Telefon

+40 749 092 903
21 Jan 2021
Abuzurile părinţilor, vii în memoria copiilor – Cazuri reale. Studiu realizat de Simon Institute

În cadrul Simon Institute, al cărui membru fondator sunt, împreună cu sora mea Eleonora Toma, am pornit, în 2020, un studiu de cercetare axat pe relaţia copil adult-părinte. Acest studiu are câteva direcţii şi se bazează pe mai multe procese de observare. Odată cu obiectivul principal (ce va fi dezvăluit peste câteva luni), au ieşit în evidenţă tipurile de abuz manifestate conştient sau inconştient, de către părinte, asupra copiilor. Autonomia unui copil de a lua o decizie pentru sine sau în raport cu părintele şi o anumită situaţiede abuz, este, de cele mai multe ori, nulă, absent absenta cu desăvârşire. De aceea comportamentul adultului e considerat abuz chiar şi atunci când, de exemplu, nu este manifestat în mod fizic.

Când vorbim de relațiile cu părinții, lucrurile nu sunt chiar simple pentru toată lumea și putem descoperi, ca specialiști, în urma relatărilor clienților noștri, că există o serie de situaţii dificile și conflictuale între părinți și copiii lor. Chiar și atunci când copiii devin adulți, anumite traume vechi își mențin impactul sau mai rămân situații conflictuale nerezolvate şi purtate de-a lungul timpului, prin viaţă. Acestea activează în interiorul persoanei, răni mutuale, invizibile și vii.

Totuși, în unele cazuri, copiii crescuți adulți au reușit să treacă dincolo de granițele emoționale ale traumelor și să creeze/găsească o stare cât mai apropiată de un echilibru emoțional, să vindece; să creeze un nou proces personal, interior, prin care să meargă mai departe în viață.

În decursul anului 2020, la Simon Institute of Psychology and Psychotherapy am realizat, alături de doi colegi psihoterapuți de familie, profesori universitari, în Israel şi Olanda, un studiu pe procesul de iertare dintre copiii deveniți adulți și părinții lor.

În acest articol – studiu de caz, mă voi concentra, cu precădere pe tipurile de răni emoționale ce se pot petrece şi acumula, de-a lungul copilăriei sau adolescenței, în relația copii-părinți.

Persoanele pe care le-am intervievat m-au impresionat prin puterea și dorința lor de a vedea lucrurile diferit, dar şi prin felul în care au căutat, neîntrerupt, soluţii de a relaționa cu părinții lor, de a le căuta aprecierea și atenția, dincolo de greutățile relational-emoționale pe care le întâmpinau.

Dispoziția copiilor la loialitate, faţă de familia de origine, e puternic dovedită prin însăși asumarea suferințelor ce se petrec în procesul afectiv atunci când părintele, prin autoritatea sa, devine abuziv la nivel psiho-emoțional. Faptul că, în mod repetat copiii își cred părinții, indiferent de ce altceva se mai petrece în context, arată credința afectivă. În astfel de situaţii, nu mă refer la credință în sensul religios, ci la faptul că un copil are nevoie să-și creadă părintele necondiționat, indiferent de ce anume ar înfăptui el pentru a-și forma sisteme viitoare de valori pentru dezvoltarea unor tipare de comunicare și relaționare, pentru mai târziu, în viață, inclusiv față de propria sa ființă.

Studiul nostru arată că, cei mai mulți copii au fost afectați de relația cu ambii părinți. Puține au fost cazurile în care doar unul dintre ei a adus atingeri emoționale abuzive în relația cu copiii. Am ales să vă prezint, în rândurile următoare, o parte dintre cele mai întâlnite răni produse conștient sau inconștient, de către părinți, în relațiile cu copiii lor și câteva exemple despre cum relația maritală disfuncțională a părinților poate avea efecte grave asupra copiilor.

  1. Forme și manifestări generale emoțional-comportamentale abuzive întâlnite în relația părinților cu copiii lor:

– conflictele din relația maritală a părinților, certurile dintre părinți au expus copilul/copiii în mod direct unui stres emoțional major;

– certurile frecvente intense cu unul dintre părinți sau cu fiecare în parte;

– invalidarea emoțiilor și stilul autoritar, rigid de relaționare al cel puțin unuia dintre părinți;

– lipsa de atenție și dezinteresul față de stările și părerile copiilor;

– consumul abuziv de alcool (preponderent din partea tatălui) care degenera adesea în abuzuri fizice și verbale, înjurături, jigniri sau amenințări;

– abuzurile la adresa sexualității, în special în cazul fetelor.

Componenta sexuală este des întâlnită sub formă de jigniri, amenințări și atac la persoană care umbresc dezvoltarea sănătoasă a fiicelor. Studiul a arătat că acest tip de situații sunt evidente la vârsta adolescenței.

I – 40 de ani

,,Aveam 15 ani și îmi aduc aminte de certurile părinților mei și de momentele în care tata consuma excesiv alcool. După ce termina să se certe cu mama, mă lua pe mine la rost, mă înjura și mă bătea. Subiectul discuției era sex-rolul meu ca viitoare femeie. Mă făcea curvă și îmi spunea că trebuie să fiu virgină, să am grijă de bărbat și de copil, iar restul nu mai contează. Când auzeam, cel mai des mă înfuriam. Apoi, mă simțeam trădată și păcălită de tata; respinsă și disprețuită de el și simţeam o mare durere sufletească. Tocmai eu, fata lui tata, eram privită aşa. Mă întrebam pentru ce mă ține la școală dacă el vedea că trebuia să fiu doar virgină și gospodină.,,

C- 50 de ani

,,Părinții mei erau inconsecvenți în apropierea lor emoțională față de mine. Se certau des și, uneori degenera cu violență fizică asupra mamei. Frica era cea mai mare povară. Nu dormeam nopțile până când nu știam că tata e acasă în pat și dormea. Avea mereu o privire înghețată și nu știam niciodată ce avea să urmeze. Mama nu mă lua niciodată în brațe să mă liniștească, nu se apropia fizic de mine, iar eu sufeream teribil din cauza asta. Mama era total absentă emoțional. Pe tata îl uram noaptea, îmi doream să moară, iar a doua zi parcă era alt om și, oarecum, îl iertam. Am dezvoltat multe simptome, în aceea vreme, pentru mulți ani. Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă, până la atacuri de panică în timpul somnului, stări nocturne de sufocare și crize epileptice.

  1. Forme des înâlnite – violență domestică și atragerea (triangularea ca termen de specialitate) copiilor în conflictul dintre părinți:

– violență fizică și verbală, agresivitate sub toate formele ei;

– critică exagerată și inducerea sentimentului de vinovăție;

– pedepsirea fizică

– triangularea în conflictul marital, al părinților, atragerea a cel puțin unuia dintre frați, acolo unde sunt mai mulți copii. Lupta pentru putere dintre adulți prin plângerea problemelor unuia dintre copii;

– poziționarea unuia dintre copii ca și partener emoțional, în special în cazul fetelor de către mame, ce le împovărează, transformându-le în confidentul lor. Fiica devine astfel substitut al partenerului, în lipsa conexiunii emoționale cu acesta.

AA:

,, De 14 ani aleg să nu mai vorbesc cu tatăl meu, după ce părinții mei au divorţat. O adoram pe mama, mai ales pentru siguranţa pe care o emana şi pentru puterea ei. Eu am fost cea care i-am spus să divorțeze, eu am fost cea căreia îi povestea toate detaliile intime trăite cu viitorii parteneri. Mă simțeam bine, ca un adult, deși devenea obositor, uneori când trebuia s-o alin, în toiul nopţii şi plângeam de mila ei, pentru că tatăl meu îi distrugea viața. Mi-am urât tatăl și le-am interzis tuturor să-l pomenească. Din cauza temperamentului mamei, orice situaţie de stres, era ușor şi rapid transformată în conflict între mine și mama mea. Am fost bătută până la vârsta de 17 ani ”.

A.B.

