24 Jun 2020
“Acceptarea limitelor proprii”- parte din programul dedicat farmaciștilor, în pandemie

Spre bucuria noastră, a celor de la Simon Institute și a colaboratorilor noștri, am trăit, în pandemie, împlinirea umană și profesională de a le fi alături farmaciștilor asistându-i în nevoile lor emoționale, în lupta cu COVID-19.

Mulțumim pentru încredere tuturor celor care au devenit parte din acest program, ca beneficiari. Felicitări pentru tăria și curajul de a se confrunta cu ei și temerile lor prin intermediul psihoterapiei! Îi admir pe toți participantii pentru sinceritatea față de ei înșiși, pentru flexbilitatea de care au dat dovadă în procesul de schimbare și pentru felul în care au muncit cu pentru a obține rezultatele pe care și le doreau.

Terapia necesită dorința și capacitatea de a te transpune în gânduri și situații noi, de a schimba, în urmă acestei cunoașteri și de a accepta noi confruntări, într-un mod pe care nu l-ai mai întâlnit până acum.

Importanța acestei campanii dedicate farmaciștilor din România, pe perioada pandemiei, a fost structurată pe două direcții majore:

  1. ajutorul imediat în contextul strict profesional al farmacistului care cuprinde relațiile cu colegii și șefii ierarhici și relațiile cu clienții și
  2. contextul personal al fiecăruia, care cuprinde relația cu el însuși și cu familia.

Toți cei care au participat în acest program au relatat un nivel de stres crescut, conflicte manifeste sau nu cu colegii și șefii ierarhici, presiune emoțională în relațiile cu clienții, epuizare fizică și psihică.

Toate aceste stări erau “transportate” și transferate acasă, spre cadrul lor personal, spre familia lor, influențând și determinând la schimbare. Această schimbare nu era mereu dorită sau conștientă și, atunci când era, nu avea neapărat o formă concretă ducând la conflict, autoizolare, confuzie, insomnie și tulburări de alimentație.

Dar pe farmaciștii beneficiari ai programului, acest lucru nu i-a împiedicat să meargă mai departe. Au fost puternici să caute răspunsuri și rezolvări. Au aflat și au clarificat că Rezolvarea nu înseamnă neapărat forma ideală generală de împăcare, ci poate însemna conștientizare, motivare pentru decizii noi cum ar fi, de exemplu, o separare sănătoasă, înțeleasă și benefic aleasă pentru propria persoană.

Rezolvare înseamnă acceptarea noului oricât de mult i te-ai opus înainte. Rezolvare înseamnă acceptarea limitelor proprii, dar și ale celorlalți; înseamnă descoperirea și acceptarea că Nu POT să schimb și merg mai departe. Astfel, se ajunge la reducerea nivelului de stres interior izvorât din dorința neapărată de a fi altfel decât POT FI acum.

Putem spune, cu o mare satisfacție sufletească și profesională, că clienții noștri farmaciști au fost foarte conștiincioși și prezenți, responsabili și asumați.

Psihoterapeuții Simon Institute și colaboratorii noștri, am avut onoarea și plăcerea, în unele dintre cazuri, de a completa ședințele de terapie cu participarea partenerului de cuplu, venit pentru sprijin sau dorind, la rândul lui, schimbări, ședințe de terapie cu obiectiv propriu și apoi pentru cuplu.

Ne-am bucurat să aflăm, din gândurile cu care am fost răsplătiț de clienții noștri, faptul că beneficiile au fost multiple și semnificative pentru fiecare:

  1. conștientizarea, rezolvarea sau învățarea de a trăi cu traumele din trecut;
  2. schimbarea tiparelor emoționale prin învățarea comunicării eficiente și repoziționarea printr-o nouă atitudine față de sine și față de partener sau familie,
  3. starea de bine personală (ieșirea din tiparul de victimă sau atacator);
  4. armonie în cuplu după ani de conflict, resetarea relațiilor cu copiii, reprioritizarea nevoilor personale; identificarea nevoilor reale și comunicarea lor în termen util și sănătos;
  5. identificarea unui model sănătos de alegere a unui partener pe viitor și ieșirea din tiparele nefericite de viață, întreruperea tiparelor nefuncționale în familie și capacitatea de a identifica tipare noi funcționale;
  6. valorizarea sinelui și detașarea față de stima de sine scăzută a părinților și a fricilor acestora
  7. imensă satisfacție și bucurie de a trăi cât mai aproape de dorințele proprii, de a le putea exprima în mod neutru fără atac sau umilință și de a putea decide în funcție de propria persoană și nu în funcție de fricile și amenințările celorlalți, practică a imaturității lor.

Felicitări, încă o dată, dragi participanți în proiectul Simon Institute și vă mulțumim, încă o data, pentru încredere și apreciere!

SIMON INSTITUTE și colaboratorii

Testimonial beneficiar al programului “Ajutor psihologic pentru farmaciști în pandemie”

“În viziunea mea, terapia trebuia să fie leacul meu pentru suflet. Mai avusesem parte de “sfaturi”, dar niciodată atât de lăuntrice și pătrunzătoare! Asta până când prin intermediul programului gratuit dedicat asistenților și farmaciștilor, am întâlnit-o virtual pe Nora Toma, omul care mi-a deschis orizontul căutării, acceptării propriei mele persoane!! Sunt fericită că s-a întâmplat așa. Aș recomanda-o oricând cu cea mai mare deschidere. Fără Nora, nu aș fi reușit să mă înțeleg, accept şi iubesc! Am primit, cu ajutorul ei, ceea ce universul îmi tot oferea, dar nu ştiam să deschid brațele!!! Astăzi, după 2 luni, în care doar Nora mi-a acordat timp și spațiu să vorbesc “cu sufletul”, astăzi mă regăsesc pe drumul pe care nu am mai fost niciodată, deși, uneori îl intuiam!!! Am aflat că mă plac, mă accept și nu sunt datoare nimănui; că, normalitatea la care visam să ajung este, de fapt, starea mea de bine. Am învăţat cum să fac să îmi fie bine mereu!!! MULȚUMESC Simon Institute!!!”

