Blog

Ai intrat vreodată într-o nouă relație în care actualul partener, deși ieșit de ceva vreme dintr-o altă relație, pare că încă este acolo sau ai sentimentul că sunteți trei?

Uneori, oamenilor le vine foarte greu să facă o încheiere a trecutului lor și să trăiască în prezent și din punct de vedere emoțional, nu doar fizic. Deși se află de ceva vreme într-o relație nouă sau poate sunt singuri, se comportă, deseori raportându-se la ceea ce a fost, fie verbal, fie prin acțiuni directe și indirecte.

Cei care amână să stabilească limite sănătoase, să încheie niște etape trecute suferă, în general, de anxietate și sunt temători sau confuzi în legătură cu deciziile pe care “trebuie” să le ia la un moment dat. Ce se observă cel mai adesea la astfel de persoane?

1. a) Păstrează în casă poze sau obiecte personale din relația anterioară, chiar dacă au trecut câteva luni bune de la separare,
2. b) Este disponibil/ă pentru fosta/fostul ori de câte ori sună,
3. c) Ascunde sau se ferește să îți spună că a mai fost și în altă zi să ajute la mutatul unor obiecte, pe motivul că te-ai fi supărat,
4. d) Se frustrează sau se înfurie când îi comunici părerea ta despre ce se petrece,
5. e) Evită o discuție clarificatoare împreună cu tine despre nevoile sale emoționale în relația voastră,
6. f) Profilul de pe rețeaua socială conține majoritar poze din fosta relație, în timp ce cu tine nu este sigur/ă că dorește încă să pună poze
7. g) Dacă e vorba și de copii, la mijloc, nu refuză niciodată o nevoie exprimată de la fosta/fostul, și te lasă baltă în mijlocul evenimentului sau activității voastre și pleacă fără a exprima clar ce se petrece sau care este și părerea sa.

Ce simt persoanele care se comportă astfel și care are putea fi o posibilă cauză?

De cele mai multe ori, astfel de persoane simt destul de multă anxietate, neliniște în legătura cu propria viață și stabilitate emoțională. Trăiesc într-o stare de ambivalență emoțională, a nu se confunda literar cu dualitatea, nu. Psihologic vorbind, ambele stări fac parte din persoana lor, și cea de a ajuta și cea de a-și trăi și proteja prezentul. Cu siguranță, o mare parte din trecutul lor, în special perioada copilăriei și adolescenței, a fost marcat de evenimente dureroase în familie sau de lipsa unor modele parentale și de adulți, care, mai degrabă, aveau tendința să evite situațiile confruntative din relația de cuplu sau cele legate de viață, să le ascundă, negând sau minimalizând realitatea lor. Este vorba despre adulții care nu și-au asumat sentimentele şi trăirile și care nu au putut transmite copiilor o perspectivă sănătoasă asupra vieții relaționale.

E posibil ca pertenerei/lui tău să îi fie teamă de ruperea legăturilor pentru că mama sau tata l-au respins, sau nu a fost un copil dorit și atunci a simțit neglijență, abandon, iar în prezent, a încheia o etapă este egal cu o pierdere sufletească.

Așa se întâmplă și cu cei care consideră că cu “foștii” trebuie să rămâi prieten. Desigur că există conjuncturi diferite și unora le este potrivit asta, altora nu. Contează însă ce s-a petrecut în relație și, mai ales, contează convingerile interioare în baza cărora acționăm.

De asemenea, dacă unul dintre părinți a murit, poate neașteptate, din nou, ruperea unei legături înseamnă durere și atunci, el sau ea evită și amână o încheiere pentru că, inconștient, nu este pregătit să se confrunte cu durerea emoțională.

În cazul în care există copii după o relație de cuplu sau căsătorie, din nefericire apare de multe ori și amenințarea celuilalt că, dacă nu primeşte ajutorul dorit, celălalt părinte nu va mai avea acces la copii. Victimizarea sau șantajarea emoțională sunt forme de putere nesănătoase și care intervin cu presiune în noua relație de cuplu.

Într-o nouă relaţie, imediat după un divorţ sau la suficient timp după, cel părăsit poate încearca să îşi refacă viaţa fără a-şi fi rezolvat rana emoţională din relaţia anterioară traumatică şi atunci poate menţine, la nivel afectiv, o legatură prin care aduce în noua relaţie stări, resentimente sau emoţii care trădează lipsa încheierii relaţiei emoţionale anterioare.

Semnele unei astfel de situaţii sunt evidente. Sunt aduse în discuţii aspecte despre cum facea celălalt anumite lucruri, despre cum prefera sau nu diverse situaţii sau pot exista comparaţii constante, în gând sau declarativ, între fostul sau fosta şi actualul partener.

La sentimentul de nesiguranţă şi, poate, o stimă de sine scăzută, se mai adaugă şi forma unui tipar de ataşament. “Vinovatul” în cauză, în general, dezvoltă un tipar de ataşament evitant.

Ce presupune un atasament evitant?

De cele mai multe ori, te caută doar atunci când îşi doreste el/ea, când simte nevoia, cee ace nu înseamnă ca nu te doreşte, ci că nu reuşeşte să menţină o apropiere emoţională constantă faţă de care să îşi asume şi o responsabilitate.

Se poate ca intimitatea emoţională şi sexuală să fie bune, însă, apoi, să simtă nevoia de a pleca. Nu te mai caută mai multe zile la rând, poate chiar 2-3 săptămâni şi apoi apare ca şi cum nu v-aţi văzut de o zi şi totul este normal.

Cei care evită emoţiile au, mai întâi nevoie să simtă distanţă pentru a simţi nevoia de apropiere. De ce? Pentru că, cel mai probabil, în copilărie, atunci când au avut nevoie de apropiere, îmbrăţişare, alinare din partea părinţilor, în momentele dificile nu li s-a răspuns emoţiei. Astfel, mecanismul care s-a format a fost ca ei să îşi reprime nevoia de apropiere, să o înăbuse, să o ascundă, pentru a nu suferi. Îşi permit să trăiască emoţia doar când se află la o distanţă sigură de partener.

Aceşti oameni se simt, în general, vinovaţi că au aceste nevoi emoţionale, le neagă, pe termen lung şi încearcă să îşi dezvolte, în viaţa lor, o autosuficienţă pentru a nu depinde de nimeni. Şi asta mai ales dacă au resimţit rana respingerii şi într-o relaţie semnificativă, ca adulţi.

Aceste persoane care suferă “îşi vor promite lor înşişi” că nu vor mai suferi.

Este destul de probabil ca un astfel de om să se învârtă mult timp în cerc şi să atragă acelaşi tip de partener sau poate unul care are şi el tiparul de anxietate crescut, evitant, un fals salvator. Cu el se va încăpăţâna să rescrie propriul scenariu de viaţă şi “să convingă” un evitant să îi acorde atenţie.

Toate acestea sunt situaţii destul de dureroase pentru oricine le trăieşte, cu toate că, e posibil, ca unele persoane să prefere puterea obişnuinţei în locul unei schimbări şi atunci, vor avea mai multe relaţii, în acelaşi timp sau relaţii extraconjugale sau vor dori să trăiască în relaţii deschise, pentru că au constant nevoie de validare din mai multe “surse” fără a menţine un ataşament constant cu cineva.

Explicaţia e mai simplă decât acceptarea ei, şi anume că a lipsit sigur din viaţa unor astfel de oameni, un model de adult care să ofere o relaţie consistentă, cât mai echilibrată şi, mai ales cu conţinut emoţional sănătos.

Ce puteţi face dacă sunteţi în astfel de relaţii?