,,Am avut o relație foarte strânsă cu tatăl meu de care eram dependentă emotional. L-am iubit și l-am admirat foarte mult și am simțit că el este tot ceea ce am. Am luptat mult pentru dragostea și aprecierea lui, deoarece am crezut că fără ele sunt singură și în pericol. După un atac de cord, la vârsta de 39 de ani, i s-a spus că mai are doar 5 ani de trăit. A trecut prin stări foarte dificile (depresie, nevroză, nu știu). A început să bea mult și asta a fost foarte periculos pentru sănătatea lui, dar și pentru noi. Pentru mine a fost de nesuportat și încercam cu disperare să găsesc un sens pentru tot ceea ce trăiam şi eu şi el și să-l iubesc, în același timp. Se omora treptat. Cu fiecare zi ce trecea, se transforma în ceva ce nu cunoscusem până atunci. A fost agresiv şi extrem de dramatic, pentru noi.”

  1. Forme particulare petrecute indirect înspre sau față de copil:

– Suicidul sau dispariția bruscă prin moarte. Dispariția bruscă a unui părinte prin moarte naturală sau suicid aduce foarte multă furie și îndoială în sufletul unui copil. Sentimentul acut de abandon și faptul că rămân multe situații neclarificate, nespuse, chiar crearea senzației de secret, mai ales atunci când copii au avut o vârstă fragedă la moartea părintelui și nu i s-a adus la cunoștință modul în care s-a petrecut decesul.

Copiii percep stările adulților create în jurul unui subiect considerat secret, fie din cauza durerii neprocesate, fie pentru că ar putea fi vorba despre ceva rușinos. Și în astfel de situaţii, clienții ne descriu prin ce au trecut și cum au resimțit asta, din partea celui plecat și a celor din jur.

M.P.

,,Partea negativă a fost suferința mamei, de-a lungul vieții ei, dar și relația mea cu mama. Îmi amintesc că părinţii mei se luptau mereu, certându-se despre ceva. Mama plângea și tatăl meu bea mult, în acea perioadă. După un timp, mama nu a mai rezistat și, când aveam mai mult nevoie de ea, a decis să îşi curme viaţa. Eram foarte supărată pe toți cei apropiați și, în același timp, mă învinovăţeam că nu i-am fost destul de aproape.,,

R.C.

,,Partea rea a relației cu tatăl meu a fost că el s-a sinucis. A întâmpinat unele probleme la locul de muncă și a început să-și imagineze că se află într-un mare pericol. Era atât de îngrozit, încât singura cale de ieșire, văzută de el, era să-și pună capăt zilelor. Eu aveam 2,8 ani, fratele meu 1,9 ani, iar mama mea 24. Nu-mi amintesc impactul pe care l-a avut moartea lui, asupra celorlalţi, dar gândindu-mă în urmă, pot spune că, pentru mine, a fost unul emoțional imens. Parcă aveam un stigmat. Aveam impresia că toată lumea știe ceva oribil legat de mine. Mi-a fost prea frică să întreb ceva. Unii copii mi-au spus că tatăl meu s-a sinucis și îmi amintesc că eu am tăcut, am vrut să dispar, pentru a evita confruntarea cu disconfortul. În timp, acest lucru m-a condus la sentimente de rușine, „ceva nu este în regulă cu mine”. M-am izolat de oameni, fiind introvertită, am simţit furie.,,

  1. Ignorarea nevoilor de bază și neasumarea responsabilității față de propria persoană:

– părinții care au așteptări mari din partea copiilor, o presiune majoră care poate duce la conflict;

– lipsa emoțiilor – părinții care nu sunt implicați în viaţa copiilor lor, ci lipsesc mult de acasă, beau mult, creează impresia că adulții nu își asumă responsabilitatea pentru propriile vieți și ignoră nevoile familiei, nu pot controla și asigura îngrijirea copiilor;

– minciuna, ocolirea adevărului.

Acest comportament ne duce la pasul următor, explorarea sentimentelor copiilor. Care au fost rănile lor emoționale și consecinţele care au derivat din nevoia de a îndura, de a suporta?

  1. Forme de impact și consecințe emoționale resimțite de către copii: Frica, vinovăția, izolarea, nesiguranța emoțională, dezgustul, abandonul, senzația de lipsă de valoare, stigmatul, stima de sine scăzută, îndoielile, secretele și minciunile.

M.G 50:

„Amintirile mele despre părinții mei, până la vârsta de 6 ani, au fost că se certau constant. Întrucât casa părinților mei și casa bunicilor mei erau una lângă alta, practic, pe aceeași proprietate, am fugit de multe ori, căutând refugiu peste noapte, la bunici. Așadar, într-un fel m-am ferit de disfuncționalitatea lor și am crescut mai ales la bunicii mei. După ce am împlinit 6 ani, mama a vizitat Germania și apoi a decis să nu se mai întoarcă. Până la 12 ani, nu am mai văzut-o. Tatăl meu era beat, în majoritatea serilor, după ce venea de la serviciu şi interacţionam puţin cu el, eram totdeauna distanţi unul faţă de celălalt. Nu-mi amintesc să-mi fi arătat vreodată afecțiune, de niciun fel. L-am întrebat, mult mai târziu, de ce a procedat aşa și mi-a spus că a vrut să facă bărbat din mine. Prima dată când m-a îmbrățișat a fost când aveam 22-23 de ani. Nu a avut niciodată încredere în mine sau în oricine altcineva (mi-am dat seama de asta, mult mai târziu). Mi-am amintit momentul în care m-am îndepărtat de el; când m-a făcut mincinos. Probabil că aveam 7 sau 8 ani. Sentimentul de respingere mi-a rămas până în ziua de azi. Caracterul său era foarte dur şi nu făcea compromisuri. Era narcisist, cu o profundă ură înrădăcinată în el. Îmi amintesc ultima dată când am jucat Back Gammon cu el, a pierdut foarte mult şi mi-a spus că trişez. Nu-mi puteam imagina că un tată poate fi atât de competitiv cu propriul său fiu, până la a-l numi trişor. Pe de altă parte, se străduia întotdeauna să câștige bani și să ne asigure viitorul. M-a susținut financiar și mi-a plătit integral școala. Era studios, inteligent și determinat. Chiar dacă nu știa cu adevărat sau nu voia să recunoască, cred că era un om de familie.”

 

M.M. 42 ani:

,,Cel mai mult m-a afectat lipsa de sinceritate și faptul ca părinţii mei îmi transmiteau un lucru verbal, într-un fel și nonverbal simțeam că situaţia era alta. Simţeam la fel din partea fiecăruia din cei trei părinți. Tatăl meu natural era învățător, iar noi locuiam în apropierea școlii. Când eram la clasa, tatăl meu mă chema mereu lângă el și își împărțea mâncarea cu mine, se juca cu mine mai mult decât cu ceilalți copii, mă ținea în brațe și mi-am dat seama că ceva este diferit acolo. Când bea uneori îmi spunea că eu sunt fata lui, dar când mergeam acasă și puneam întrebări despre asta, toată lumea nega. Apoi când tatăl meu natural era treaz, și el nega cele spuse anterior. M-a afectat cel mai mult incertitudinea și neasumarea venite din partea mamei. Nici măcar în ultima clipă de viaţă nu a fost dispusă să recunoască adevărul. La 15 ani i-am cerut mamei să îmi facă analize medicale, să aflu adevărul și mama mea s-a speriat foarte tare. Faptul că adulții au procedat așa, a trezit în mine foarte multă neîncredere care m-a urmărit mult timp în viață. Mai întâi, tatăl meu natural a murit când eu eram în clasa a 9-a. A fost dureros și evident că mama suferea foarte mult, iar eu am simțit că am pierdut marea şansă la adevăr, dar şi pe cineva drag. Am trăit multă dezamăgire. Soţul mamei nu m-a respins niciodată şi mi-a dat senzația că orice ar fi, el e acolo, lângă mine, dar niciodată nu a zis direct, explicit că eu sunt sau nu a lui. Uneori îi vedeam în ochi frica de a nu ne pierde pe mine și pe mama. Şi el bea și se certa cu mama. Când a murit, în 2004, am simțit că am pierdut cea mai valoroasă sursă de validare. Tata (soţul mamei) a avut tumoră pe creier. Apoi, mama a murit în 2018, de Alzheimer. Cumva, parcă, a făcut asta ca să uite tot. M-am simțit foarte mult timp singură și dacă nu am putut să mă bazez pe capacitatea lor de a spune adevărul, atunci am luat tot ce era negativ, din exterior, de la ceilalți. Credeam tot ce mi se spunea; că sunt proastă şi urâtă. Intrasem în mecanismul de a face cât mai mult pentru ceilalți să mă vadă, să îi mulțumesc și, astfel, mă validam și eu. Însă eu tot nu știam cine sînt. M-am simțit mult timp vinovată, eram și furioasă, dar niciodată nu am fost capabilă să îmi exprim furia. Mă durea ficatul, coloana şi aveam probleme cardiace. Cred că am conștientizat mai mult problemele mele și pentru că ei nu mai erau în viaţă.,,