19 Jun 2020
Revenirea la (noua) NORMALITATE”

Mă tot gândesc de ceva vreme să scriu despre acest subiect, iar astăzi am fost inspirată de o întâmplare.

 

Cum nu mi-am luat pachet de-acasă, am înhățat din cuier masca devenită deja un accesoriu obișnuit și m-am pornit spre magazinul din apropiere. Pe drum, arunc câte o privire tristă spre ușile închise ale fast food-urilor ce, nu demult, musteau de arome și clienți pofticioși, iar acum zac tăcute și goale, când, mai atentă, descopăr cu bucurie că ușa locației în care obișnuiam să mănânc “înainte” era, în sfârșit, DESCHISĂ!

Aproape că nu le-am recunoscut pe vânzătoare cu măștile care le acopereau cu lăcomie chipurile dar, cum m-au întâmpinat cu o ospitalitate surprinzătoare, am avut sentimentul că împărtășim bucuria regăsirii în “normalitatea de dinainte”.

Mi-am luat o ciorbă și am savurat apoi, cu fiecare lingură, deopotrivă licoarea proaspătă și aburindă cât și atât așteptata reîntoarcere la normalitate.

 

Îmi era dor de senzația asta atât de reconfortantă, atât de liniștitoare! Desigur, revenirea la normalitate a venit împachetată cu aglomerația din trafic, cheltuirea banilor pe multe lucruri care “trebuie”, dar care, în realitate nu ne sunt necesare, cu rezolvarea multo probleme curente sau a celor tot amânate de vreo 3 luni.

Sper să nu mă pierd în tumultul acestor vechi “normalități” și să păstrez cele 3 lucruri pe care le-am învățat ca fiind importante din experiență pandemiei:

-recunoștința pentru lucrurile aparent banale pe care le am și pe care am înțeles cât de ușor le pot pierde;

-apropierea emoțională mult mai autentică de fiul meu;

-responsabilitatea față de comunitatea în care trăiesc.

Îmi amintesc că, înainte de Covid, când îi vedeam la televizor pe japonezi cum poartă mască fiind răciți, să nu-i îmbolnăvească și pe ceilalți, mi se părea exagerat și nefiresc.  Îmi amintesc, de asemenea, că s-a întâmplat să-mi duc fiul la grădiniță deși era răcit sau să vin la serviciu deși eram “moartă-coaptă” de vreo viroză.

 

Dar, din experiența acestei pandemii, am învățat să am grijă nu doar de mine însămi și familia mea, ci și de cei din jurul meu, fiindcă numai astfel putem trăi sănătoși împreună.

 

Dragi colegi, mă bucur că după aceste 3 luni de pandemie ne regăsim sănătoși cu toții! Și, cum vara abia a-nceput, și simțim nevoia să ne mișcăm după atâta izolare, lăsăți temerile deoparte, dar păstrați cu voi măsurile preventive astfel că, atunci când ne întâlnim la serviciu, în magazine, la iarbă verde sau pe unde o să ne mai poarte pașii, să rămânem sănătoși cu toții!

 

cu gânduri bune, alături de voi, doar la un telefon distanță,

psiholog Isabela Alexandru, 0723303697

12 Jun 2020
Într-o relaţie, mai rele decât minciuna şi trădarea sunt mecanismele defensive

Ce înseamnă din punct de vedere psihologic defensa?

Înseamnă formarea unor mecanisme emoționale disfuncţionale (dezvoltate greşit) de adaptare sau de a face față, în anumite situații de relaționare, cu ceilalți sau în cuplu. Defensele sunt un mod ascuns prin care cineva poate fi agresiv, dar nu neapărat și violent. De exemplu, pot fi pornite atacuri emoționale asupra altor persoane sau pot viza chiar sinele persoanei.

Defensa poate fi şi o metodă de apărare pentru individ. Astfel, el evită contactul emoțional cu el însuși.

Iată câteva astfel de exemple:

1. Intrarea în polemici cu scopul de a stabili un adevăr. Este printre cele mai frecvent întâlnite situații și printre cele mai distructive. O astfel de situaţie este foarte vizibilă în cuplu.

Partenerii insistă să detalieze o situație, un comportament, fără a comunica, în esenţă, despre ei. Acesta este un tipar de comunicare disfuncțional și ascunde, de obicei, blamarea celuilalt și lupta pentru putere prin apărarea propriei poziții emoționale în fața celuilalt.

Este un tipar greu de corectat, cu atât mai mult, cu cât fiecare este convins de propriul lui adevăr.

În astfel de situaţii un comportament sănătos este greu de integrat, pentru că, de regulă exprimarea este: “nu simt să fac altfel” (adică nu pot gândi altfel) sau “nu simt ca e just sau bine să fac altfel. Așa e corect”; aspect care, la rândul lui, demonstrează un tip de gândire mecanic/liniar.

2. Tăcerea ca un comportament regulat, atunci când unul din parteneri încearcă să aibă o confruntare.

Tăcerea, ca și atacul este un alt mod nepotrivit de a deține, la nivel emoțional şi relațional, sentimentul de putere. Aplicând această metodă, conștient sau inconștient, fie el sau ea știe că îl enervează pe celălalt, fie nu-și dă seama și se blochează în acest tipar.

Cu siguranță, are legătură cu modul în care a crescut în familia de origine și poate fi întreținut de teamă sau victimizare.

3. Retragerea fizică sau emoțională din conversație sau când unul din parteneri își dă check-out din dialogul de confruntare, neasumându-și rolul de adult în viața sa.