Uneori atracţia resimţită e foarte mare şi atunci acceptaţi onest faţă de voi înşivă că vă doriţi chiar şi aceea parte mica din ceea ce vă oferă partenerul şi, în aceeaşi măsură, sunteţi conştient de consecinţele ce pot apărea. Ştiţi că veţi putea fi frustraţi, amânaţi de multe ori şi comparaţi, că veţi asista la momente delicate, jenante şi neplăcute şi veţi trăi clipe de singurătate. Nu vă negaţi dorinţele, dar ajutaţi-vă de raţiune pentru a vă dezvolta abilităţi emoţionale şi atitudini sănătoase faţă de voi înşivă.

Puteţi verifica, prin întrebări, cât de conştient sunteţi de prezent:

Cu ce scop fac ceea ce fac?

Ce nevoie personală satisfac într-o astfel de relaţie?

Ce sunt dispus/ă să fac altfel pentru a mă schimba?

Mulţi consideră că impulsurile cele mai intense sunt şi cele mai corecte de urmat. Poate ca simţire sunt intense şi toţi căutam, într-o oarecare măsură intensitate, în viaţa noastră, însă, dacă sunt mai degrabă motivate de disperare, nelinişte, teamă, furie sau frustrare, înseamnă că sunt bazate pe lipsuri şi, în astfel de cazuri, rezolvaţi sensul lor, modificaţi şi vindecaţi cauza nu vă grabiţi să umpleţi golul, cu orice preţ şi oricum numai să amortiţi durerea.

Întrebaţi-vă care este costul emoţional pe care îl plătiţi pentru asemenea momente şi cât timp sunteţi dispuşi să trăiţi astfel? Clarificaţi verbal ce vă doare, exprimând în nume propriu sentimentele. Dacă cel care vă răneşte are dorinţă de schimbare, va face efortul de a lucra cu sine şi va fi deschis să vă audă trăirile.

Şi, o ultimă precizare, tineţi minte că e mult mai important să găsiţi un partener cu disponibilitate crescută pentru schimbare şi efort în acest sens decât să căutaţi unul “perfect”.

Chiar dacă intraţi în relaţie cu cineva “problematic” este esenţial să îşi arate interesul pentru relaţie, să găsiţi împreună soluţii catalizatoare, să fie dispus să se schimbe sau să ceară sprijinul unui terapeut specializat în probleme de cuplu sau familie.

Valentina Şimon – psihoterapeut sistemic cuplu şi familie

Este în regulă ca adolescentului sau copilului meu să îi fie pus un diagnostic din punct de vedere psihologic?

În ultimele zile mi s-a pus mai frecvent această întrebare. Poate este vorba despre o coincidență sau poate că urmează să înceapă școala și atunci părinții devin mai preocupați de starea și integrarea copilului lor în grupurile de la școală sau în cele sociale.

Am fost solicitată să îmi spun părerea, profesional vorbind, față de tentativa de suicid a unui preadolescent şi amenințarea cu suicidul a altui adolescent, ambele în mod declarativ şi în grupul de prieteni din care fac parte. Pe lângă cele două cazuri mi-a spus o mămică şi despre sfatul primit la locul de jocă: “Doamnă mergeți cu copilul la psiholog are ADHD.”

Ei bine, contează, în fiecare dintre situaţii contextul în care se petrec lucrurile şi care face diferența.

Fără a fi atenți, ca specialiști, și la celelalte elemente relaționale ce se petrec în jurul copilului, a tânărului adolescent și în familia lui, riscăm să pierdem din vedere informații esențiale. E la fel de adevărat și marcant că are relevanță și abordarea terapeutului și metoda sau formarea în care este modelat.

Am folosit intenționat acest cuvânt “modelat” și nu “școlit” deoarece, în psihoterapie, când înveți îți transformi și sinele nu doar acumulezi informații cognitive. Astfel se dezvoltă abilitățile și simțurile ce contribuie la calitatea observației terapeutice. Știu că sunt și aici uneori lacune și, din anumite considerente, unii specialişti se pot grăbi să lanseze etichete și diagnostice care alarmează familia sau persoana.

Terapiile post moderniste, cum este și psihoterapia sistemică de familie are, printre principiile sale, dezvoltarea la cei formați a unei gândiri non-judicative. Ce înseamnă asta? Înseamnă că modelul de gândire dezvoltat nu este unul binar de tipul 1+1=2, ci, specialistul ia în considerare ce simte fiecare element, la cum influențează contextul prin comportamentul său și ce anume este nevoie, ca informaţie de specialitate, pentru a influența elementele sistemului familial, în ideea schimbării de care este nevoie.

Ca atare, psihologul sistemic nu are nevoie de o etichetă emoțională sau diagnostic, pentru a lucra cu o persoană sau familie. Vom lucra cu ce simte și gândește omul, nu cu problema din capul lui, indiferent de cum este denumită ea.

Și atunci, ca să revin la câteva aspecte mai practice ale subiectului discutat, aici, pe bună dreptate că unii părinți sunt îngrijorați când copiii lor primesc o etichetă cu rol de diagnostic, pentru ceea ce simt sau manifestă. Şi părinţii devin confuzi, nesiguri.

Adolescenții, spre exemplu, au o mare nevoie de identificare la nivel social.

Când încep să ia decizii și să spună despre ele în familie (cu care familia de cele mai multe ori nu e de acord), urmează, mai degrabă, importanța și nevoile grupului din care fac parte. Adolescenţii, adesea, nu decid doar individual pentru ei, deoarece, trăind și luând decizii în interiorul grupului social, ei învață despre noi atașamente cu alte persoane, din afara familiei, cum să se conecteze la relații noi și diferite față de cea cu mama sau tatăl.

Astfel, apar comportamente precum:

1. sfidarea – își dau ochii peste cap

2. ambivalența – una spune alta face

3. nu participă la treburile casei

4. reacționează excesiv emoțional

5. își controlează cu greu impulsurile etc.

Toate aceste comportamnete menționate mai sus fac parte dintr-o perioadă de tranziție a oricărei familii normale și supun membrii familie la schimbări și conflicte.

Trecerea de la familie cu copil preadolescent la adolescent este mereu marcată de “artificii emoționale” în care tinerii caută șă își afirme autoritatea și nevoia de putere, libertate şi decizie. Pentru că încă nu au experiențele concrete la care să se raporteze, se manifestă instinctiv, cu oscilații emoționale puternice și au totodată tendința de a-și penaliza emoțional părinții și de a se răzvrăti.

Desigur că toate astea au legătură și cu stilul parental și cu maturitatea emoțională a părinților, cu stilul lor de atașament și sistemele de valori. Un părinte autoritar va fi mai predispus la a genera stări conflictuale decât unul negociator, însă, în situațiile în care adolescentul are nevoie să se impună, el poate face și declarații exagerate de genul: “Mă arunc de pe bloc dacă ai mei nu mă lasă la concert.” sau “Dacă nu îmi cumpără ce mi-a promis taică-miu, jur că mă sinucid.”

Folosirea unui astfel de vocabular, în mod frecvent, chiar și în cabinetul unui terapeut poate fi îngrijorător. Oricare ar fi realitatea tânărului, ca specialişti, suntem obligați să îl luăm în serios.

Ei, aici, poate interveni uneori manipularea de către adolescent, prin faptul că într-adevăr simte nevoia de a avea putere și de a primi atenție și, în același timp, poate apărea și riscul de a se identifica cu o anumită trăsătură sau un diagnostic.