OM,40:

,,Tatăl meu a devenit alcoolic în timp, dar și violent, uneori, mai ales când am ajuns la vârsta  adolescenţei, acum 25 de ani. În copilăria mea, până la 10 ani, el bea mult, lipsea mult de acasă, înșelând-o pe mama (am aflat mai târziu). Uneori, trebuia să meargă noaptea să-l aducă din diferite baruri sau locuri și trebuia să mă ia cu ea. Eram prea mică să rămân singură acasă sau cu fratele meu mai mare. Unul dintre cele mai traumatizante evenimente pe care mi le amintesc a fost când, în timp ce o lovea pe mama, am pășit între ei, iar el ne-a împins pe amândoi peste masă și am căzut. Plângeam şi eu şi mama și a fost foarte umilitor. Dar, la acea vreme, tot ce simțeam era mânie, furie și dezgust. După ce am plecat de acasă a plecat şi el pentru a se muta cu o altă femeie. Mânia mi-a scăzut și, din păcate, am putut să-l iert abia după ce a murit. În ansamblu, ceea ce s-a întâmplat a fost dureros. L-am iertat și nu aș fi putut continua cu viața mea dacă nu aș fi făcut asta, acum 9 ani. Nu știam atunci că se întâmplă asta, dar după un an sau doi am început să-mi dau seama că aveam nevoie să înțeleg, să procesez, să fac pace. Am realizat de unde îmi venea respectul scăzut de sine, mi-am dat seama cum căutam în permanență atenție şi eram foarte geloasă, mai ales în primii 10 ani de relaţie. Mi-am dat seama că primul bărbat care te iubește ca fată și apoi ca femeie, este tatăl tău. Când îți este dor de dragostea respectivă, nu știi cum trebuie să fii iubit, cât de mult valorezi și oricât ar încerca celălalt părinte să compenseze cu dragostea lui, ceva încă lipsește. La înmormântarea lui, acum 9 ani, cealaltă femeie a venit cu fiica ei. Ea avea 12 ani, eu 31 de ani. Eram cu cei doi copii ai mei. Nu a fost confortabil pentru mine și fratele meu să îi vedem acolo, dar am crezut că este corect. A fost greu când am văzut-o pe fata aceea, pe care a crescut-o tata de când avea 3 ani, a dus-o la grădiniță, la școală, în parc, au trăit momente pe care mi-aș fi dorit să le fi trăit cu mine. Ea plângea și mi-a părut rău pentru ea, iar apoi am plans şi eu întrebându-mă unde am greşit. Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama că și el ar fi putut fi tată. Probabil că nu eram familia potrivită pentru el, deoarece părinții mei nu au avut niciodată dreptate unul pentru celălalt. A fost momentul în care a început procesul iertării.”

În cazurile în care părinţii au rămas împreună “până când moartea ne va despărţi” sau au ales varianta unui divorţ după mult timp, rănile au fost resimţite de copii, până târziu, chiar şi după adolescenţă şi începutul vieţii de adult tânăr.

În fazele următoare ale studiului, pe care le vom publica, veţi putea afla, printre altele, că procesarea acestor răni, vindecarea emoţională şi iertarea lor a intevenit pentru fiecare respondent al studiului nostru, destul de târziu în viaţă; cu precădere în faza mijlocie a vieţii de adult tânăr şi, mai exact, în momentul unei căsătorii, al apariţiei propriilor copii, al pierderii unei fiinţe dragi sau a părintelui.

Sursa foto: www.cypnow.co.uk

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

10 Dec 2020
Copiii noştri şi oglinzile pe care ni le afişează

Din seria poveştilor scurte, şoptite iarna la gura sobei, am ales să vă spun şi eu una. E reală şi o are ca personaj principal pe fiica mea, Amélie, în vârstă de doi ani şi opt luni.

Încă din primele luni de viaţă, mi-am privit fetiţa ca pe o persoană, în adevăratul sens al cuvântului, un cetăţean cu drepturi şi păreri ce trebuie luate în seamă.

Insă, este şi va rămâne important, pentru mine, ca ea să înveţe şi altfel de vorbire, o limbă nu literar străină de cea română.

Aşadar, într-o după-amiază o sun pe sora mea, Nora Toma, şi ea tot psihoterapeut sistemic, la fel ca mine, să mă intervizeze cu o părere pe un caz la care lucram. Ieşisem confuză de la o întâlnire de terapie şi nu îmi era clar ce anume se petrece în aceea familie cu care tocmai mă întâlnisem.

Mă simţeam foarte presată şi cu o doză crescută de stres. Vorba îmi era precipitată şi apăsată.

“Te rog, doar câteva minute, simt că nu mai pot aştepta, am nevoie acum să îmi lămuresc câteva aspecte”. Şi noi, terapeuţii avem nevoie, din când în când, de puţină descărcare.

Sora mea m-a anunţat, calmă, că era la plimbare cu o vecină şi cu cel mic şi că urma să se elibereze în aproximativ o oră.

“Biinee, dar te rog nu uita”, am insistat.

Amélie, fiica mea de 2,8 ani era pe bancheta din spate, relaxată, în scaunul de maşină. Tocmai o luasem de la grădiniţă şi, în drum spre casă, ca în multe alte ocazii, mă asculta vorbind la telefon.

“Mama de ce eşti suparată pe Nora?”, m-a întrebat pe un ton normal, ca un analist atent.

“Oh, ai auzit că am strigat! Nu sunt supărată pe Nora, draga lui mama, supărarea mea este că nu pot înţelege acum o situaţie pe care am trăit-o la cabinet. Ştii tu, unul din cazurile lui mama”, am încercat să-i explic astfel încât să nu mai rămână loc de dubii.

“Nuuu, mami, nu aşaaaa… De ce esti frustatăăă?”

Copila mea de nici 3 ani avea dreptate!!! Într-adevar mă simţeam frustrată, pentru că nu găseam, de ceva vreme, claritate, în cazul care mă preocupa, iar ea a înţeles. Am confirmat că avea dreptate, nu ca adevăr, ci i-am reflectat propriile observaţii.

Copiii observă şi percep foarte natural şi bine, emoţiile. Doar adulţii tind să distorsioneze realitatea, în loc să modeleze constructiv ceva deja existent, natural. Copiii acţionează naturalul, ca un model înnăscut, instinctiv.

Ceea ce adulţii, părinţii sau cei care îşi dedică timp îngrijindu-i, oferă drept răspuns, feedback sau reactivitate, se transformă, la maturitatea micuţului, în noul lor “natural instinctiv”.

Ceea tu faci acum, mai mult, mai des sau mai firesc pentru tine, laşi ca moştenire unei personalităţi în devenire.

Sunt recunoscătoare, în relaţia cu fiica mea pentru multele oglinzi pe care mi le aşează în faţă. Ele sunt sursă de inspiraţie, exerciţiu, creştere şi dezvoltare personală.

 

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic, Simon Institute

13 Nov 2020
“Amicul de îmbrățișări”

De dimineață, venind cu mașina la serviciu aud la radio o știre precum că, autoritățile din Belgia au implementat o măsură conform căreia fiecare belgian are dreptul să aibă ”un amic de îmbrățișări” pe timpul carantinei, iar cei care nu au partener(ă), au dreptul la doi astfel de amici. Știrea a stârnit râsul celor de la radio și, probabil zâmbiți și dumneavoastră citind aceste rânduri. Dincolo de aspectul ei hilar, m-am gândit că ideea are sens măcar neuro-fiziologic.