Dacă vin în terapie, mulți dintre partenerii cu un astfel de comportament descoperă că, în acele momente, se transpun în faza copilului rănit din relația cu mama sau tata.

Anxietatea acestei persoane apare în urma legăturii cu relația părinților săi, părinți care se certau agresiv, care trăiau episoade de scandal marital, jigniri etc.

Să știți că mulți oameni atribuie confruntării un sens negativ, o aseamănă cu cearta şi nu o pot percepe ca fiind un mod de asumare emoțională. Confruntarea nu înseamnă scandal, ci o ocazie de întâlnire cu…; de uitat la:…

 

4. Reprimarea emoțională este, la nivel individual, unul din cele mai întâlnite mecanisme nesănătoase care afectează o mare parte a populației, în special bărbați. De ce? Din cauza convingerilor socio-culturale. Ei au fost “educați” să nu se exprime emoțional, să nu-și arate sentimentele.

La celălalt pol, întâlnim femeia furioasă, în unele situaţii. Furia e, de obicei, manifestată agresiv (fie verbal, fie fizic), dacă ai fost criticat și judecat atunci când ai îndrăznit să o arăți.

Astfel, multe femei descoperă în terapie că se simt vinovate pentru că au acest sentiment și, deși ele sunt conştiente că doresc să-și manifeste furia, la nivel emoțional, trăiesc vina și gândesc că: “nu e frumos pentru o fată să se comporte așa”.

Atunci se declanșează contradicția interioară și atacul asupra celuilalt.

5. Comportamentul evitant care, de regulă poate fi însoțit și de reprimare și neasumare, la nivel emoțional. De obicei, cele două se întrețin unele pe altele ca într-un cerc vicios și, atunci, persoana, mai degrabă mizează pe ceea ce îi este mai cunoscut ca tipar interior decât să se lanseze în noi poziții emoționale care pot provoca schimbarea unui rezultat repetitiv.

Ce este de făcut? Cum se poate interveni și care sunt beneficiile schimbărilor?

Pentru a optimiza și schimba astfel de obiceiuri emoționale, mai întâi, e important ca omul să conștientizeze mecanismele sale și să fie ajutat să le înțeleagă influența nocivă asupra sa și/sau asupra relației cu partenerul. Apoi, pentru ca schimbarea să fie una sănătoasă, pe termen lung și nu doar înlocuirea unui comportament cu un altul în mod mecanic, este esențial să se urmeze un proces de psihoterapie cu ajutorul căruia se vor scoate la suprafață emoții neplăcute, de cele mai multe ori.

În terapie, persoana va învață cum, prin intermediul comunicării verbale, se poate exprima emoția resimțită și, odată cu aceasta, să se producă detensionarea de la nivel emoțional, naturalizarea emoțiilor neplăcute și, implicit, manifestarea fermă dar empatică față de celălalt. Astfel, se deschid căi noi de dialogare, dar se și rup tiparele vechi de interacțiune, nesănătoase.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursa foto: lisamerlobooth.com

24 May 2020
Apropierea și intimitatea emoțională

Științele moderne ale psihologiei, pun în prezent mare accent pe ceea ce înseamnă și presupune atașamentul uman, în relațiile dintre oameni. Acesta determină precum un ADN, felul în care ne vom atașa în relațiile cu partenerii noștri de viața, cu familia sau copiii.

Cea mai bună trilogie despre atașament a fost descoperită și redată de către John Bowlby: Atașamentul (1969), Separarea (1973) și Pierderea în anul 1980, conform Theories in marriage and family therapy of Linda Metcalf.

Ulterior, o altă figură reprezentativă a psihoterapiei sistemice pentru cuplu și familie, Susan Johnson a dezvoltat și dovedit prin studii și cercetare importanța apropierii emoționale, a atașamentului și îmbrățișărilor în supraviețuirea omenirii și relațiilor dintre ei. De fapt, lucrarea sa de doctorat a fost publicată şi a devenit o carte renumită, intitulată “Holdmetight” tr. “Ține-mă strâns în brațe”, apărută și în România. În textul ei este dovedit științific cum conectarea emoțională și îmbrățișările ne influențează direct starea psihică și fizică.

Cum, prin îmbrățișare, se reduce nivelul de stres din organism, uneori ameliorează chiar și durerea fizică atunci când cei iubiți își manifestă apropierea prin empatie.

Inițial, se credea că emoțiile sunt ceva ce trebuie învins sau înfrânat prin rațiune, că ele nu își au locul în viața noastră, ca “fundaţie” pentru buna noastră funcționare și sănătate psiho-emoțională.

Susan Johnson a reușit să scoată la suprafață limbajul interior emoțional și să arate că legătura emoțională (bonding) este cea care determină comunicarea și comportamentele dintre oameni, în cea mai mare măsură. Relația afectivă este baza sigură la care revenim, ori de câte ori ne simțim răniți.

În relația părinte-copil, părintele constituie baza securizantă, iar în relația de cuplu, ea este reprezentată de parteneri. Aici, dezvoltarea ei depinde de fiecare partener și de felul în care au crescut și s-au format în relațiile cu familia lor de origine. Din acest motiv, în terapiile relaționale nu este nevoie de un diagnostic pentru a face terapie, ci mai de grabă, de disponibilitate pentru autoobservație, pentru a crește personal și a-mi ajuta mie însumi să am o relație de cuplu fericită.

Cele mai multe dintre problemele cuplurilor din ziua de astăzi sunt de natură emoțional-relațională. Din varii motive, de-a lungul timpului, cel puțin unul dintre parteneri ajunge să se plângă despre felul în care se simte sau este tratat de către partener, în relație și se va simți nesatisfăcut. Cuplurile pot întâmpina probleme precum: dificultăți în a-și împlinii nevoile legate de intimitate, suportul unuia față de celălalt în desfășurarea traiului zilnic, sprijinul pentru buna funcționare a casei, probleme legate de fidelitate și onestitate, putere, finanțe etc.