De aceea, eu mă feresc să spun: ești anxios, ai anxietate generalizată, ai ADHD, suferi de anxietate socială și de aia nu te poți integra, nu îți poți face prieteni sau îți e teamă să îți expui părerile în fața celorlalți etc. Din acest motiv, prin terapia sistemică privim lucrurile într-un mod circular și ne uităm nu ce îi cauzează A lui B, ci cum feedback-ul lui A îl influențează pe B și cum feedback-ul lui B îl influențează pe și chiar pe C.

Felul în care se dă feedback, ajută sau nu întărirea sau stingerea unor comportamente și, ca atare, influențează major schimbarea dorită.

În fazele de evoluție emoțională se petrec și cele de maturizare a creierului. La această vârstă mielinizarea terminaţiilor nervoase nu este completă și asta conduce, de multe ori, în cazul adolescenților, la puternice variații de dispoziție, oscilații emoționale accentuate. Şi ei resimt stări de confuzie sau senzația că nu sunt stăpâni pe ei și e firesc să aibă și anxietate.

În lobii frontali se găsesc factorii responsabili de liberul arbitru și controlul impulsurilor.

Şi la copiii mici de 2-4 sau 5 ani apare frecvent opoziția față de părinte şi asta, practice, arată că este diferit și e o trăsătură responsabilă de independența și modul de luare a deciziilor, mai târziu în viață.

La fel ca și în copilărie, în adolescență găsim declanșatorii pentru reacțiile la stres, ce pot aduce adevărate vulnerabilități, uneori.

Dar nu orice anxietate e problematică sau traumatizantă, iar experiențele de tipul “reușită-regres” duc la adaptabilitate și reziliență.

Scriam, de curând, într-un alt articol că o diagnosticare este necesară, într-un context medical sau de sănătate publică, atunci când o medie crescută a populației se întâlnește cu același tip de problemă sau situație. În astfel de situaţii, se întrunesc condițiile pentru ca anumite probleme de sănătate să fie introduse în clasamentul unor afecțiuni.

Din punct de vedere psihologic, la nivelul percepției familiei, aceasta se poate mobiliza mult mai ușor în a oferi sprijin celui afectat sau a găsi soluții atunci când “problema” se încadrează într-un diagnostic. În primul rând, deoarece, soluţia este scoasă în afara ariei lor de putere sau responsabilitate mai ales relațional.

Este mai ușor să se admită că cineva e problematic, nevrotic, anxios, depresiv decât să se spună cu voce tare: “nu știm să găsim în noi resurse” sau “suntem și noi implicați în cee ace trăiește fiul sau fiica noastră, mama sau tata”.

Astfel, membrii familiei se îndreaptă către un specialist care să resolve cumva suferinţa lui X. De multe ori “pacienții identificați” sunt trimiși la terapie de către membrii familiei, care nu se așteaptă ca și ei să fie nevoiţi să participe la ședințe sau să contribuie cu schimbări în propriul comportament, pentru binele şi vindecarea celui suferind.

Când e vorba de adolescenți, terenul este unul mişcător, este vorba despre multă vulnerabilitate și, nu de puține ori, mulți dintre cei ajunși în cabinet încearcă inconștient să opună rezistență și să își exprime nevoia de putere sau control. Ei pot fi, în sinea lor, furioși sau temători că terapeutul este doar un alt adult ce le va spune ce să facă, va fi autoritar sau va încerca, mai degrabă, să-i mulțumească pe părinţi.

A pune un diagnostic unui adolescent şi nu numai este egal cu a atribui o etichetă.

Din punct de vedere biomedical e util fiindcă folosește sistemului să încadreze, să trateze, să justifice un decont acolo unde este vorba despre medicaţie psihiatrică, însă, emoțional, psihologic, pe client nu îl ajută mai deloc. Există riscul ca acesta să se identifice cu un diagnostic pe care să îl folosească ca factor de putere în relația cu părinții, profesorii etc. De asemenea, un diagnostic de acest gen poate stigmatize adolescentul care se va simţi exclus din grupul său social, poate fi cauză pentru situtaţiile de bullying, izolare emoțională și afectarea identității personale.

Așa că, vă propun să încheiem prin a privi adolescența ca un proces natural de dezvoltare emoțională și cerebrală și mai puțin ca pe un diagnostic.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursă foto: https://www.healthline.com/

Depresia nu înseamnă numai tristeţe la nivel emoţional, ci are forme de trăire şi la nivel fizic, înseamnă legături de tipare transgeneraţionale, la nivel inconştient şi înseamnă conexiune cu persoana plecată, daca e vorba de pierderea cuiva drag.

De multe ori am întâlnit, în practica mea, depresia ca formă de legătură puternică sau semnificativă cu cei ce nu mai sunt. E modul celor rămaşi de a ţine, în continuare un fel de contact, de a simti, de a nu uita.

Mulţi cred că, dacă vindecă tristeţea, e ca şi cum îi uită pe cei ce au fost sau se aleg cu o pierdere şi mai profundă, singuratatea, care este, totodată, greu de înlocuit şi greu de îndurat.

În următoarele rânduri vă prezint un fragment dintr-o şedinţă de terapie pe o astfel de situaţie.

Psiholog: Cum a fost după ședința de data trecută?

M:Am reflectat mult la ce am discutat, am simțit-o ca pe-o eliberare. A fost greu și bine, în același timp.

Psiholog: Ce alte efecte a adus eliberarea sau cum ai folosit-o pentru tine?

M: Nu știu dacă am folosit-o. Ştiu doar că acțiunile pe care le fac au legătură cu ceva anume.

Psiholog: Ți-a rămas în minte ceva anume din ședința trecută, din ceea ce am discutat?

M: Eram ca într-un labirint închis, nu puteam ieși. Mă certam, mă puneam la colț și eram într-un discomfort continuu pe care nu-l puteam descrie. Îmi venea să vărs, simțeam greață.

• (uneori în stările emoționale intense au loc și manifestări organice, fără a exista un aspect clinic medical/organic. Acest lucru se numește somatizare.)

Psiholog: Da, pentru că era prea mult din ceea ce simțeai emoțional. (validarea trăirilor, acordarea unei însemnătăţi sau a unei confirmări, oferă clientului detensionare. Astfel, în interiorul său, este ajutat sa declanşeze un proces emoţional, nu doar să descarce, în mod mecanic, o stare emoţională).

*Pentru a ajuta clienții să scoată o anumită stare, în afara lor și a căpăta un contur mai clar al ceea ce ei reprezintă, un bun instrument este exercițiul proiectiv. Astfel de exerciţii sunt şi o metodă de reprezentare.

Exercitiu:

Psiholog: Te rog să iei un pix și-o foaie de hârtie și să dai o formă și o culoare stării tale de greață/vomă!

Client: Nu m-am gândit niciodată așa la stările mele, să le desenez. Arată, ca un ghem încâlcit, ca un vârtej care mă tulbură și mă face să simt că nu am control asupra mea. Mă apasă, mă umple de senzații intense cu care simt că abia pot trăi. ……………………..

………………………………………………………………………………………………………

Psiholog: Cum ți-ai dori să se transforme ceea ce simți? Ce ai dori să fie?

Client: Aș dori să mă văd pe mine, un sine cu mai multe roluri. Parcă nu pot face nimic și sunt blocată în majoritatea planurilor vieții mele. Nu reușesc să mă concentrez să fiu prezentă la viața mea și nici pentru familia mea. Mi se pare că durează deja de prea mult timp. Nu mai pot fi așa.

………………………………………………………………………………………………………

Exercitiu:

Psiholog: Pe o scară de la 1 la 10, cât era de intens acest dezechilibru, ghem, vârtej, înainte de prima şedinţă?