Mângâierile și îmbrățișările determină creierul nostru să secrete o cantitate mai mare de oxitocină, hormon care inhibă frica, agresivitatea și ajută la eliberarea stresului. Altfel spus, e un ”medicament” natural cu care am fost „echipați” încă de la naștere, pentru a ne recăpăta starea de bine, în momente percepute de creier ca fiind amenințătoare pentru noi.

Nu știu cum e viața voastră, dar eu, pentru că a crescut atât de alarmant numărul de cazuri, am renunțat de o vreme să îmi vizitez prietenii și părinții. Păstrăm distanța ca să-i protejăm (de noi). A trebuit să anulez și petrecerea oricum restrânsă, de ziua fiului meu care a împlinit 9 ani. Iar cu vecinii sau colegii, când ne întâlnim, ne ocolim doi metri. Așadar, tot mai puține îmbrățișări! Și, că tot v-am pomenit de fiul meu, când se cuibărește în brațele mele mămoase ca un motănel ce vrea scărpinat, îmi dau seama cât îi lipsesc și lui copiii. Ei, în jocurile lor, se ating, se îmbrâncesc, se strâng de mâini, se iau în brațe. E mult contact fizic, atât de necesar bunei lor dezvoltări, pe care online-ul nu-l poate suplini, sub nicio formă.

Poate că n-ar fi rău ca seara, oricât de obosiți sau storși de energie am fi, după o zi de muncă, să ne facem timp să ne îmbrățișăm copiii, să ne trecem degetele prin părul lor ciufulindu-l sau să ne jucăm cu ei prinselea sau ”mâță” cum îi spune acum fiul meu! Nu doar că le vom asigura o bună doză de oxitocină, dar și nouă ne vom declanșa bucurie. Astfel, reduce din axietate și neliniște, devenind mai încrezători, mai apropiați între noi, mai bine.

Și, pentru a încheia într-o notă pozitivă, așa cum am început; căci râsul stimulează secreția de dopamină, un alt hormon al stării de bine, îmi aduc aminte că la începutul pandemiei se recomanda ca oamenii să îmbrățișeze sau să mângâie o vietate sau un copac. Se recomanda aceast lucru pentru a reduce din efectele psihologice negative ale izolării sociale, iar referitor la acest fapt, pe grupul meu de psihologi circula o poantă:

”Notă din partea Asociației Psihologilor:

Dragi cetățeni, pe perioada carantinei este considerat normal să vorbiți cu pereții voștri, cu plantele și cu mobila. Vă rugăm să ne contactați doar dacă acestea încep să vă și răspundă!”

Sănătate vă doresc și să avem grijă unii de alții!

Cu gânduri bune, alături de voi, doar la un telefon distanță, psiholog Isabela Alexandru 0723303697

Sursa foto: https://shona.ie/hugsrule/

18 Oct 2020
Cum de atrag mereu același fel de partener?

Descoperirea tiparelor de atașament a constituit o adevărată revoluție în domeniul sănătății emoționale și al înțelegerii modului în care oamenii se aleg între ei, pe baza atașamentului.

În cariera noastră, ca psihoterapeuți, am întâlnit numeroase persoane care se întreabă: “Cum de atrag mereu același fel de bărbați/femei cărora nu le pasă de mine sau mă fac să sufăr?”

Ei bine, acum, în zilele noastre, grație numeroaselor studii făcute pe cupluri şi pe copii-părinți, putem ști cu multă acuratețe ce anume ne influențează felul în care alegem partenerii de viață.

Promotoarea descoperirii tiparelor de atașament a fost Mary Ainsworth, cea care și-a dat seama studiind, mai întâi legăturile emoționale dintre copiii mici și părinții lor, că există o strânsă legătură între reacțiile copiilor și comportamentele/atitudinile părinților lor, în situații noi sau neobișnuite. Un astfel de exemplu îl reprezintă situaţia în care copiii, mergând cu părintele într-un alt loc decât acasă, încep să exploreze noul mediu simțindu-se liberi și în siguranță, iar în momentul în care părintele dispare din raza vizuală, cei mici intră în alertă.

Desigur, e mai mult decât interpretarea liniară: “e normal să nu stea singur” sau “e prea mic”. Legăturile emoționale sunt cele care dau semnalul simțurilor, dictează reacția noastră interioară și comportamentul vizibil.

O situație similară și frecvent întâlnită este părintele care “se plânge” în terapie că cei mici nu doresc sub nicio formă să meargă la grădiniță sau că, în acel mediu, sunt triști, plâng des și după o perioadă îndelungată de repetare a acestui tipar, nu se mai produce o adaptare sănătoasă.

Ducând ideea mai departe, aceleași aspecte, determină, în timp, un transfer emoțional și dictează modul în care ne vom purta în relația cu partenerul de viaţă sau cum ne vom simți, cu precădere, în relația de cuplu.

Pentru copil, relaţia cu părintele reprezintă baza de siguranță, iar pentru relațiile de cuplu, aceasta bază este reprezentată de parteneri, unul pentru altul.

Cei care au o bază sigură emoțională vor fi confortabili chiar şi atunci când partenerul de viaţă se va simţi trist, furios sau va avea anumite reacții mai intense. Vor înțelege că nu e vorba despre ei și nu vor lua personal răspunsul emotional, ci vor încerca să aloce timp și disponibilitate pentru a asculta și explora ceea ce se întâmplă.

Sigur, nu mai e un mit și nici un clișeu faptul că multe dintre comportamente şi reacţii ni se trag din copilărie, din modul în care părinții sau îngrijitorii noștri emoționali s-au comportat cu noi. Tot din copilărie ne dezvoltăm figura de atașament, adică acea persoană la care apelăm pentru orice nevoie a noastră, emoțională sau nu. Felul în care această persoană răspunde nevoilor noastre, formează mai apoi tiparul de atașament.

Tiparul, bun sau rău, este ceva ce se repetă des. Ulterior, pe măsură ce creștem și intrăm ca adulți în propriile relații adulte vom simți din nou prezența unei figuri de atașament. De regulă, căutăm ca aceasta să fie persoana lângă care ne simțim securizați, căreia să-i putem împărtăși tot ce dorim fără a ne simți respinși sau judecați.

Dacă tiparul format în copilărie a fost unul cu multe carențe, vom tinde să atragem aceleași disfuncționalități. Adică, inconștient recunoaștem emoțional tipul de răspuns al mamei, tatălui care ne-au rănit și, astfel, tindem să repetăm istoria.

V-am pregătit mai jos un chestionar/test prin care puteți să vă identificați stilul de atașament pe care îl aveți, dar și pe cel al partenerului, astfel încât, conștientizând acest ADN emoţional, să vă puteți schimba stilul de ataşament.

COTARE: Citiți fiecare afirmație în parte din tabelul prezentat, iar dacă vi se potrivește, marcați X, acolo unde e pusă căsuța din table. Dacă nu vi se potrivește ce ați citit, nu marcați deloc. La final faceți suma căsuțelor bifate astfel:
– coloana A:________________
– coloana B:________________
– coloana C:________________
Categoria la care ați obținut cele mai multe răspunsuri va indica stilul de atașament corespunzător dumneavoastră.
A – semnifică stilul de atașament anxios
B – semnifică stilul de atașament securizant
C – semnifică stilul de atașament evitant

Anxios: vă place apropierea de partenerul de cuplu și aveți disponibilitate de a fi foarte apropiat, însă trăiți frecvent nesiguranța că partenerul nu dorește să fiți la fel de apropiați. În relații, în general, vă simțiți aproape și consumați multă energie emoțională. Prezentați sensibilitate crescută și la cele mai mici fluctuații de dispoziţie ale partenerului dumneavoastră pentru care tindeți să vă simțiți responsabili, fără un motiv real. De regulă, aveți un simț crescut de a anticipa, de genul: “am știut eu sau, parcă, presimțeam că așa va fi”. Aveți tendința de a simți multe emoții negative și vă supărați ușor. Din acest motiv, de multe ori, faceți afirmații pe care mai târziu le regretați. Ulterior, dacă partenerul vă acordă atenție, reușiți să îndepărtați o mare parte din griji.