Lupta pentru putere, într-un cuplu, de multe ori, pune partenerii la grele încercări. Din cauza ei, se naște o concurență acerbă rareori conştientizată de parteneri. Fiecare ajunge să se simtă justificat în a-și apăra propriile răni astfel că nu vede niciun motiv pentru care să procedeze diferit. Aceste situații sunt, de cele mai multe ori, o consecință a felului în care trăiește și simte fiecare dintre cei doi, o consecință a formării emoționale, a căror date de funcționare au fost implementate, de regulă, în copilăria timpurie. Ele determină modul în care vom trăi și vom fi capabili să oferim apropiere, intimitate emoțională și atenție la nevoile emoționale.

Pentru majoritatea cuplurilor, situația se accentuează negativ și atunci când spun asta, cu tot respectul pentru putere, dar și pentru intimitate, în general bărbații caută mai multă apropiere fizică și o mai mare distanță conversațională, psihologică; pe când femeile vor o mai mare apropiere în dialog, conversațională prin care să ajungă la intimitatea emoțională, și ulterior la cea fizică.

Aceste diferenţe nasc dileme majore pentru cei aflați în relații. Aș dori să fac insist asupra cuvântului intimitate. Nu este legat doar de sexualitate. Pentru ca noi să fim liniștiți, să fim confortabili emoțional, avem nevoie crescută de intimitatea emoțională care este diferită de cea sexuală.

Intimitatea emoțională există și între părinți și copii, în familie, în general, nu doar în cuplu. Intimitatea presupune atmosfera din familie, climatul psihologic şi emoțional în care se trăiește; felul în care fiecare membru se simte în compania celuilalt. Apropierea este cea care permite reglarea emoțională, în caz de conflict, durere, supărare sau frustrare.

Dacă mama, tata sau partenerul meu emoțional nu sunt obișnuiţi să își manifeste emoțiile, să exprime trăirile, atunci nu vor fi capabili nici să se apropie sau să arate înțelegere și toleranță emoțională în momentele dificile, tensionate. Oricare dintre ei va acționa prin retragere emoțională, respingere, tăcere, critică, blamare ș.a.m.d. Adică, oricare dintre ei va arată un nivel scăzut de conectare emoțională.

Conectarea este un alt termen frecvent întâlnit în terapiile prezente și în educarea emoțională a copiilor de către părinți. Fiecare dintre noi are un copil interior. Ca atare, atunci când suferim, ca adulți, avem nevoie, pentru a ne fi bine, pentru a scădea durerea emoțională, să ne conectăm la cel care ne este aproape, care este lângă noi. Desigur, ca adulți, în același timp, e la fel de important să avem propria noastră siguranță de sine, bine dezvoltată.

Nu este posibilă o fericire îndelungată în care să te bazezi doar pe un altul să-ți împlinească nevoile emoționale. În conectare, ne dăm voie să ne simțim așa cum trăim. Primim sprijin nu doar prin cuvinte, ci și din îmbrățișări.

Îmbrățișările sunt vitale pentru redobândirea confortului personal. Înseamnă acceptare, speranță, înseamnă încredere în sine și unul în celălalt; înseamnă: “sunt aici pentru tine orice s-ar întâmpla şi nu am să te judec pentru ce simți, nu te resping pentru că ești furios/ă, nu îți condamn revolta”. Astfel putem fi colaborativi în momente critice și nu doar în cele plăcute. Te accept cu diferențele tale și sunt dispus/ă să descopăr lucruri noi și, în același timp, să lucrez cu mine pentru a vedea ce îmi aduce și mie alinare.

Apropierea este întărită pozitiv și de comunicare. Ele trebuie dezvoltate împreună și nu executate mecanic, fără un conținut emoțional; pentru a nu lăsa loc jignirilor, ignorării sau blamărilor.

Astfel, aducem un aport substanțial atât calității noastre personale, cât și relației pe care ne-o dorim. Cei care trăiesc timp îndelungat în lipsa unei intimități emoționale, a unei forme de atașament sau a apropierii, tind să dezvolte anxietate, depresie, pot trăi retrași și izolați social sau, din contră, au tendința de a deveni ușor irascibili, greu de mulțumit și sensibili în a lua lucrurile personal.

Așadar, folosiți conștientizările emoționale, fie ele plăcute sau neplăcute, pentru a construi noi experiențe și a aduce mai aproape schimbările prin care să deveniți apropiați.

Scoateți la suprafață emoțiile și creați din ele prilej de înțelegere față de sine și apropiații voștri, îmbrațișându-vă, dându-vă voie să trăiți în starea intensă chiar dacă, pe moment, ea pare a nu fi ceea ce vă vine să faceți.

Autor Valentina Şimon, pshitoterapeut sistemic

Sursă foto: https://www.marriage.com/

29 Apr 2020
Ce fel de persoane sunt predispuse la Atac de Panică?

În această perioadă de timp cu solicitare majoră asupra psihicului, unii oameni pot trăi stări bruște de dispoziție sau stări emoționale intense cu efecte la nivel fiziologic, inclusiv. Astfel de caracteristici generale descriu, în mare, și atacurile de panică.

De cele mai multe ori, persoana care ajunge să sufere de atac de panică, nu poate ideintifica sau asocia o cauză anume pentru ceea ce trăiește. Primele și cele mai resimțite stări sunt la nivelul corpului: palpitații intense, un fior ca “un curent electric”, senzație de sufocare, cefalee și senzația iminentă de moarte.

La nivel emoțional, apare o frică acută, confuzie, dezorientare, panică intensă sau insomnie.