Client:  9,5… era intens.

Psiholog: Înțeleg, cât de puternică este astăzi intensitatea senzației?

Client: Azi este 7.

Psiholog: Cât ar fi potrivit pentru tine să scadă această intensitate, astfel încât să fii mai aproape de un echilibru, să nu mai simți greață/vomă?

Client: Cred că, undeva între 4 și 5. Acolo simt că aș putea gestiona și aș putea trăi mai liniştită, la astfel de valori.

Psiholog: Ce s-a produs de data trecută, între ședințe, astfel încât a scăzut de la 10 la 7?

(scalarea situaţiei sau a stărilor prin care trec oamenii, îi ajută să identifice nivelul de confort emoţional spre care pot tinde, în mod real şi să evalueze/aprecieze singuri ce pot găsi ca soluţie viabilă pentru ei).

Client: Am vorbit cu soțul meu. Poate a fost şi el mai atent.

Psiholog: Cum anume a fost mai atent? În ce fel?

Client: Era mai interesat de ceea ce se întâmplă. Ştii, el a insistat să nu mai stau așa în singurătatea mea şi să vin să vorbesc cu tine.

Psiholog: Și cum ți-ai dat seama că e mai interesat? Prin ce?

• (când atragem atenţia clienţilor, la astfel de detalii, îi ajutăm să își dezvolte atenția asupra lor, capacitatea de autoobservație și, în același timp, să fie atenți la trăirile celuilalt și la impactul care se produce. Dacă știm să observăm și să evaluăm impactul, putem produce schimbări ce ne ajută).

Client: A fost mai atent și mai receptiv. Adică, înainte îi povesteam ceva și el se uita cu ochii în telefon.

• (Ipoteză: modul de comunicare influențează și starea generală interioară a fiecărui partener/membru de familie).

Psiholog: Desigur, asta făcea ca anxietatea ta să crească. (validare)

Client: Da, exact. M-a descurajat și am încercat de atâtea ori că, până la urmă, am renunțat.

Psiholog: Dar, acum, cum a fost diferit?

Client: Păi, înainte, la începutul relației noastre, stăteam de vorbă unul cu altul despre ce ne preocupă pe fiecare, ne priveam mai des în ochi și atunci simțeam că este interesat de mine. Însă, în timp, parcă asta s-a pierdut și îmi lipsește.

Psiholog: Sigur, poate și pentru că familia voastră a fost provocată cu o situație specială, legată de sănătatea fiicei voastre mai mici. Erați mereu, ca la camera de gardă, preocupați fiecare cu ceva de îndeplinit, fără prea mult timp de odihnă.

*(când oglindim clientului în termeni descriptivi situația prin care trece, primește validare, se simte auzit și înțeles).

Client: E adevărat că am luat de la mama modelul acesta de a împacheta frumos lucrurile și de a-i proteja pe ceilalți. Nici eu nu spuneam direct despre mine ce mă preocupă și de multe ori răbdam și tăceam spunându-mi că nevoile celuilalt sunt mai importante.

Psiholog: Din nevoia de a proteja, ți-ai făcut ție însăși o cușcă emoțională

Într-o şedinţă de terapie, mergem mereu pe firul clientului, adică pe ceea ce spune el, la modul concret. De acolo, ca terapeut, extrag aspecte legate de tipare de relaţionare, ataşament, comunicare sau alte forme de interacţiune, pe care le redau clientului, fie sub formă de validare, fie sub formă de întrebări de process, care sunt, de fapt, întrebări oglindă. Pentru a răspunde, ea/el trebuie să se uite spre interior să îşi găsească răspunsul corect.

Terapia nu trebuie sa fie since fiction şi nici clienţii nu trebuie să devină terapeuţi pentru a se înţelege pe ei înşişi sau pentru a găsi soluţii la problemele lor. Soluţiile, este esential, să urmeze nevoia lor, într-un mod cât mai simplu şi mai potrivit pentru ei.

Vă aştept cu empatie şi curiozitate, la terapie!

Sursă foto:isaw.company

Valentina Simon – psihoterapeut sistemic cuplu şi familie

Multor adulți le vine foarte dificil să vorbească eficient pentru ei. De regulă, consideră că atunci când îl critică pe celălalt sau explică o situație, de mai multe ori, se fac înțeleși în relația cu un alt adult.

Iată 7 reguli utile de care puteți ține cont pentru a vă exprima eficient ca persoană adultă, în relaţia cu ceilalţi

1. Fac clarificări – nu las lucrurile nespuse, neclare pentru mine. Clarificare înseamnă, în primul rând, să exprim ceea ce SIMT (emoţia, trăirea). Exemplu: “Eu mă simt trist/ă atunci când te întorci cu spatele la mine și nu dorești să vorbești/asculți”.

2. Clarificarea va fi întotdeauna prioritară pentru mine, EU ca ADULT, nu pentru a-l convinge pe celălalt. Primul obiectiv este față de mine, de sinele meu, să fiu CONGRUENT/Ă. Adică ceea ce simt și gândesc să fie una cu ceea ce spun.

Exemplu: Dacă sunt mâhnit, nu voi începe să-mi exprim frustrarea criticându-l pe celălalt sau retrăgându-mă bosumflat și tăcut în altă cameră, ca celălalt să își dea seama și să vadă cum mă simt. Îmi voi asuma echitabil verbalizarea stării mele: “sunt mâhnit și îmi vine parcă numai să te critic. Nu știu cum altfel să fac asta.”

3. E important, când vorbesc, să știu de ce spun ceea ce spun și, mai ales ce anume doresc să înțeleagă celălalt din ceea ce îi comunic. Este răspunderea mea, a celui care vorbesc, față de sinele meu, să fiu clară, specifică cu mine.

4. Când doresc ceva, exprim ferm și civilizat părerea, nevoia respectivă. Exemplu: “Am nevoie să îmi eliberezi două rafturi până mâine dimineață”.

5. Când celălalt nu răspunde nevoilor mele, nu-i dau termene lui/ei; ci mă HOTĂRĂSC EU, pentru mine cu privire la cât timp sunt dispus/ă să existe şi să trăiesc situația astfel? Cât pot să acord spațiu în acest mod? Evaluez ceea ce e potrivit pentru mine și-mi pun mie termene, cât mai apropiate de nevoile mele. Exemplu: “Sunt dispusă pentru 3 luni să locuiești aici fără să achiți cheltuieli”.

6. Consolidarea poziției de adult în conversație. Îți întărești sănătos poziția de adult și ajuți (în cazul tău) și copilul din tine. A lua atitudine într-o situație înseamnă a-ți lua apărarea într-un mod sănătos, neacuzator și/sau invaziv față de celălalt. Indirect contribui, astfel, în anumite situații și la a ajuta copilul din tine. El e îndreptățit să simtă furie, dar dacă are un adult care se știe gestiona situaţia, care folosește raționalul și nu se lasă copleșit de emoția de respingere/abandon, atunci devine liniștit și, în timp, încrezător.

7. Evitarea exprimărilor de tip acuzator și asumarea, cu prioritate, a propriilor stări și sentimente. Vorbirea acuzatoare, arătatul cu degetul induce sentimente de vinovăție față de cealaltă persoană, iar față de sine nu lasă să se producă o creștere personală și nu lasă loc de schimbare. Există, mai degrabă, riscul de a se ajunge rapid la un conflict și de a se crea o comunicare închisă, rigidă fără soluționare. Exemplu: “X: Lasă că știu că tu ești de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Din cauza ta mă simt așa rău și niciodată nu ai recunoscut asta.” Y: “Dar ce am făcut? Eu niciodată nu ți-am făcut asta și, oricum, nici tu nu ești mai breaz.” Acesta este un model de comunicare disfuncțională, în care se vorbește foarte generalizat, nespecific, acuzator și unde se observă inducerea vinovăției. O descărcare de emoții fără a fi clar specificată, și în numele căreia fiecare luptă nepotrivit.

