsătorită, dar şotul meu lucrează, este foarte ocupat şi oricum el nu prea e cu astea, cu terapia. El crede ca sunt prostii.”, spune mama.
“Înţeleg! Credeţi că aţi putea veni singură împreună cu copilul dumneavoastră?“, mai îndrăznesc să întreb.
”Da! Sigur! La câte şedinte trebuie să vin?” sau “Mă gândesc şi vă sun. Vorbesc şi cu soţul şi revin cu un telefon”, sunt variantelepe care le aud drept răspuns.
Acesta este punctul în care un procent destul de mare dintre părinţi, renunţă. Era mult mai simplu să fi primit copilul şi atât., fără complicaţii. Nu există un numar de şedinţe la care “trebuie” participat, ci este pur şi simplu despre înţelegerea modului de rezolvare care ţine strict de ritmul, capacitatea şi gândirea fiecăruia. Acum nu aş vrea să credeţi că nu sunt părinţi care nu vin în terapie. Există desigur şi un număr semnificativ de cupluri părinţi care vin împreună, se unesc şi se mobilizează, pentru rezolvarea problemelor.
Copiii nu sunt divorţaţi de părinţi. Ei urmează regulile şi trăirile părinţilor de când sunt mici, până încep să îşi dorească să facă totul în felul lor. Însă, chiar şi aşa, tot în graniţele propriei familii trăiesc. Şi atunci, cum aş putea pune acest aspect deoparte ca şi când nu ar fi? Nu aş fi un bun specialist, dacăaş face-o. Obişnuiesc să le spun părinţilor că nu le pot oferi copiilor mai mult decât pot duce ei înşişi. Nu mă refer la un bagaj de mână, ci la unul emoţional.
Nu îi poţi cere unui copil să schimbe comportamentul fără ca eu, ca adult, să nu modific ceva la mine, în emoţionalul meu, al cuplului, al uniunii parentale.
Nu este despre a nu-i lovi, a nu le răspunde urât, de exemplu, ci poate despre ceva ce se întâmplă, ceva despre care nu vorbeşti, nu admiţi că e acolo sau nu priveşti. Poate faci ceva chiar inconşient.
Aşadar, dacă stabileşti regului clare ce trebuie respectate de copil: bune maniere, respect sau cerinţe clare şi bine formulate, este posibil să le urmeze, o perioadă şi vă veţi înţelege mai bine. Însă, ceea ce vă ghidează familia, ca ansamblu nu va disparea. Copilul vostru este inteligent, isteţ şi va găsi o cale să vă avertizeze sau se va resemna şi va suferi sau poate se va revolta din nou pentru binele familiei, va lovi şi va vorbi urât, până, poate, vei ajunge să înţelegi cu adevărat de ce face asta.
Parenting-ul este irezsitibil pentru părinţi. E ca un coş cu bunătăţi din care oricât ai lua şi te-ai înfrupta, nu ţi-ar dăuna. Pui coşul în mijlocul casei şi nimeni nu va suferi din cauza lui. Mulţi se vor bucura că e linişte şi fiecare ia ce vrea, însă nu e de ajuns. Evitarea poate duce la accentuarea problemei. E mult mai uşor să ai de-a gata expresii concrete, idei clare, cerere şi ofertă formulate de-a gata. În tumultul zilei sunt bine venite, însă coplilul nu se poate schimba doar el şi, fără să vrei îl însărcinezi şi cu schimbarea ta.
Mamele care ajung la mine în terapie sunt disperate în preocuparea a deveni mama perfectă. Nu există aşa ceva. Nici parenting-ul nu cere asta. Mamele, înainte de a ajunge în terapie caută soluţii pe internet, merg la cursuri şi seminarii despre cum să creşti şi să educi un copil, apoi trimit informaţiile şi partenerilor. Aceştia nu citesc, în cele mai multe dintre cazuri, informaţiile primite mai ales pentru că taţii au alt model de a căuta soluţiile. De obicei, taţii sunt în avantaj, în problemele de creştere a copiilor pentru că se ascultă mai mult pe ei, sunt originali şi cu încredere mai mare de sine, ceea ce aduce un plus de siguranţă şi constantă în exemplul copilului. Însă, din păcate, cei mai mulţi taţi ajung să gândescă liniar, să îngheţe în conflictul marital legat de educarea, creşterea copiilor şi uniunea parentală a comunicării.
Încurajez mamele să urmeze şi ele din exemplul soţilor în ceea ce priveşte originalitatea şi încrederea de sine, cu menţiunea să îşi rezolve propriile conflicte astfel încât să le nu proiecteze asupra copiilor sau să o facă cât mai puţin. Vă încurajez să fiţi naturale, să alegeţi în funcţie de cât de bine vă cunoaşteţi pe voi şi în acord cu voi. Dezvoltaţi-vă împreună cu vocea voastră interioară, cu credinţele sănătoase de viaţă, rezolvaţi-vă pe voi emoţional şi copilul va asculta, va înţelege şi nu va mai repeta comportamente greşite.
Mamele doresc cu ardoare reţete clare pe acre să le aplice corect în educaţia copiilor şi uită să mai fie ele însele, iar copiii simt acest lucru. Şi vp dau un simplu exemplu, când fetiţa mea avea patru ani, am încercat să îi spun ceva cu vocea modificată, iar ea mi-a atras imediat atenţia: “mami asta nu e vocea ta”.
Folosiţi lecţiile de parenting după ce suneţi sigure că vă ştiţi pe voi, după ce v-aţi dat voie să fiţi voi înşivă, naturale şi v-aţi permis, emoţional, să faceţi greşeli.
Acestea le-am povestit din practica mea terapeutică, din formarea mea continuă în care mă întorc mereu, cu încredere. Nu am cărţi cu miracole. Ţinta mea este formarea continuă, ca terapeut sistemic pentru cuplu şi familie, menţinerea unei viziuni lărgite a contextului şi a familiei, prin felul în care acestea se interconectează cu membrii săi. Formarea în terapie nu este un curs scolastic, cu lecţii clare şi rigid şi, tocmai de aceea, se cheamă formare. Te formezi ca terapeut, nu înveţi reguli stricte pe care clienţii trebuie să le aplice, iar terapia nu se face din cărţi. Şi eu pot citi foarte bine despre practica medicală, însă asta nu mă face medic.
Psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie, Toma Eleonora, tel 0745925815
Sursă foto: https://www.vox.com/