Din punct de vedere social, cele mai expuse persoane la astfel de manifestări sunt:

– persoanele singure sau cele care frecvent trăiesc o stare emoțională de singurătate

– persoanele în vârstă

– persoanele care în mod curent în viața lor zilnică trăiau o stare de suprasolicitare, fie ea pe linie profesională sau personală

– cuplurile sau familiile dezorganizate sau cu relații disfuncționale acute

Din punct de vedere emoțional, cele mai predispuse sunt:

– cele cu istoric emoțional anxios și/sau depresiv

– persoanele cu o inteligență emoțională scăzută, care de-a lungul timpului nu și-au permis o actualizare constantă a emoțiilor trăite zilnic.

Fie acest tipar a venit din familia de origine, unde nu erau permise manifestările furiei, supărării, plânsului, fricii etc. Și, nu neapărat interzise vehement, verbal ci și prin comportamente frecvente care au creat în copil convingeri prin care el a învățat, mai degrabă, să reprime emoțiile.

Atunci când copiii simt emoții intense pe care le consideră negative, cum ar fi: o frică foarte mare, teamă și neliniște crescută, frustrare accentuată, nevoia de a plânge, metoda la care apelează este, la nivel cognitiv: ,,nu ar trebui să simt așa ceva,, care în consecință va activa mecanisme nesănătoase la nivel emoțional, cel mai adesea reprimare.

Inhibarea și reprimarea emoțională duc mai departe la comportamente distructive, în care aceștia se refugiază încercând să-și găsească o alinare: mâncatul compulsiv, consum exagerat de alcool, jocuri de noroc, fumat excesiv etc.

– persoanele cu o gândire rațională excesivă care au tendința de a da/găsi o explicație rațională aproape la orice și care supra raționalizează ceea trăiesc.

Un mecanism mintal prin care o persoană încearcă mereu să găsească o justificare, o explicație rațională la ceva anume duce la blocarea sinelui și, din nou, nu permite exprimarea emoțională în mod benefic. Inconștient acea persoana recurge astfel la inhibarea emoțională.

În sine, gândirea logică, rațională nu este ceva rău însă, utilizată ca un mecanism de apărare și în exces, orientează persoana, mai degrabă, spre a-și forma ancore în exteriorul ei. La un moment dat ea va intra într-un cerc vicios și va ajunge să depindă de un astfel de mod de reacție, punând o presiune emoțională foarte mare atât pe propria persoană, cât și pe cei din jur.

Puteți recunoaște cu ușurință acest tip de persoane. Ele manifestă nevoia crescută de a avea mereu dreptate, de a se axa frecvent doar pe argumente logice fără a avea păreri personale; caută și cer deseori justificări sau explicații de la ceilalți. De obicei astfel de atitudini conduc spre tensiune emoțională și conflict.

– persoanele cu o nevoie de control foarte mare. Acestora le va fi mult mai dificil să se adapteze, deoarece e o schimbare ce a intervenit brusc, fără a avea posibilitatea de a face alegeri după dorința proprie.

Din acest considerent, pot dezvolta și atac de panică, fiindu-le activată starea de insecuritate emoțională. Noi, în calitate de psihoterapeuți, spunem că o persoană se află în control cu ea însăși atunci când nu dorește să controleze. Confortul emoțional și siguranța de sine reprezintă controlul emoțional.

Tot ce încerci să faci la un moment dat în viață cu disperare, este de fapt insecuritate.

Recomandările generale pe care vi le pot face, sunt ca pe cât posibil, atunci când trăiți astfel de stări, să apelați de îndată la cineva apropiat de încredere care să vă fie aproape fizic. Dacă nu e posibil, încercați telefonic. Spuneți-le ce simțiți, care vă sunt sentimentele și stările ce vă copleșesc.

Atenție însă, nu exprimați doar gândurile de care vă temeți că ar putea duce la ceva catastrofal pentru voi, ci mai ales emoțiile.

Un alt mod prin care puteți să vă ajutați este să scrieți pe o foaie tot ce gândiți și simțiți; să “scoateți din cap”. Vă ajută să nu vă mai gândiți atât de intens la acest subiect.

Dacă vă aflați într-un context abuziv, separați-vă cât mai repede cu putință de acel loc.

Desigur, pe termen lung, e indicat să apelați la un specialist psihoterapeut care să vă îndrume pentru a rezolva tiparele vechi care influențează apariția unor astfel de manifestări.

Valentina Simon – psihoterapeut sistemic cuplu și familie

Sursă foto: https://www.verywellmind.com/

23 Apr 2020
Încrederea din aceste timpuri

În această perioadă de timp cu solicitare majoră asupra psihicului, unii oameni pot trăi stări bruște de dispoziție sau stări emoționale intense cu efecte la nivel fiziologic, inclusiv. Astfel de caracteristici generale descriu, în mare, și atacurile de panică.

De cele mai multe ori, persoana care ajunge să sufere de atac de panică, nu poate ideintifica sau asocia o cauză anume pentru ceea ce trăiește. Primele și cele mai resimțite stări sunt la nivelul corpului: palpitații intense, un fior ca “un curent electric”, senzație de sufocare, cefalee și senzația iminentă de moarte.

La nivel emoțional, apare o frică acută, confuzie, dezorientare, panică intensă sau insomnie.

Din punct de vedere social, cele mai expuse persoane la astfel de manifestări sunt:

– persoanele singure sau cele care frecvent trăiesc o stare emoțională de singurătate

– persoanele în vârstă

– persoanele care în mod curent în viața lor zilnică trăiau o stare de suprasolicitare, fie ea pe linie profesională sau personală

– cuplurile sau familiile dezorganizate sau cu relații disfuncționale acute

Din punct de vedere emoțional, cele mai predispuse sunt:

– cele cu istoric emoțional anxios și/sau depresiv

– persoanele cu o inteligență emoțională scăzută, care de-a lungul timpului nu și-au permis o actualizare constantă a emoțiilor trăite zilnic.