Funcțional ar fi: X: “Simt multă durere și furie față de ceea ce ai făcut și aș fi dorit să-mi spui dinainte ce se întâmplă. M-ar fi ajutat să înțeleg mai bine gândurile tale.” Y: “Și eu mă simt dezamăgită și uneori furioasă. Cred că ar fi bine să discutăm mai des despre noi doi și relația noastră.”

8. Acceptarea că mă pot simți și incomfortabil, chiar și atunci când situațiile se discută cu bune intenții. Comunicarea este pentru a ne facilita situațiile și stările, nu pentru a ne face să nu le mai simțim.

Vă doresc interacțiuni fructuoase și nu ezitați să apelați la un specialist neutru care vă poate facilita comunicarea în relații, atunci când din varii motive, subiective pentru fiecare, nu reușiți asta singuri. Specialistul este multiparțial și nu va acționa nici ca arbitru, nici ca judecător, ci va fi de partea fiecăruia.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursa foto:https://q.health.org.uk/

Vă invităm într-o scurtă incursiune către sine, cu ajutorul câtorva întrebări, pentru a conștientiza felul în care vă poziționați, în conversațiile cu partenerul de viață, cu precădere în cele pe care le considerați dificile sau care au un potențial crescut de conflict, cu mari diferențe de opinie.

Un aspect frecvent observat în interacțiunea cuplurilor este apariția inconștientă a luptei pentru putere, în care prioritară este apărarea dreptății fiecăruia. Partenerii consideră că își exprimă părerile, însă, în realitate, apără convingeri generale, prin judecăți de valoare.

O persoană care reproșează adesea celuilalt că este acuzat pe nedrept, poate, în realitate, să trăiască sentimente puternice de vinovăție și să înceapă să se apere printr-o formă nuanțată de victimizare, puternic reactivă.

Acest comportament comunicational își poate avea rădăcina în experiențe traumatice din copilăria timpurie, unde, cel mai probabil, a fost adesea criticat, nu i s-a acordat înțelegere și ascultare. O astfel de persoană va lupta să i se audă vocea. Pentru a putea să vă depășiți condiția de copil frustrat, e recomandat să vă definiți poziția emoțională comportamentală actuală, ca adult.

Am creat mai jos un scurt ghid axat în mare pe comunicarea verbală și comportamentală. Cu ajutorul lui puteţi să evidențiați câteva trăsături personale cu ajutorul cărora să conturați o imagine de sine, să extrageți concluzii, pentru ca, mai apoi, să vă gândiți la un nou mod de acțiune față de sine și, implicit, în relația cu partenerul.

Ca recomandare, scrieţi răspunsurile pe foaie și reflectați asupra lor mai mult timp dacă e nevoie. Discutați apoi cu partenerul și faceți schimb de păreri. În acelși timp, încercați să nu rămâneți la o fază de identificare, ci poziționați-vă cu bunăvoință și curiozitate față de voi înșivă și răspunsurile celuilalt.

1.Cu ce situație considerați că vă confruntați în momentul de față în viața dumneavoastră? Dar acum în prezent în relația din viața dumneavoastră?

2.Atunci când vă aflați într-o discuție, cum alegeți, ca adult, să vă exprimați diferențele de opinie? Descrieți în termeni explicativi!

3.Care vă sunt criteriile după care oferiți un răspuns partenerului dvs. de dialog? (Cu ce scop spuneți ceea ce-i spuneți? Ce urmăriți să obțineți?)

4.Ce gesturi ați observat că faceți? Descrieți-vă comportamentul și gestica!

5.Care vă este tonul vocii în comunicarea cu partenerul?

6.Cum vă dați seama că este nevoie să modelați/îmbunătățiți sau să schimbați un comportament sau atitudine a dumneavoastră?

7.Ce perioadă tranzitați în viața dumneavoastră personală? În ce moment al vieții considerați că vă aflați?

8.Cine credeți că vă ajută cel mai mult să tranzitați această perioadă? Specificați cum?

9.Cum vă imaginați că apar schimbările pe care vi le doriți în viața dumneavoastră personală? Faceți o scurtă descriere!

10.Cine considerați că nu ar trebui să intervină atunci când doriți să acționați în sensul schimbării? (sau al optimizării/îmbunătățirii situației. Fiți cât mai specific și personal!)

Continuați următoarele începuturi de fraze cu ceea ce vă vine prima dată în minte:

Consider că certurile/dezacordurile vor continua dacă EU……………….

Consider că certurile/dezacordurile ar continua dacă EA/EL …

Consider că dezacordurile/certurile s-ar diminua dacă EU ..……………..

Consider că dezacordurile s-ar diminua dacă EA/EL …………………..

Uneori partenerului îi este dificil cu mine, pentru că Eu……… ………

Cel mai bun lucru la mine într-o relație este…………………………..

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

În şedinţele noastre de psihoterapie, cu familiile, întâlnim deseori părinți cu copii mici, foarte dispuşi să aplice diverse forme de disciplină pentru a obține “echilibrul și armonia” de care au nevoie în casă.

Pentru cei interesați deja de acest subiect, este posibil să nu mai fie o noutate ceea ce vă voi spune în rândurile următoare, însă pentru o parte dintre cititori, reamintirea  acestor lucruri, chiar şi atunci când o situație este “fierbinte”, nu strică deloc.

Perioada cea mai critică, pentru o familie, este stadiul trecerii de la cuplul marital la familia cu copii mici. Mă refer la copiii de vârstă preșcolară (între 1-5 ani) și, mai ales, la perioada dintre 2 şi 4 ani.

Aceste praguri de vârstă provoacă mult o familie aflată la început de drum. Părinţii caută, aproape permanent, resurse interioare pentru a învăţa să se susțină reciproc în noul rol, să formeze reguli, să învețe cum și când să le schimbe, cum și când e nevoie să intervină. A observa nevoile unei noi ființe umane și a conștientiza cum să acţionezi, nu este deloc o treabă ușoară pentru mulți părinți.

Pentru majoritatea noilor părinţi, se redeschid vechi cărări emoționale, tipare ce s-au format în copilăria timpurie și care, foarte posibil să fi lăsat urme negative adânci.