Securizant: ca persoană, vă manifestați cald, iubitor în relații deoarece vă vine natural și firesc. Preferați și vă simțiți bine în compania oamenilor, a partenerului, fără a vă face griji exagerate. Sunteți sprijin în relații, cu o atitudine echilibrată fără să vă ofensați ușor. Sunteți deschis și disponibil pentru comunicare, vă exprimaţi direct și transparent opiniile şi sentimentele. Aveți capacitatea de a răspunde nevoilor emoționale ale partenerului și a le da curs. Sunteți confortabil cu exprimarea succeselor, dar și a eşecurilor pe care le trăiți.

Evitant: ca persoană, tindeți să mizați pe auto-suficiență și să alegeți să fiți mai degrabă independent decât autonom. Vă puteți apropia de cineva, însă nu puteți să păstrați nevoia de apropiere pentru mult timp. Apropierea vă face să vă simţiţi stânjenit, inconfortabil și preferați să vă țineți partenerul la distanță. De regulă, nu vă faceți griji prea multe în legătură cu relațiile sau cu faptul că s-ar putea să fiți respins. Partenerii voștri se plâng că nu sunțeți deschiși și că păstraţi o oarecare distanță emoțională față de ei. Prezentați o vigilență crescută față de partener, aşteptând să descoperiţi eventuale semne că ați putea fi controlat sau v-ar putea fi invadată libertatea.

simoninstitute2019@gmail.com simoninstitute.ro

06 Oct 2020
Familia şi maternitatea

Se spune că maternitatea este cea care schimbă o femeie.

Tendința generală de interpretare este, de obicei, morală și dusă la superlativ şi, în multe cazuri, situația este una fericită atât pentru mama, cât și pentru întreagă familie. Însă, atunci, când resursele mamei, din varii motive, nu sunt în mod natural prezente, apar dificultăți majore în trăirea maternității.

Maternitatea, în mod direct, are de-a face cu mama, dar la nivel funcțional, implicit include cuplul și toată familia. Cele mai mari provocări în procesul de transformare, pe ciclurile vieții de familie, le întâmpină cuplurile tinere care trec brusc de la stadiul de tineri fară copii/cuplu necăsătorit la cel de familie cu copil mic.

Acest stadiu provoacă resursele personale emoționale și metodele de adaptare ale tinerilor părinți. Din acest motiv, maternitatea este etapa cu cea mai mare rată de predispoziție la conflict, la neînțelegeri, etapa în care deseori iese la iveala tiparul afectiv și de interacțiune al fiecărui partener de cuplu.

În perioada de început a maternității contextul devine mult mai puternic pentru mamă și e mult mai mult decât ceea ce o mama își “propune” sau se așteaptă să fie. Nevoile copilului dau nota de intensitate a contextului nou creat.

Ulterior, în copilărie, contextul sau climatul familial devine mai puternic pentru copil fiindcă începe să împrumute tot mai mult din stilul familiei și al relațiilor dintre adulți.

Pentru ca familia să fie cât mai aproape de un echilibru, e indicat ca mama să ofere sprijin copilului, iar tatăl să o sprijine pe mamă în etapele prin care trece.

Valentina Şimon, Psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

Sursa foto: https://www.ohb.scot.nhs.uk/

01 Oct 2020
Familia indisponibilă

Cu cât înaintăm în viață, cu atât “moștenirea emoțională” a familiei de origine ne urmărește mai mult, iar relațiile devin tot mai semnificative pe măsură ce creștem.

Primele baze one to one încep din adolescență și continua, uneori, până după vârsta de 25-30 de ani când cu toții ne lansăm, inconștient, în ceea ce este numită “perioada de căutări”.

Terapeuții de familie care au făcut cercetare pe relațiile de familie, s-au raportat, cu precădere, la dinamica acestora și contextul perturbărilor vieților acestora, mai degrabă decât să privească liniar spre o cauză patologică ce perturbă familia. De aici s-a putut observa că nu familia, în sine, declanșează tulburările, ci stereotipurile membrilor ei influențează dinamica. Vorbim despre rigiditatea rolurilor, constrângerea flexibilității ce determină apariția blocajelor și, implicit, a suferințelor emoționale.

Structurile care nu variază, rămân rigide

De exemplu, într-o familie în care nu se face trecerea de la familia cu copil școlar la cea cu adolescent, părinții rămân blocați în primul rol, cel de părinți ai unui copil care are nevoie frecvent să fie ghidat, să i se spună ce să facă sau să fie permanent, pe timpul nopții, în compania unui adult. Acești părinți se vor comporta rigid față de noua odraslă devenită, parcă peste noapte, alt copil, adică adolescent. Comportându-se astfel, ei nu vor iniția schimbări nici de rol nici de structură.

În același timp, adolescentul aflat în plină perioadă de exprimare a personalității și de exersare a autonomiei emoționale, își va cere drepturile relaționale astfel:

– va avea nevoie de mai mult “spațiu” emotional;

– va avea nevoie de mai multă libertate de exprimare verbală și comportamentală;

– va invalida frecvent părerile părinților, pentru că din reacția părinților va învăța cum i se va răspunde ca adult la opinii, nevoi și propuneri;

– își va dori să rămână mai mult singur;

– va dori să iasă mai frecvent cu prietenii, să socializeze și să țină cont, mai degrabă, de părerea cercului social decât de cea a familiei. Printr-un astfel de proces repetat el învață, la nivel profund, despre un alt tip de dinamici relaționale, despre cum e în altfel de familii și în alte tipuri de relații sociale;

Adolescența este vârsta la care interesele sociale sunt dublate de nevoia experiențelor emoționale mai intime și de cea legată de sexualitate. O caracteristică prezentă încă, e aceea că fetele petrec mai mult timp cu fetele și băieții cu băieții. Ei au nevoie de asta pentru a conversa și a schimba informații despre oameni și relații, altfel decât și cât au auzit de acasă.

Niciun părinte, oricât ar fi de deschis nu va da detalii explicite despre sex și nu va putea suplini nevoia de senzațional și de descoperire pe care adolescenții o trăiesc atunci când împărtășesc în grup. Totuși, educația sexuală oferită de membrii familiei este esențială și în ceea ce privește impactul biologic asupra corpului, dar și cel emoțional.

Experiențele, tot mai profunde cu alte persoane, afilierea într-o altă relație decât cu cei din familie, sunt extrem de importante pentru o etapă de viață ulterioară, când va fi necesară dezvoltarea abilității de relaționare, colaborare și existență, în cadrul unor relații stabile cu alți oameni.

Dacă familia de origine nu permite astfel de schimbări ale structurii și rolurilor, membrii ei se blochează și apare suferința. Când flexibilitatea este amenințată în interiorul unei familii, riscul este ca membrii ei să nu își poată exprima liber nevoile nesatisfăcute. Din astfel de situații, deseori vor rezulta frustrări, conflicte și chiar simptome de ordin comportamental sau somatic, adică la nivel organic.

Cu cât granițele emoționale dintre membrii familiei sunt mai rigide cu atât cineva va risca să devină un “bolnav”. Terapia de familie denumește acest aspect “Pacientul Identificat”.

Pacientul identificat

Membrii familiei vor gravita în jurul pacientului identificat și, desigur, acesta va deține o putere disfuncțională, dar necesară pentru afirmarea unor nevoi nesatisfăcute în mod corect.

Din păcate unele familii au nevoie de probleme pentru ca, cel puțin un membru, să se simtă valoros. Și în acest caz poate fi o mamă sau un tată care și-a pierdut poate un alt rol important în viața sa (serviciu, business, îngrijitor al altcuiva etc.), însă netransformând durerea, dezamăgirea, tristețea sau alte asemenea sentimente, acestea vor fi transferate, indirect către un alt membru, de regulă un copil.

Copilul va prelua neputința dându-i ocazia părintelui să se simtă puternic pentru că îl îngrijește și, astfel, se pune în rol de simptom. Alteori simptomele arată ce anume este nevoie să se schimbe în felul de a interactiona a familiei. De multe ori, simptomele copiilor, fie ele emoționale sau comportamentale, sunt trăirea/manifestarea exagerată a problemelor părinților.