Fie acest tipar a venit din familia de origine, unde nu erau permise manifestările furiei, supărării, plânsului, fricii etc. Și, nu neapărat interzise vehement, verbal ci și prin comportamente frecvente care au creat în copil convingeri prin care el a învățat, mai degrabă, să reprime emoțiile.

Atunci când copiii simt emoții intense pe care le consideră negative, cum ar fi: o frică foarte mare, teamă și neliniște crescută, frustrare accentuată, nevoia de a plânge, metoda la care apelează este, la nivel cognitiv: ,,nu ar trebui să simt așa ceva,, care în consecință va activa mecanisme nesănătoase la nivel emoțional, cel mai adesea reprimare.

Inhibarea și reprimarea emoțională duc mai departe la comportamente distructive, în care aceștia se refugiază încercând să-și găsească o alinare: mâncatul compulsiv, consum exagerat de alcool, jocuri de noroc, fumat excesiv etc.

– persoanele cu o gândire rațională excesivă care au tendința de a da/găsi o explicație rațională aproape la orice și care supra raționalizează ceea trăiesc.

Un mecanism mintal prin care o persoană încearcă mereu să găsească o justificare, o explicație rațională la ceva anume duce la blocarea sinelui și, din nou, nu permite exprimarea emoțională în mod benefic. Inconștient acea persoana recurge astfel la inhibarea emoțională.

În sine, gândirea logică, rațională nu este ceva rău însă, utilizată ca un mecanism de apărare și în exces, orientează persoana, mai degrabă, spre a-și forma ancore în exteriorul ei. La un moment dat ea va intra într-un cerc vicios și va ajunge să depindă de un astfel de mod de reacție, punând o presiune emoțională foarte mare atât pe propria persoană, cât și pe cei din jur.

Puteți recunoaște cu ușurință acest tip de persoane. Ele manifestă nevoia crescută de a avea mereu dreptate, de a se axa frecvent doar pe argumente logice fără a avea păreri personale; caută și cer deseori justificări sau explicații de la ceilalți. De obicei astfel de atitudini conduc spre tensiune emoțională și conflict.

– persoanele cu o nevoie de control foarte mare. Acestora le va fi mult mai dificil să se adapteze, deoarece e o schimbare ce a intervenit brusc, fără a avea posibilitatea de a face alegeri după dorința proprie.

Din acest considerent, pot dezvolta și atac de panică, fiindu-le activată starea de insecuritate emoțională. Noi, în calitate de psihoterapeuți, spunem că o persoană se află în control cu ea însăși atunci când nu dorește să controleze. Confortul emoțional și siguranța de sine reprezintă controlul emoțional.

Tot ce încerci să faci la un moment dat în viață cu disperare, este de fapt insecuritate.

Recomandările generale pe care vi le pot face, sunt ca pe cât posibil, atunci când trăiți astfel de stări, să apelați de îndată la cineva apropiat de încredere care să vă fie aproape fizic. Dacă nu e posibil, încercați telefonic. Spuneți-le ce simțiți, care vă sunt sentimentele și stările ce vă copleșesc.

Atenție însă, nu exprimați doar gândurile de care vă temeți că ar putea duce la ceva catastrofal pentru voi, ci mai ales emoțiile.

Un alt mod prin care puteți să vă ajutați este să scrieți pe o foaie tot ce gândiți și simțiți; să “scoateți din cap”. Vă ajută să nu vă mai gândiți atât de intens la acest subiect.

Dacă vă aflați într-un context abuziv, separați-vă cât mai repede cu putință de acel loc.

Desigur, pe termen lung, e indicat să apelați la un specialist psihoterapeut care să vă îndrume pentru a rezolva tiparele vechi care influențează apariția unor astfel de manifestări.

Valentina Simon – psihoterapeut sistemic cuplu și familie

Sursă foto: https://www.verywellmind.com/

13 Apr 2020
Zile întregi, ACASĂ!

Desigur, ați mai stat zile întregi acasă, dar, cel mai probabil, erați în concediu, când copiii puteau zburda prin parcuri, mall sau la bunici când puteați ieși la iarbă verde cu prietenii, să vă relaxați prin stațiuni sau puteați evada de-acasă ca să achitați o factură sau să rezolvați o treabă…

Da’ nu-i totuna să stai atâtea zile IZOLAT în casă doar cu TINE și cu AI TĂI! Cineva îmi povestea cu haz acum două zile de o glumă care circula pe internet cu soția care, după 14 zile de izolare în casă urla la soț că clipește prea des.

Desigur, râdem pentru că înțelegem poanta: cu toții am trăit momente când statul prea mult împreună creează și multă tensiune, iar când se adaugă stresul generat de pandemie și izolare, știrile care te bombardează cu toată “apocalipsa” lor, agitația celor mici sătui și ei de decorul celor patru pereți…e și mai ușor “să iei foc”.

Și, totuși! Gândiți-vă că acuș vine vara și prognozele spun că soarele, căldura va nimici virusul așa că, în 3 luni veți reveni la rutina de dinaintea pandemiei. Imaginați-vă acum că sunteți deja în acel moment…așaaa!

Acum, din această poziție (din viitor) priviți la dumneavoastră cel de acum…oare veți simți REGRETUL că v-ați pierdut timpul și v-ați macinat nervii pentru ca ați stat prea mult, inutil și angoasant în fata televizorului sau jucându-vă ore întregi pe calculator sau burzuluindu-vă la toți din casă frustrat de tot ce nu-i cum ați fi vrut să fie?… sau, poate, veți simți  SATISFACȚIE și MÂNDRIE că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, ați reușit să trăiți frumos și cu folos aceste timpuri.