• Pedepsele sunt o formă nesănătoasă de intervenție, atât pentru relație, cât, mai ales pentru învățarea responsabilității de către copil. Copilul va înmagazina din interacțiune, mai întâi de toate, emoția, în acest caz, vinovăția. Ca atare, ei pot ajunge, în viitor, să repete acțiunile fără să învețe, în realitate, nimic sau vor evita să mai încerce să se avânte în acțiuni noi. Ca adulți, mai târziu, în viață vor avea şi ei tendința, fie să nu își asume lucruri, fie să pedepsească pe cei din jur.
• Emoțiile vor fi cele care vor însoți mereu acțiunile. Memoria are funcție afectivă, iar copilul își va aminti starea emoțională din situațiile trăite și nu evenimentele în sine. Astfel, că un copil va reține teama, frica trăită și i se va supune emoțional ei. Din acest motiv, mulți copii nu schimbă nimic în comportament, pentru că, faptic nu au dobândit comportamente sănătoase. În astfel de cazuri, comportamentul, fie se menține, fie se accentuează. Și pentru copil contează cum se simte părintele în contactul cu el. De aceea împrumută emoția lui, îl crede, e validă.
• Pedepsele declanșează profund sentimentul de rușine, făcând copilul să se considere o ființă rea; cu atât mai mult, dacă unii părinți și verbalizează asta: “De ce ești rău și îi verși farfuria cu mâncare surorii tale?” La auzul unor astfel de cuvinte, băiatul e posibil să continue, mai insistent, să facă asta sau umilit şi rușinat fiind, să gândească că sora lui mai mică e mereu cea prețioasă și protejată, iar el e mereu “dator să fie cuminte”. Poate că va crede că cei mici sunt scutiți de orice consecință și atunci frustrarea crește mai mult  și există posibilitatea repetări comportamentului.
• Un alt aspect ce se desprinde prin pedeapsă, este acela că, părinții epuizați de gândul că trebuie să aibă imediat un rezultat comportamental, insistă și repetă acțiuni care nu coincid cu așteptările și dorințele lor. E important să vă gândiți a cui este problema cu care vă confruntați în acel moment? A mea sau a copilului? Cum îmi doresc să mă perceapă copilul? Ce doresc să deprindă din atitudinea mea?

E foarte solicitant, uneori, să fii părinte, însă felul în care trăiți voi propriile emoții, ca părinți, e mai important pe termen lung decât rezultatul în sine pe care doriţi să-l obțineți. Încercați să vă dezvoltați, ca resursă, autoobservația și să vedeți ce acțiune alegeți să legați de gândurile voastre.

• Majoritatea părinților pedepsesc pentru că simt frustrare profundă, furie chiar, iar la nivel cognitive, gândesc că nu e bine sau nu trebuie să fii furios. E bine și una și cealaltă. Dar dacă tu ai fost pedepsit pentru emoțiile tale, pus la colț cu mâinile sus când ai greșit, îți va veni greu să nu te reverși pe copil, când eşti părinte, la rândul tău. Ceea ce simți va domina, în multe situaţii, ceea ce gândești.

Eu le spun părinților și clienților mei să se încreadă în judecata și sentimentele lor, să nu meargă prea mult în supraanaliză, cum nu e bine să fii ignorant. Îi sfătuiesc să adauge și să optimizeze reacţiile, conform nevoilor lor.

Dacă prin ceea ce am exemplificat mai sus se produce o contradicție, șansa ca părintele să se reverse peste copil e mare. Dar dacă înțeleg, ca adult și părinte, că și eu am dreptul să simt furie, atunci nu devin agresiv, nu ajung să țip constant, să plesnesc și să fiu nemulțumit. Copiii învață tot de acasă despre furie. Ideea e să nu fii agresiv și ostil când simți multă furie. Adulții anxioși caută mereu validare și confirmare exact ca și un copil insecurizat emoțional.

• Încă un efect negativ al pedepselor este că prin ele se pierde încrederea și părinții nu mai au, în timp, autoritate. Copiii au comportamente nedorite accentuate fiindcă nu se simt în siguranță cu părintele lor anxios, neputincios. El va avea diferite ieşiri violemte (crize) și se va opune, se va răzvrăti, destul de des.

Ce puteți face ca adulți pentru a înlocui pedepsele?

-dezvoltați-vă capacitatea de autoobservare a propriilor stări și emoții: Ce simt acum când copilul meu urlă în magazin? (poate furie, neputință, surprindere..etc.)

-validați, în general, orice tip de emoție și criticați mai puțin un anume comportament: Cred că ești obosit sau poate ți-a fost dor de mama azi la grădiniță, de aceea mă tot ciupești.

-dezvăluiți copilului și emoția voastră:

Și mama se simte furioasă când nu ești dispus/ă să mă asculți. Cum ai dori să procedăm? Alegi să hotărăsc eu sau tu?

-apreciați și evaluați cum doriți să vă faceți cunoscut în relația voastră cu copilul? Ce fel de persoană vă doriţi să fiţi în memoria copilului, peste câţiva ani?

-încercați să trăiți cât mai natural emoțiile intense. Acest lucru se poate întâmpla numai prin repetare și expunere emoțională, nu va veni “din oficiu”.

Desigur, tot ce am menţionat anterior, poate fi continuat cu multe alte idei, pe care vi le puteți nota după lecturarea acestui articol. Nu vă fie teamă să trăiți și să simțiți. Un educator bun e cel care transmite o stare, nu doar cel care dă cele mai bune informații și e axat doar pe rezultate. Copiii iubesc adultul cooperant, dar ferm și stabil!

Valentina Şimon

Sursă foto: www.creativechild.com

Vă invit să parcurgeţi o bucată de dialog nefiltrată din cabinetul de psihoterapie. O persoană trecută de 75 de ani, care a avut disponibilitatea de a se autoanaliza, de a se înţelege pe sine din perspectiva profesionistului. În acest caz, familia de origine a jucat un rol important. Fiul a înţeles că ceea ce tatăl său manifestă poate avea şi alte cauze, nu doar patologice. Aşadar, cu deschidere a căutat o nouă cale de soluţionare.

-Bună ziua. Pentru ce știți dumneavoastră că ați venit azi aici, la cabinet?

-Păi, oarecum, nu știu. Mă enervez foarte repede și mi se face rău. Am și probleme cardiace. Mă stresez din nimica toată.

-În ce situații ați observat că vă stresați din nimica toată?

-Se întâmplă dacă nu îmi convine ceva, într-o discuție cu cineva, așa din senin sau dacă vreau să fac ceva anume și nu îmi iese. Pur și simplu mă stresez.

-Ce simțiți când spuneți că vă stresați?

-Mă doare capul.

-Înțeleg, asta la nivel organic, dar emoțional sau sufletește ce stare trăiți?

-Am, de fapt, niște gânduri legate de neputinţa ea, că nu mai pot să fac ce vreau să fac, că nu mai reușesc cum reușeam înainte. Știți, am avut un cal la care țineam foarte mult. Și îmi lipsește. S-a îmbolnăvit și a trebuit să-l dau.

(Proiectarea inconştientă a temerii de pierdere și insecuritate emoțională cauzată de neputință în fața bolii. Este vorba despre un domn diagnosticat cu cancer, în urmă cu patru ani. Apoi mai intervine pierderea atașamentului faţă de ceva îndrăgit la care s-a adăugat, ca factor declanșator, situația epidemiologică din ultimul an…constrângere, neputință în fața sorții).

……………………………………………………………………………………

-Când spuneți că vă enervați, ce altceva mai simțiți?

-Nu știu exact, ceva fizic, intens. Până acum, de-a lungul vieții, nu m-a mai întrebat nimeni ce am simțit, legat de emoții. Nu sunt obișnuit să fac repede o astfel de analiză. Trebuie să stau să mă gândesc la sens când îmi puneți întrebări şi, parcă și uit. Nu știu dacă e de la medicamente sau din alte cauze.

-Cum vă face să vă simțiți faptul că sunteți nevoit să luați multe medicamente?

-Mă gândesc, dacă nu aș mai lua, oare cum ar fi? Ce s-ar întâmpla?

(uneori, în mecanismele defensive (de apărare), inconștiente, omul întrebat ce simte, spune ce gândește. Întrebat ce crede, spune ce ar dori.)

-Cred că munca psihică e mai grea decât cea fizică. Care sunt gândurile care nu vă dau pace?

-Mă gândesc la viață, familie, să fie nepoții bine, să îi văd mari…viața de zi cu zi.