Din punctul de vedere al terapiei de familie, acest aspect are legătură cu Homeostazia.

Homeostazia

Reprezinta nevoia familiei de a păstra aceeași dinamică neschimbată, din motive sănătoase sau nu. Dacă e din motive nesănătoase, atunci membrul familiei care dorește schimbarea este considerat ca fiind problematic, de către restul membrilor (un adolescent care vrea mai mult timp liber pentru el și dorește să-și prelungească statul afară până la ora 23).

Dacă, în situația mai sus amintită, familia are o regulă rigidă conform căreia, la ora 19.00 toți membrii sunt în casă, la cină, adolescentul va fi considerat neascultător, obraznic sau certăreț dacă va protesta frecvent și va opta pentru un program cu prietenii.

Astfel de familii rigide percep schimbarea ca pe o amenințare și nu ca pe o ocazie de transformare. Ei împiedică, în acest mod, trecerea familiei de la un stadiu la altul. Chiar și momentele pozitive ce pot aduce beneficii sunt interpretate ca fiind ceva negativ. Un membru de familie dorește să schimbe ceva la sine sau în interiorul familie însă pentru că ceilalți au alte reguli (rigide, nepermisive de obicei), vor bloca evolutia sau transformarea. Astfel, persoanei nu-i rămâne de ales decât să dezvolte Simptom sau Boală.

Alte aspecte care sunt manifestate de familiile indisponibile emoțional și despre care am mai scris anterior acestui articol, sunt tiparele rigide de comunicare verbală, cele relaționale și rolurile parentale.

Metacomunicarea și tiparele de comunicare rigide/nesănătoase constrâng flexibilitatea exprimării emoționale și nu permit, în special tinerilor membri, părerile personale și trăirea emoțiilor așa cum vin ele, fie la vârste fragede, fie în copilăria târzie și adolescență.

În tiparele de comunicare, privite tot ca model de interacțiune este esențial cine și când comunică, dar și în ce mod (metacomunicarea). De asemenea, este important și modul de reacție al celuilalt.

De exemplu, un tată distant emoțional și cu dificultăți în a-și exprima stările va întâmpina cu siguranță probleme în relaționarea și validarea emoțională a copilului său. De regulă, tendința va fi să țipe la copilul său de doi ani care poate să plângă frecvent la această vârstă. El va căuta să pedepsească comportamentul negându-i nevoia de a trăi/exprima prin a-i cere să tacă, prin furia pe care și-o poate arăta agresiv prin țipete sau urlete sau va evita intens astfel de emoții, încercând, din răsputeri să îi distragă atenția copilului.

La vârste mai mari, aceste lucruri pot fi mai vizibile în interacțiunea directă prin critică excesivă, prin ironizare, invalidarea dorințelor și părerilor, ridiculizare, etichetare sau, pur și simplu, prin non implicare, dezangajarea din rolul de părinte.

Rolurile emoționale

Tot cu ajutorul comunicării, în sine, putem observa cum derivă ROLURILE EMOȚIONALE pe care și le asumă membrii familiei în funcție de ceea ce trăiesc și exprimă emoțional.

Practic, emoția proiectează poziția în rol. Rolurile pot fi de Victimă, Submisivul sau Împăciuitorul (cel care care încercă să aplaneze conflicte cu orice preț, cel care nu va permite existența tristeții, durerii etc), Sfidătorul (cel care ține morală, este atotștiutor, emite adesea doar argumente logice fără să spună vreodată ceva despre el, nu își arată sau manifestă trăirile) și Acuzatorul cel care va fi mereu în defensivă, în dezacord și va arăta înspre alții, fără a-și asuma și el poziția sa în context.

De aceea, în terapie, psihoterapeuții vor încuraja, în primul rând discuțiile libere despre sine și despre situațiile cu care o familie disfuncțională se confruntă. Psihoterapeutii sistemici își pun, în primul rând, întrebarea: “De ce o familie nu reușește să găsească resurse în interiorul ei?”

De aici, se conturează ipoteze de lucru. Ce determină imposibilitatea familiei, care de regulă vine la terapie, de a-l schimba pe Pacientul Identificat?

Discuțiile libere, însă, nu sunt suficiente și, în general, ele nu sunt doar simple discuții. E nevoie de mai multe criterii pentru a produce o modificare de structură sănătoasă pe termen lung.

Pentru a obține rezultate eficiente în terapie specialiștii în terapie familială vor ține cont și de:

– interpretări de reflecție: “Observ că atunci când fiica ta plânge și ție îți curg lacrimile!”

– interpretări de conectare “Ați observat că atunci când voi doi începeți o dispută, ea devine foarte tristă și tăcută?”

– interpretări normative: “E natural ca adolescenții să încerce să dețină puterea și să se comporte cu ignoranță uneori.”

– interpretări reconstructive, redarea contextului anterior situației de către terapeut cu scopul de a evidenția și puncta o serie de evenimente și momente care au influențat apariția “problemei” și a le folosi ca elemente de conștientizare în procesul de terapie.

Caz clinic:

“B” este o adolescentă ce solicită terapie părinților, pentru ca are stări emoționale oscilante, tristețe adâncă până spre depresie uneori. Plânge aparent din nimic, fără a putea menționa cauza.

Mama este cea care contactează terapeutul și descrie situația, spunând că în ultimele luni fata nu mai învață și nu se poate concentra pe ce are de făcut, deși nu-i lipsește nimic. Din perspectiva terapeutului de familie sistemic, el invită la prima ședința și părinții pentru a observa care este dinamica tiparelor de interacțiune dintre membrii familiei. Astfel, observă ce anume din felul în care familie rostește, se comportă și relaționează, influențează apariția simptomelor?

Conform teoriilor sistemelor, atunci când o componentă a lui suferă, tot sistemul este afectat/influențat.

Terapeutul a putut astfel observa la prima ședință dinamica relțională a membrilor familiei, felul în care interacționează între ei și cum răspund.

Astfel, de câte ori terapeutul adresa în mod direct fetei o întrebare, mama intervenea și răspundea în locul ei, încurajând-o să spună ce are pe suflet.

T: B, cum ai descrie tu starea prin care treci în ultimul timp?

Mama: “Haide, spune, tot ce ai pe suflet, de aceea suntem aici. Să spui tot ce te deranjează”. Mama acționa două comportamente disfuncționale simultan. O dată se evidenția supra-implicarea sa față de fată, tratând-o ca pe un copil și nu ca pe fiica ei adolescentă ce putea să emită singură idei proprii și, apoi, ceea ce se numește teoria dublei comunicări (două mesaje opuse manifeste simultan). Pe de o parte te încurajez sa fii așa cum dorești, pe de alta intervin comportamental și fac opusul.

Acest aspect s-a repetat frecvent pe parcursul sesiunii, astfel încât fata plângea continuu fără a putea verbaliza în cuvinte ceva. În acest timp, tatăl stătea retras fără să spună nimic.

T: am observat că atunci când fiica dvs. a început să plângă ați luat scaunul și v-ați mutat mai într-o parte.

Tatăl: ……(tăcere)…. daaa păi nu îmi place și, de fapt, e treaba mamei. Ele se înțeleg și știu mai bine ce e acolo. Eu nu am timp. Lucrez. (Aici se poate observa felul de relație emoțională, distanța și neimplicarea emoțională a tatălui. Este vorba despre relații rigide și indisponibilitate emoțională, dezangajarea din rolul de părinte, dar și din cel de soț.

Astfel mama devine supra implicată cu fiica pentru că nu primește atenție în relația cu partenerul ei. Pe de altă parte, ambele comportamente din rolurile parentale, unul de “retragere” celălalt de supra-implicare, nu permit fiicei manifestarea propriului sine, o creștere și dezvoltare armonioasă.

Ca atare, fata are nevoie de Simptom pentru a evidenția problema din familie și presiunea psihică ce o trăiește. Mama fiind supra-implicată își justifică utilitatea în familie, menținându-și inconștient fiica în stadiul de copil. Nevoia fiicei de a aduce schimbare e privită ca amenințare la homestazia lor. Tiparele rigide nu permit. Ea va persista ca simptom provocând, în continuare, sistemul familial la schimbare, dar și pentru a arăta că există o problemă disfuncțională majoră de relaționare.