Poate că, în sfârșit, v-ați găsit timp să faceți curat în debaraua aceea plină de vechituri și lucruri inutile adunate de câțiva ani sau ați reparat scaunul din bucătărie ce tot scârțâia de la Craciun sau v-ați jucat “cursa cu mașinuțe” pe care i-o tot promiteați fiului de vreo două luni ori. Se prea poate că ați citit cartea de pe noptieră pusă acolo de la începutul anului cand v-ați propus să citiți măcar trei pagini seara, înainte de culcare, dar încă nu i-ați deschis coperta sau, stimulat de ora de sport on-line a celui mic, l-ați luat pe umeri și v-ați apucat să faceți cu el genuflexiuni… că tot v-ați propus acest lucru încă din toamnă să faceți sport. Ori…hm!

Poate că v-ați făcut timp să ascultați pe YouTube muzica din tinerețe și, cuprins de amintiri, v-ați luat soția de mijloc și ați dansat-o (da, în timp ce pruncii râdeau de dumneavoastră și se distrau pe seama voastră). Cred că fiecare dintre noi are o listă a lui cu lucruri pe care și le tot dorea să le facă, dar nu găsea nicicând timp.

Acum am putea găsi, în sfârșit, acest timp pentru noi și ai noștri!

Isabela Alexandru psiholog/psihoterapeut pentru cuplu și familie.

Sursă foto: https://www.ibelieve.com

25 Mar 2020
Când părinţii pot fi convinşi să stea în casă

Cum mesajul insistent al ultimelor zile a fost “să ne protejăm părinții convingându-i să stea acasă”, pun mâna pe telefon și o sun pe mama (aflată la 450 km distanța), să mă asigur că va face întocmai.

Am răsuflat ușurată când mi-a spus că a ales să nu meargă la biserică, dar parcă simțeam în vocea ei acel sentiment de vinovăție care de multe ori roade în suflet și troncăne prin minte tot îmboldindu-te să faci ceva ca să dispară. Am tras aer adânc în piept și, cu cel mai binevoitor glas i-am amintit că “Dumnezeu va primi rugăciunea ta, mamă, de oriunde o vei spune și El, în marea Lui iubire de oameni, cred că-și dorește ca tu să ai grijă de tine, să te protejezi stând acasă.”

Păreau toate bune când, cu toată încăpățânarea pe care i-o cunoșteam, mi-a spus că ea, totuși, o să meargă la magazin măcar la 2 zile ca să-și ia pâine.. Hmmm! Mi-am dat seama atunci cât de greu e să-i convingi pe cei în etate să stea, efectiv, în casă!

Așadar, am tras din nou aer în piept, de data asta și mai adanc și, mai intâi, i-am explicat cu calm pericolele la care se expune, fără a o îngrozi! Iată cum am procedat:

-E bine, mamă, că mergi la magazin pentru că acolo se dezinfectează zilnic, dar nu se face asta chiar după fiecare client și poate că cel dinaintea ta e infectat fără să știe și contaminează aerul, mobila, podeaua din magazin și atunci există riscul ca și tu să iei virusul fără sa știi.

Apoi, am ajutat-o să găsească soluții:

-Uite, pâinea dacă e ținută în frigider sau în congelator poate ține multe zile și, am încheiat prin a-i spune că am nevoie să mă ajute acum stând în casă:

-Dacă stai în casă, atunci eu știu că ești în siguranță și asta mă eliberează de foarte mult stres și îngrijorare și, atunci, pot să am grijă liniștită de nepotul tău.

Bineînţeles că o voi verifica telefonic și, probabil, uneori va fi nevoie să-i reamintesc toate astea.

Orice adult, incluzându-ne părinţii, are nevoie, pentru starea lui de bine interioară, să se simtă util, capabil, de ajutor. În astfel de situaţii, unei firi active și încăpățânate, cum e și mama mea, îi e greu să se accepte vulnerabil, neputincios sau, în accea de a fi nevoit să se supună restricțiilor impuse, chiar şi prin lege.

Deci, după ce epuizați cu ei argumentele raționale legate de riscuri și măsuri de autoprotecție și-i ajutați să găsească soluții la dificultățile pe care le întâmpină din cauza izolării (legate de hrană, de găsirea unei ocupații zilnice sau de nevoia de socializare, căutați-vă cuvintele potrivite ca să-i convingeți că stând acasă vă ajută în felul acesta pe voi. Apoi, puteți să îi liniştiţi că pot fi de mare ajutor sunându-și rudele, prietenii, vecinii, cunoștințele de-o seamă pentru a-i convinge, la rândul lor, că e bine pentru pentru noi toți să stea în casă. Să le oferim puţină credibilitate şi să ne punem nădejdea în ei pentru că pot fi, uneori, mai convingători pentru cei de-o seamă cu ei, decât dumneavoastră.

Așadar, dragă mamă, mă ajuți stând acasă!

Cu gânduri bune, doar la un telefon distanță, psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie Isabela Alexandru.

Sursă foto: http://theconversation.com/

04 Feb 2020
Cât de important este să impunem limite copiilor?

Doresc să precizez încă de la bun început două aspecte foarte distincte, care se petrec în același timp și context, atât pentru părinte, cât și pentru copil, însă foarte diferit pentru fiecare dintre ei. Aspectul cel mai de impact este cel emoțional.

E important, ca adulți, să admitem că mediul socio-economic influențează tot mai mult familia și ambientul financiar al acesteia. Din punct de vedere cultural, în ziua de azi, față de acum 10 de ani, spre exemplu, toate clasele sociale au acces la toate bunurile existente. Avem, cu toţii, dreptul să intrăm în magazine, să comandăm online, chiar protejaţi de anumite legi. Practic, acum avem cu toţii drepturi însă nu ne permitem, din punct de vedere financiar, toţi, acelaşi lucru.

