21 Aug 2020
În cabinetele de psihoterapie merg deseori părinţi care doresc să îşi disciplineze copiii, indiferent de vârstã. Perioadele cele mai critice sunt, desigur, de la 0 la 3-4 ani şi cea a adolescenţei, atunci când tinerii îşi revendică dreptul la decizie personală, putere şi autoritate proprie.
Sunt multe situaţiile care nasc conflicte dintre cele mai neplăcute în familie. Practic, acesta este momentul în care, de regulă, adulţii decid să meargã la psihoterapie. Majoritatea aşteaptã de la terapeut soluţii magice care să punã odorul la punct, ticluite cu mãiestrie, astfel încât copilul sau adolescentul sã aibã ocazia să îşi înveţe lecţia, odată pentru totdeauna.
Inconştienţi, o parte din părinţi tind să atragă psihoterapeutul de partea lor şi îşi doresc ca acesta să le ţinã “o lecţie” copiilor. De regulă, copiii intuiesc repede astfel de intenţii şi sunt foarte rezervaţi în dialog şi exprimare. Însă, dacă atitudinea psihoterapeutului este una corectă, pe măsură ce conversaţia are loc, încrederea copiilor se iveşte, treptat.
Critica, lauda excesivă şi generalizată produc anxietate şi incertitudine. De aceea nu veţi auzi deseori un terapeut spunând: “Ooo, văd că nu vorbeşti mult, ce cuminte eşti” sau: “Am auzit că ai făcut curat în camera ta, eşti foarte harnic”.
Un copil sau un adolescent nu va fi interesat să devină cuminte sau harnic. În schimb, va dori să se simtă valoros şi apreciat pentru faptele sale.
Ce e important de reținut/urmat atunci când dorim să dam mesaje cu învățăminte copiilor, ne spune psihoterapeutul Valentina Şimon, din cadrul Simon Institute:
– Validare emoțiilor lor, oricare ar fi ele. Astfel, ei primesc mesajul conform căruia orice emoție este permisa să fie trăita așa cum este ea.
– Părintele exprimă o părere directă asupra comportamentului nepotrivit, fără a critica sau neglija emoția ce s-a produs.
– Oglindirea emoțiilor ajută la detensionare și este un bun mod de a învață copilul să vorbească în viitor despre sentimentele sale și despre emoții.
– Copiii, tinerii nu trebuie jigniți sau ironizați sub nicio formă. Frecvent un părinte furios poate simți nevoia acută de a-i vorbi urât copilului, de a-l umili sau ironiza. Însă, astfel de comportamente, duc, în timp, la probleme psihologice și știrbesc consistent din stima de sine. Judecata și agresiunea fură din libertatea genetică a emoțiilor, cu care noi toți ne-am născut.
E important, ca reflecțiile să fie făcute emoțiilor și eventualele dezaprobări să fie atribuite comportamentelor.
-Totdeauna, e bine ca adolescentul sau copilul să nu fie caracterizat prin perspectiva unui comportament. Un copil mereu furios și arțăgos poate prezenta anxietate. El, poate, în realitate, să aibă nevoi emoționale neîmplinite sau aspecte de afectivitate nesatisfăcute. În loc de: “De ce tot îți lovești fratele mai mic?”, un părinte ar putea spune: “Poate te gândești că te iubim mai puțin de când s-a născut frățiorul tău?! E în regulă să te simți ingrijorat”.
– Explicațiile părintelui trebuie să fie scurte și precise. Explicațiile prea lungi pot transmite nesiguranță sau vinovăție din partea părintelui.
– Când un copil mic, de exemplu, trântește lucruri sau sparge o cană nu e indicat să îl tot întrebăm de ce a făcut acel gest? El nu va ști, oricum, să răspundă pentru că nu poate face diferența între nevoia lui imediată și dorință sau consecinte. O explicație rațională nu va funcționa. Dar, spre exemplu, dacă părintele spune: “Stop, cănile nu sunt de spart” este o variantă potrivită de acţiune.
Interveniţi și stopați activ, imediat, comportamentul și nu atacaţi persoana.
Copiii mici preiau foarte repede emoția pe care o percep la părinte și de, aceea, e indicat, în momente de plânsete să nu vorbiți prea mult, nici să îi spuneți ce trebuia făcut sau ce nu trebuia, ci să îl îmbrățișați sau să îi fiți alături recomfortându-l. În caz contrar, starea lui, mai degrabă, se vă acutiza și vă creşte treptat nivelul sonor al strigătului pentru că se va aștepta la represalii, ceea ce va creşte nivelul de anxietate.
– Limitele nu înseamnă impunere. Când copiii nu se opresc din ceva cu care părintele nu e de acord, de exemplu din a lovi sau a zgâria/muşca, nu îi vom spune: “Ești un prost crescut sau nesimțit fără suflet când mă muşti!” Unii copii, când au nevoie să simtă emoţii, devin agresivi. Dar, din nou, le puteţi spune: “Stop, nu îți permit să mă muşti/zgârii”, niciodată nu faci asta niciunui om”.
E esenţial, în general, să înlocuiți cuvântul “NU” cu “STOP”! Cuvântul “STOP” are o semnificație clară și neutră, în același timp. Prin repetarea excesivă a cuvântului “NU” se ocupă spațiul psihic al copilului și acesta devine confuz, în timp, cu privire la libertatea lui de a fi/face/decide emoțional.
Dacă, spre exemplu, mergeți cu mașina pe drum, veți întâlni semnul STOP și veți ști ce e de făcut, fără să vă suparăți.
Încercați în sinea dvs să vedeți ce simțit în ambele cazuri, atunci când pronunțați “NU” şi “STOP” și urmăriți ce intenție se naște.
Un alt mod eficient de a transmite mesajul către copilul dumneavoastră este să vă exprimați propria emoție/stare. Pentru a descuraja/dezaproba un comportament spuneți voi înșivă ce simțiti:
“Sunt foarte furios atunci când te întreb ceva și tu te uiți în altă parte. Simt că mă ignori!”, ar putea fi vorbele unui tată către fiul lui adolescent.
Sursă foto: https://more-love.org/