Pacientul Identificat este, fie “țapul ispășitor”, fie cel mai curajos membru ce își asumă majorul rol de schimbare prin suferință.

 

Valentina Simon – Psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

09 Sep 2020
Efectele distanțării fizice asupra copiilor

Atât pentru adulți cât și pentru copii, la ultimii fiind mai greu de reglat, încadrarea într-o regulă menită să constrângă un impuls firesc și spontan, acela al apropierii fizice, duce la uimire, apoi confuzie și, în final, la frustrare.

Cum se autoreglează copiii în acest caz și la ce nevoi personale, altele decât apropierea, se pot raporta ei?

Răspunsul e că, nefiind încă maturi emoţional, ei nu pot găsi alternative imediate sau pe termen lung pentru a compensa spontaneitatea apropierii personale exprimată prin jocuri interactive, atingeri firești, îmbrățișări, glume etc. Frustrarea își face loc imediat și, astfel, vor trăi procesul distanțării fizice.

Pe termen lung, frustrarea se poate transforma în autoizolare, tristețe, lipsă de motivație în a găsi exaltarea și frumusețea noului sau bucuria descoperirii ce rezultă din jocurile copilăriei. Ei pot deveni dezinteresați social.

În acest caz, un rol important îl are abordarea situaţiei de către familia din care face parte. De familie depinde ca mediul de viaţă să se menţină la un normal social, cu cât mai puține anxietăți exprimate și induse. Membrii familiei ar trebui să mențină o conectivitate cât mai mare între ei, un nivel dinamic de  comunicare și ascultare în  relații, pentru a compensa, pe termen lung și scurt, pierderile sociale și personale ale copilului.

Până la urmă, distanțarea fizică e o pierdere. Practic, ceva natural e forțat să dispară, să plece din copil, iar copiii vor suferi specific unei pierderi: întâi vor fi uimiți, apoi vor nega, vor încerca să facă să dispară acest şoc, iar apoi îşi vor manifesta, pe rând, tristețea, furia, revolta şi dezgustul. În final, va depinde de fiecare, cum va reuşi să integreze acest nou tip de comportament social, în viața sa.

Dar, în orice proces de pierdere, în orice trăire care provoacă la schimbare, există și beneficii cum ar fi creșterea rezilienței, a capacității de a face fata dificultăților, situațiilor stresante și provocărilor incomode emoțional.

Psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie, Eleonora Toma

21 Aug 2020
De ce critica şi morala nu se folosesc în terapie?

În cabinetele de psihoterapie merg deseori părinţi care doresc să îşi disciplineze copiii, indiferent de vârstã. Perioadele cele mai critice sunt, desigur, de la 0 la 3-4 ani şi cea a adolescenţei, atunci când tinerii îşi revendică dreptul la decizie personală, putere şi autoritate proprie.

Sunt multe situaţiile care nasc conflicte dintre cele mai neplăcute în familie. Practic, acesta este momentul în care, de regulă, adulţii decid să meargã la psihoterapie. Majoritatea aşteaptã de la terapeut soluţii magice care să punã odorul la punct, ticluite cu mãiestrie, astfel încât copilul sau adolescentul sã aibã ocazia să îşi înveţe lecţia, odată pentru totdeauna.

Inconştienţi, o parte din părinţi tind să atragă psihoterapeutul de partea lor şi îşi doresc ca acesta să le ţinã “o lecţie” copiilor. De regulă, copiii intuiesc repede astfel de intenţii şi sunt foarte rezervaţi în dialog şi exprimare. Însă, dacă atitudinea psihoterapeutului este una corectă, pe măsură ce conversaţia are loc, încrederea copiilor se iveşte, treptat.

Critica, lauda excesivă şi generalizată produc anxietate şi incertitudine. De aceea nu veţi auzi deseori un terapeut spunând: “Ooo, văd că nu vorbeşti mult, ce cuminte eşti” sau: “Am auzit că ai făcut curat în camera ta, eşti foarte harnic”.

Un copil sau un adolescent nu va fi interesat să devină cuminte sau harnic. În schimb, va dori să se simtă valoros şi apreciat pentru faptele sale.

Ce e important de reținut/urmat atunci când dorim să dam mesaje cu învățăminte copiilor, ne spune psihoterapeutul Valentina Şimon, din cadrul Simon Institute:

– Validare emoțiilor lor, oricare ar fi ele. Astfel, ei primesc mesajul conform căruia orice emoție este permisa să fie trăita așa cum este ea.

– Părintele exprimă o părere directă asupra comportamentului nepotrivit, fără a critica sau neglija emoția ce s-a produs.

– Oglindirea emoțiilor ajută la detensionare și este un bun mod de a învață copilul să vorbească în viitor despre sentimentele sale și despre emoții.

– Copiii, tinerii nu trebuie jigniți sau ironizați sub nicio formă. Frecvent un părinte furios poate simți nevoia acută de a-i vorbi urât copilului, de a-l umili sau ironiza. Însă, astfel de comportamente, duc, în timp, la probleme psihologice și știrbesc consistent din stima de sine. Judecata și agresiunea fură din libertatea genetică a emoțiilor, cu care noi toți ne-am născut.

E important, ca reflecțiile să fie făcute emoțiilor și eventualele dezaprobări să fie atribuite comportamentelor.

-Totdeauna, e bine ca adolescentul sau copilul să nu fie caracterizat prin perspectiva unui comportament. Un copil mereu furios și arțăgos poate prezenta anxietate. El, poate, în realitate, să aibă nevoi emoționale neîmplinite sau aspecte de afectivitate nesatisfăcute. În loc de: “De ce tot îți lovești fratele mai mic?”, un părinte ar putea spune: “Poate te gândești că te iubim mai puțin de când s-a născut frățiorul tău?! E în regulă să te simți ingrijorat”.

– Explicațiile părintelui trebuie să fie scurte și precise. Explicațiile prea lungi pot transmite nesiguranță sau vinovăție din partea părintelui.

– Când un copil mic, de exemplu, trântește lucruri sau sparge o cană nu e indicat să îl tot întrebăm de ce a făcut acel gest? El nu va ști, oricum, să răspundă pentru că nu poate face diferența între nevoia lui imediată și dorință sau consecinte. O explicație rațională nu va funcționa. Dar, spre exemplu, dacă părintele spune: “Stop, cănile nu sunt de spart” este o variantă potrivită de acţiune.

Interveniţi și stopați activ, imediat, comportamentul și nu atacaţi persoana.

Copiii mici preiau foarte repede emoția pe care o percep la părinte și de, aceea, e indicat, în momente de plânsete să nu vorbiți prea mult, nici să îi spuneți ce trebuia făcut sau ce nu trebuia, ci să îl îmbrățișați sau să îi fiți alături recomfortându-l. În caz contrar, starea lui, mai degrabă, se vă acutiza și vă creşte treptat nivelul sonor al strigătului pentru că se va aștepta la represalii, ceea ce va creşte nivelul de anxietate.

– Limitele nu înseamnă impunere. Când copiii nu se opresc din ceva cu care părintele nu e de acord, de exemplu din a lovi sau a zgâria/muşca, nu îi vom spune: “Ești un prost crescut sau nesimțit fără suflet când mă muşti!” Unii copii, când au nevoie să simtă emoţii, devin agresivi. Dar, din nou, le puteţi spune: “Stop, nu îți permit să mă muşti/zgârii”, niciodată nu faci asta niciunui om”.

E esenţial, în general, să înlocuiți cuvântul “NU” cu “STOP”! Cuvântul “STOP” are o semnificație clară și neutră, în același timp. Prin repetarea excesivă a cuvântului “NU” se ocupă spațiul psihic al copilului și acesta devine confuz, în timp, cu privire la libertatea lui de a fi/face/decide emoțional.

Dacă, spre exemplu, mergeți cu mașina pe drum, veți întâlni semnul STOP și veți ști ce e de făcut, fără să vă suparăți.