………………………………………………………………………………………

-Faptul că ați fost nevoit să renunțați la mai multe lucruri, cum vă influențează viața?

-Obișnuința, mă doare capul.

-Când apare durerea de cap?

-Îmi e mereu frig, nu beau apă suficient. (evitare inconștientă a răspunsului). Mă gândesc de ce sunt așa prost și îmi pun astfel de gânduri într-o parte (povestește de o altă situație medicală ce-l îngrijorează. I se umezesc ochii și-l fac conștient de acest lucru.)

-Ce se întâmplă acum în dumneavoastră? Observ că ochii vă sunt umezi.

-Când mă gândesc la ele, la gândurile mele, mă întreb dacă nu cumva mă fac de râs. Eu, tot mereu, pun răul în față.

(Tiparele anxioase. O persoană anxioasă are nevoie de control, să știe că poate controla dinainte, să se asigure în avans despre cum vor fi lucrurile)

-Ce simțiți când puneți răul în față mai întâi?

-Parcă nu primesc aer și aici, în piept, îmi apar dureri (somatizare)

Posibil ca citind dialogul de mai sus să gândiţi că lucrurile nu au sens, că nu duc clar, într-o direcţie şi că nu se înţelege mare lucru din ceea ce omul doreşte să spună. Ei bine, acest aspect e frecvent întâlnit în cabinetul unui psihoterapeut.

Oamenii, chiar şi aceia cu bune intenţii, nu îşi dau, de regulă, seama cum exprimă ceea ce doresc să comunice, care le sunt modelele de interacţiune şi tiparele de comunicare;  nu doar cu ceilalţi, ci, mai ales, cu sine. De aici pleacă inflamarea emoţională, în multe dintre situaţii. Felul în care noi ne trăim viaţa interioară îşi pune amprenta, atât în cognitiv, cât şi în emoţional şi organic. Atunci când tiparele devin rigide, repetitive, evitante timp îndelungat, apar şi manifestări la nivel organic; uneori ca somatizare (adică se resimte intens un factor organic fără a exista un diagnostic sau o afecţiune organică reală), alteori apare psihosomatizarea care indică deja o afecţiune organică pe fond emoţional, cum este hipertensiunea arterială, diabetul, ulcerul, gastrita s.a.m.d.).

Valentina Şimon, psiholog sistemic cuplu şi familie

Sursa foto: www.integratedhealthclinic.com

În cadrul Simon Institute, al cărui membru fondator sunt, împreună cu sora mea Eleonora Toma, am pornit, în 2020, un studiu de cercetare axat pe relaţia copil adult-părinte. Acest studiu are câteva direcţii şi se bazează pe mai multe procese de observare. Odată cu obiectivul principal (ce va fi dezvăluit peste câteva luni), au ieşit în evidenţă tipurile de abuz manifestate conştient sau inconştient, de către părinte, asupra copiilor. Autonomia unui copil de a lua o decizie pentru sine sau în raport cu părintele şi o anumită situaţiede abuz, este, de cele mai multe ori, nulă, absent absenta cu desăvârşire. De aceea comportamentul adultului e considerat abuz chiar şi atunci când, de exemplu, nu este manifestat în mod fizic.

Când vorbim de relațiile cu părinții, lucrurile nu sunt chiar simple pentru toată lumea și putem descoperi, ca specialiști, în urma relatărilor clienților noștri, că există o serie de situaţii dificile și conflictuale între părinți și copiii lor. Chiar și atunci când copiii devin adulți, anumite traume vechi își mențin impactul sau mai rămân situații conflictuale nerezolvate şi purtate de-a lungul timpului, prin viaţă. Acestea activează în interiorul persoanei, răni mutuale, invizibile și vii.

Totuși, în unele cazuri, copiii crescuți adulți au reușit să treacă dincolo de granițele emoționale ale traumelor și să creeze/găsească o stare cât mai apropiată de un echilibru emoțional, să vindece; să creeze un nou proces personal, interior, prin care să meargă mai departe în viață.

În decursul anului 2020, la Simon Institute of Psychology and Psychotherapy am realizat, alături de doi colegi psihoterapuți de familie, profesori universitari, în Israel şi Olanda, un studiu pe procesul de iertare dintre copiii deveniți adulți și părinții lor.

În acest articol – studiu de caz, mă voi concentra, cu precădere pe tipurile de răni emoționale ce se pot petrece şi acumula, de-a lungul copilăriei sau adolescenței, în relația copii-părinți.

Persoanele pe care le-am intervievat m-au impresionat prin puterea și dorința lor de a vedea lucrurile diferit, dar şi prin felul în care au căutat, neîntrerupt, soluţii de a relaționa cu părinții lor, de a le căuta aprecierea și atenția, dincolo de greutățile relational-emoționale pe care le întâmpinau.

Dispoziția copiilor la loialitate, faţă de familia de origine, e puternic dovedită prin însăși asumarea suferințelor ce se petrec în procesul afectiv atunci când părintele, prin autoritatea sa, devine abuziv la nivel psiho-emoțional. Faptul că, în mod repetat copiii își cred părinții, indiferent de ce altceva se mai petrece în context, arată credința afectivă. În astfel de situaţii, nu mă refer la credință în sensul religios, ci la faptul că un copil are nevoie să-și creadă părintele necondiționat, indiferent de ce anume ar înfăptui el pentru a-și forma sisteme viitoare de valori pentru dezvoltarea unor tipare de comunicare și relaționare, pentru mai târziu, în viață, inclusiv față de propria sa ființă.

Studiul nostru arată că, cei mai mulți copii au fost afectați de relația cu ambii părinți. Puține au fost cazurile în care doar unul dintre ei a adus atingeri emoționale abuzive în relația cu copiii. Am ales să vă prezint, în rândurile următoare, o parte dintre cele mai întâlnite răni produse conștient sau inconștient, de către părinți, în relațiile cu copiii lor și câteva exemple despre cum relația maritală disfuncțională a părinților poate avea efecte grave asupra copiilor.

1. Forme și manifestări generale emoțional-comportamentale abuzive întâlnite în relația părinților cu copiii lor:

– conflictele din relația maritală a părinților, certurile dintre părinți au expus copilul/copiii în mod direct unui stres emoțional major;

– certurile frecvente intense cu unul dintre părinți sau cu fiecare în parte;

– invalidarea emoțiilor și stilul autoritar, rigid de relaționare al cel puțin unuia dintre părinți;

– lipsa de atenție și dezinteresul față de stările și părerile copiilor;

– consumul abuziv de alcool (preponderent din partea tatălui) care degenera adesea în abuzuri fizice și verbale, înjurături, jigniri sau amenințări;

– abuzurile la adresa sexualității, în special în cazul fetelor.

Componenta sexuală este des întâlnită sub formă de jigniri, amenințări și atac la persoană care umbresc dezvoltarea sănătoasă a fiicelor. Studiul a arătat că acest tip de situații sunt evidente la vârsta adolescenței.