Dar, de ce, de exemplu copiii bogați nu sunt și cei mai fericiți sau mereu fericiți pentru că au de toate? O variantă de răspuns ar putea fi: “Chiar dacă există o mare diversitate de produse disponibile, felul în care părintele relaționează el însuși cu acest mediu își va pune amprenta în mod direct și asupra copilului”.

Care este caracteristica ce impactează cel mai frecvent adultul?  Propria sa anxietate și un sine slab dezvoltat, rămas, poate, în multe cazuri, la stadiul de copil frustrat ori rănit etc. Când adultul trăiește impedimente de o astfel de natură nu va reuși să fie în poziția de coordonator, de exemplu, față de copilul său și va ceda cererilor frecvente ale copilului care intră în contact cu diversitatea materială din magazine ș.a.m.d..

De departe, cel mai greu este să rămâi într-o stare de echilibru. Echilibrul nu este ceva universal valabil și general, pentru toate persoanele. Este ceva ce trebuie construit, dobândit conform tuturor dorinţelor membrilor noii familii alcătuite.
Iată câteva întrebări ajutătoare pe care vi e puteți adresa pentru a identifica dacă vă aflaţi în echilibru:

  1. Cât îmi este cel mai potrivit mie să cheltui pentru cerințele celui mic?
  2. Care sunt regulile legate de bani pe care le-ați stabilit în familie?
  3. Cât îmi este confortabil emoțional și nu doar cantitativ să scot din portofel?
  4. Ce doresc să obțin pe termen lung pentru mine în relația eu-bani-copil?

Cel mai greu pentru părinți, în momentele de autoanaliză, este să îşi concentreze atenţia la ei îşişi. Mulți se lasă furați de sarcina nobilă de a oferi educaţie copilului.

Recent, câteva mămici căutau soluții psihologice la nevoia continuă de a face cumpărături „necesare” copiilor lor. Soluţia se afla, practic formulată chiar de ele în enunţul problemei. Deci, ele trebuiau să se oprească, nu copilul. Nu era o nevoie a copilului şi, de altfel, nu există un răspuns anume într-o astfel de situaţie. Fie, pur și simplu, te folosești de propriul discernământ și te oprești, fie poate există ceva mai adânc, în spate, o anumită nevoie și ar merita explorată cu ajutorul un psihoterapeut.

Dacă limitele nu sunt create în funcție de felul în care eu mă văd pe mine, atunci granițele pe care le fixez ca părinte vor deveni, fie foarte permisive, până la haos, fie rigide, fixate pentru a evita orice formă de confruntare. În astfel de situaţii, ca ultima precizată, relaționarea părinte-copil devine rece, frustrantă, iar copilul va resimți că părerea sau nevoia lui emoțională nu contează.

Un alt lucru esențial ce apare în situaţiile în care părinții nu fixează corect limitele, este cel în care ei înlocuiesc relația emoțională cu obiecte, cu cadouri, mai exact. Copilul învață că iubirea se obține condiționat şi, ca atare, va cere și va pretinde obiecte, de fiecare dată când va simţi nevoia atenţiei din partea unui adult.

Acești copii devin, ulterior, adulții care la rândul lor, în propriile relații de familie, vor oferi bunuri pentru a-și îmbuna partenerul, pentru a fi iertat sau pentru a-și compensa sentimentul de vinovăție.

Din păcate, astfel de comportamente trecute cu vederea, permanentizate sau repetate frecvent creează și contexte propice pentru apariția depresiei la copii, a izolării sau surescitării acestora. Copiii ar putea deveni prea agitați, revendicativi și cu un crescut deficit de atenție pe îndeplinirea de sarcini.

Ca atare, pentru a vă putea trata sănătos copiii şi educa responsabil este nevoie să fiți participanți activi la propria dezvoltare. Nu degeaba se spune cât trăim, învățăm!

Autor Valentina Şimon
Foto source: https://physicsworld.com/

20 Jan 2020
Drumul către sine şi vulnerabilităţile

Este unul dintre cele mai provocatoare drumuri pe care le avem de urmat, în viață. Căutările încep în jurul vârstei de 21-22 de ani și pot continua până la sfârșitul vieții. De obicei, începe cu: “De ce mi se întâmplă mie” sau “Cum de mi se întâmplă asta?” Drumul e încețoșat, pe alocuri, cu nedumeriri, durere, confuzie, zbatere… Pana să o apuci pe drumul tău (destin), ai umblat ghidat de “hărțile” celor din familie. Uneori ai fost curios, alteori revoltat, dar, în același timp erai protejat și asumat de ceilalți. Acum, când ai plecat din propria ta vrere, pe drumul tau, greutățile sunt cele care ți se arată, mai întâi. Trebuie să înveți să înfrunți “bolovanii”, să îi urci, să cazi, să zaci și să stagnezi, uneori. Și, când ai înțeles, în sfârșit, că în zbaterea aceea este vorba doar despre tine și schimbarea perspectivei tale; despre o răbdare activă, nu statică și compătimitoare, vei reuși. Sinele va aparea ca un Soare și, cu învățătura acumulată, vei ști să mergi mai departe, cu liniște sufletească.

Vulnerabilitatea/vulnerabilitățile ne determină să apelam la mecanisme de apărare ale propriilor sentimente. Teama de a ne întâlni cu emoțiile noastre cele mai intense ne fac să evităm confruntările și să ne exprimăm liber părerile și dorințele. În teamă te simți vulnerabil și ai tendința de a fi cu ochii sufletului și minții pe nevoile sau comportamentul celuilalt. Astfel, în timp, ajungi să servești nevoilor altora, uitând de nevoia ta emoțională, care, exprimată ar trebui să te ajute să te dezvolți ca om, ca persoană.

Side bar