Încercați în sinea dvs să vedeți ce simțit în ambele cazuri, atunci când pronunțați “NU” şi “STOP” și urmăriți ce intenție se naște.

Un alt mod eficient de a transmite mesajul către copilul dumneavoastră este să vă exprimați propria emoție/stare. Pentru a descuraja/dezaproba un comportament spuneți voi înșivă ce simțiti:

“Sunt foarte furios atunci când te întreb ceva și tu te uiți în altă parte. Simt că mă ignori!”, ar putea fi vorbele unui tată către fiul lui adolescent.

Sursă foto: https://more-love.org/

28 Jul 2020
Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?

Printre cele mai dificile lucruri de menținut în viață sunt relațiile de cuplu. Acestea, comparativ cu altele sunt și investițiile cele

mai valoroase ale oricui. Practic, sunt drumuri, poteci pe care ne aventurăm fără a ști, cu certitudine, ce urmează.

Nevoia de atașament ne va face mereu să riscăm emoțional, în pofida fricii, temerilor sau anxietății ce pot apărea în multe situaţii.

Este de dorit, cu toate riscurile sentimentale, să îndrăznim să ne implicăm mai ales pentru că e calea spre asumarea și

dezvoltarea noastră. Adevărul e că rareori există curaj fără teamă. Împlinirea și satisfacția nu sunt lipsite de temeri, îndoieli,

deznădejde sau dezamăgire.

Când oamenii încep o relație de cuplu sau căsnicie, nu au, de la bun început, gândul despărţirii. Nimeni nu face asta.

Fiecare dintre noi, în astfel de momente are dorințe, speranțe și așteptări.

Dar cum anume se menține o relație și ce o influențează când se destramă?

Provocările vin când cei doi parteneri sunt nevoiți să întrețină relația. O bună parte consideră că o relație merge de la sine

pentru simplu fapt că se întâlnesc, că își doresc să fie împreună să construiască o casă, să-şi crească copii și atât. Luând aceste

lucruri ca pe un bun dat, relațiile ajung să se deterioreze sau să se împotmolească, în anumite etape. De cele mai multe ori,

relaţia este influenţată de funcționarea relațiilor, în special în primele luni de întâlnire. Cel puțin unul dintre parteneri are

dificultăți în a se menține emoțional aproape de celălalt, pe termen lung. Este vorba despre legătura de atașament sau

tiparul de atașament.

Într-o astfel de situație, partenerul cu dificultăți de apropiere va simți, după o perioadă de 3-4 luni, că are nevoie mai

degrabă să se distanțeze din relație pentru a putea mai apoi să revină. Conștient, puțini își dau seama ce li se întâmplă.

De partea cealaltă, partenera/ul începe să simtă îngrijorare, îndoială, incertitudine. Nu știe de ce, dintr-o dată, nu mai

primeşte atât de multe telefoane, răspunsurile la mesaje nu mai vin la fel de promt, iar întâlnirile nu mai sunt programate la

o dată clară, imediată. Așa apar, ulterior tensiunile și certurile în relație. Partenerul anxios întâmpină dificultăți în a trăi constant

starea de bine și resimte, la nivel emoțional, apropierea ca pe ceva amenințător, ceea ce îl pune în dificultatea de a trăi

apropierea ca pe o stare permanentă. Prin conflict, partenerul anxios, îşi descarcă starea emoţională şi apoi se distanțează

pentru ca, ulterior, să simtă din nou nevoia de a se apropia.

Acești parteneri sunt anxios-evitanții și/sau  uneori o parte din cei cu tiparul anxios. Niciun tipar emoțional nu este absolut

doar într-un singur fel. Vor exista mereu influențe de la un tipar la altul.

Asta nu înseamnă că trebuie să fiţi mereu în alertă şi să nu acceptaţi niciodată o relaţie cu o astfel de persoană sau să

fugiți de ea, de îndată ce ați observat un tipar comportamental. Important este ca persoana în cauză să înceapă să își asume o

schimbare, iar dacă dumneavoastră vă simțiți mai securizat/ă să aveți disponibilitatea reală de a-i fi alături, vă puteţi implica

în procesul de schimbare.

 

Mentenanța și proximitatea fizică sunt şi ele valori pe care se poate miza pentru a avea o relație de cuplu sănătoasă,

pe timp lung. Convingerile și modul de gândire al fiecărui partener influențează direct calitatea relației.

Mulți consideră că, dacă se ocupă de viața profesională, de serviciul lor și dau bani în casă, ar trebui să fie suficient.

În realitate, supraimplicarea în domeniul profesional duce la o nonimplicare în relația personală, fie prin absenteism total,

fie doar prin lipsa prezenţei emoţionale (nu caută să se implice sau să se apropie de partener).

 

Acceptarea că uneori trebuie să ne și certăm, ajută mai bine la asumarea confruntărilor. Dacă însă mai degrabă se pune

accent pe a evita confruntările, riscul conflictelor crește.

Mulți parteneri de cuplu asociază, la nivel logic, sensul cuvântului confruntare cu cel al conflictului. Ei evită să aducă

în discuție lucruri sau situații sensibile tocmai pentru a proteja relația și a nu declanșa conflicte și certuri sau pentru a

nu-și răni partenerul. Acest tip de protecție se transformă, în timp, într-o cușcă, iar această transformare duce la distrugerea

relației. Apare furia ascunsă, suspiciunea, neîncrederea şi altele.

 

Un factor de eroziune este și tendința de a se axa, în diversele discuţii din cuplu, pe o situație concretă sau pe persoana celuilalt

și nu pe sine. Adică, unul dintre parteneri încearcă, în mod repetat, să dea explicații cât mai bune despre ce și cum face

celălalt și nu despre cum se simte, în realitate ea sau el.

Paradoxul este că atunci când un astfel de cuplu ajunge în terapie fiecare crede că, de fapt, despre ei spun ceva și nu că își

acuză sau învinovățesc partenerul. Ei cred că gândind logic și emițând păreri “corecte” în legătură cu situația lor este suficient.

Tiparul este repetat permanent şi, astfel,  se creează un cerc vicios.

Ca atare, într-o relație e important să poți comunica mai mult despre tine decât despre partenerul tău, să treci de

la a spune “el/ea a făcut sau a spus”, la “eu mă simt, eu cred că”.

Această atutudine duce spre asumare personală, iar în situații de criză ajută să faceți trecerea de la a te apăra sau a acuza

la a fi colaborativ.

 

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

https://valentinasimon.com/despre-mine/

https://www.facebook.com/Simon-Institute-of-Psychology-and-Psychotherapy-2009364395843950/

Sursa foto: www.betterhelp.com

22 Jul 2020
Co-fondatorul Simon Institute apare în seria IGNITE, besteller american

Valentina Şimon, psiholog şi cofondator al Simon Institute apare în cea de-a zecea carte din seria IGNITE, bestseller international. Volumul Ignite Love are lansarea oficială, în Statele Unite, la data de 31 iulie.

Volumul cuprinde 31 de poveşti adevărate, experienţe de iubire, cunoaştere de sine şi dragoste de viaţă. Povestea relaţiei dintre Mădălina Petrescu şi Cris Agafi se află şi ea între coperţile acestei cărţi.

După un început frumos: “Când ne-am întâlnit, ne-am gândit că este suficient să ne îndrăgostim și să avem povestea epică de dragoste din viața noastră”; cei doi au ajuns să se confrunte cu barierele interioare şi au ajuns într-un punct critic al relaţiei. Este o poveste asemănătoare cu cea a multor cupluri, care, prin diverse conjuncturi, ajung în situaţii limită.

Mădălina şi Cris au ales şedinţele de terapie cu Valentina Şimon: “Valentina a descoperit o problemă foarte simplă în relația noastră, nu știam să ne certăm cu adevărat“. Şi asta este doar o parte din drumul parcurs de cei doi soţi, pe durata terapiei. A fost alegerea lor să împărtăşească experienţa personală, în  volumul cu numărul 10, din seria IGNITE. IGNITE Love va fi disponibil pe Amazon, de la 1 august.

Mădălina Petrescu şi Cris Agafi  sunt membrii fondatori ai Fundaţiei HeartQ din SUA.

Side bar