I – 40 de ani

,,Aveam 15 ani și îmi aduc aminte de certurile părinților mei și de momentele în care tata consuma excesiv alcool. După ce termina să se certe cu mama, mă lua pe mine la rost, mă înjura și mă bătea. Subiectul discuției era sex-rolul meu ca viitoare femeie. Mă făcea curvă și îmi spunea că trebuie să fiu virgină, să am grijă de bărbat și de copil, iar restul nu mai contează. Când auzeam, cel mai des mă înfuriam. Apoi, mă simțeam trădată și păcălită de tata; respinsă și disprețuită de el și simţeam o mare durere sufletească. Tocmai eu, fata lui tata, eram privită aşa. Mă întrebam pentru ce mă ține la școală dacă el vedea că trebuia să fiu doar virgină și gospodină.,,

C- 50 de ani

,,Părinții mei erau inconsecvenți în apropierea lor emoțională față de mine. Se certau des și, uneori degenera cu violență fizică asupra mamei. Frica era cea mai mare povară. Nu dormeam nopțile până când nu știam că tata e acasă în pat și dormea. Avea mereu o privire înghețată și nu știam niciodată ce avea să urmeze. Mama nu mă lua niciodată în brațe să mă liniștească, nu se apropia fizic de mine, iar eu sufeream teribil din cauza asta. Mama era total absentă emoțional. Pe tata îl uram noaptea, îmi doream să moară, iar a doua zi parcă era alt om și, oarecum, îl iertam. Am dezvoltat multe simptome, în aceea vreme, pentru mulți ani. Am fost diagnosticată cu scleroză multiplă, până la atacuri de panică în timpul somnului, stări nocturne de sufocare și crize epileptice.

2. Forme des înâlnite – violență domestică și atragerea (triangularea ca termen de specialitate) copiilor în conflictul dintre părinți:

– violență fizică și verbală, agresivitate sub toate formele ei;

– critică exagerată și inducerea sentimentului de vinovăție;

– pedepsirea fizică

– triangularea în conflictul marital, al părinților, atragerea a cel puțin unuia dintre frați, acolo unde sunt mai mulți copii. Lupta pentru putere dintre adulți prin plângerea problemelor unuia dintre copii;

– poziționarea unuia dintre copii ca și partener emoțional, în special în cazul fetelor de către mame, ce le împovărează, transformându-le în confidentul lor. Fiica devine astfel substitut al partenerului, în lipsa conexiunii emoționale cu acesta.

AA:

,, De 14 ani aleg să nu mai vorbesc cu tatăl meu, după ce părinții mei au divorţat. O adoram pe mama, mai ales pentru siguranţa pe care o emana şi pentru puterea ei. Eu am fost cea care i-am spus să divorțeze, eu am fost cea căreia îi povestea toate detaliile intime trăite cu viitorii parteneri. Mă simțeam bine, ca un adult, deși devenea obositor, uneori când trebuia s-o alin, în toiul nopţii şi plângeam de mila ei, pentru că tatăl meu îi distrugea viața. Mi-am urât tatăl și le-am interzis tuturor să-l pomenească. Din cauza temperamentului mamei, orice situaţie de stres, era ușor şi rapid transformată în conflict între mine și mama mea. Am fost bătută până la vârsta de 17 ani ”.

A.B.

,,Am avut o relație foarte strânsă cu tatăl meu de care eram dependentă emotional. L-am iubit și l-am admirat foarte mult și am simțit că el este tot ceea ce am. Am luptat mult pentru dragostea și aprecierea lui, deoarece am crezut că fără ele sunt singură și în pericol. După un atac de cord, la vârsta de 39 de ani, i s-a spus că mai are doar 5 ani de trăit. A trecut prin stări foarte dificile (depresie, nevroză, nu știu). A început să bea mult și asta a fost foarte periculos pentru sănătatea lui, dar și pentru noi. Pentru mine a fost de nesuportat și încercam cu disperare să găsesc un sens pentru tot ceea ce trăiam şi eu şi el și să-l iubesc, în același timp. Se omora treptat. Cu fiecare zi ce trecea, se transforma în ceva ce nu cunoscusem până atunci. A fost agresiv şi extrem de dramatic, pentru noi.”

3. Forme particulare petrecute indirect înspre sau față de copil:

– Suicidul sau dispariția bruscă prin moarte. Dispariția bruscă a unui părinte prin moarte naturală sau suicid aduce foarte multă furie și îndoială în sufletul unui copil. Sentimentul acut de abandon și faptul că rămân multe situații neclarificate, nespuse, chiar crearea senzației de secret, mai ales atunci când copii au avut o vârstă fragedă la moartea părintelui și nu i s-a adus la cunoștință modul în care s-a petrecut decesul.

Copiii percep stările adulților create în jurul unui subiect considerat secret, fie din cauza durerii neprocesate, fie pentru că ar putea fi vorba despre ceva rușinos. Și în astfel de situaţii, clienții ne descriu prin ce au trecut și cum au resimțit asta, din partea celui plecat și a celor din jur.

M.P.

,,Partea negativă a fost suferința mamei, de-a lungul vieții ei, dar și relația mea cu mama. Îmi amintesc că părinţii mei se luptau mereu, certându-se despre ceva. Mama plângea și tatăl meu bea mult, în acea perioadă. După un timp, mama nu a mai rezistat și, când aveam mai mult nevoie de ea, a decis să îşi curme viaţa. Eram foarte supărată pe toți cei apropiați și, în același timp, mă învinovăţeam că nu i-am fost destul de aproape.,,

R.C.

,,Partea rea a relației cu tatăl meu a fost că el s-a sinucis. A întâmpinat unele probleme la locul de muncă și a început să-și imagineze că se află într-un mare pericol. Era atât de îngrozit, încât singura cale de ieșire, văzută de el, era să-și pună capăt zilelor. Eu aveam 2,8 ani, fratele meu 1,9 ani, iar mama mea 24. Nu-mi amintesc impactul pe care l-a avut moartea lui, asupra celorlalţi, dar gândindu-mă în urmă, pot spune că, pentru mine, a fost unul emoțional imens. Parcă aveam un stigmat. Aveam impresia că toată lumea știe ceva oribil legat de mine. Mi-a fost prea frică să întreb ceva. Unii copii mi-au spus că tatăl meu s-a sinucis și îmi amintesc că eu am tăcut, am vrut să dispar, pentru a evita confruntarea cu disconfortul. În timp, acest lucru m-a condus la sentimente de rușine, „ceva nu este în regulă cu mine”. M-am izolat de oameni, fiind introvertită, am simţit furie.,,

4. Ignorarea nevoilor de bază și neasumarea responsabilității față de propria persoană:

– părinții care au așteptări mari din partea copiilor, o presiune majoră care poate duce la conflict;

– lipsa emoțiilor – părinții care nu sunt implicați în viaţa copiilor lor, ci lipsesc mult de acasă, beau mult, creează impresia că adulții nu își asumă responsabilitatea pentru propriile vieți și ignoră nevoile familiei, nu pot controla și asigura îngrijirea copiilor;

– minciuna, ocolirea adevărului.

Acest comportament ne duce la pasul următor, explorarea sentimentelor copiilor. Care au fost rănile lor emoționale și consecinţele care au derivat din nevoia de a îndura, de a suporta?

5. Forme de impact și consecințe emoționale resimțite de către copii: Frica, vinovăția, izolarea, nesiguranța emoțională, dezgustul, abandonul, senzația de lipsă de valoare, stigmatul, stima de sine scăzută, îndoielile, secretele și minciunile.

M.G 50:

„Amintirile mele despre părinții mei, până la vârsta de 6 ani, au fost că se certau constant. Întrucât casa părinților mei și casa bunicilor mei erau una lângă alta, practic, pe aceeași proprietate, am fugit de multe ori, căutând refugiu peste noapte, la bunici. Așadar, într-un fel m-am ferit de disfuncționalitatea lor și am crescut mai ales la bunicii mei. După ce am împlinit 6 ani, mama a vizitat Germania și apoi a decis să nu se mai întoarcă. Până la 12 ani, nu am mai văzut-o. Tatăl meu era beat, în majoritatea serilor, după ce venea de la serviciu şi interacţionam puţin cu el, eram totdeauna distanţi unul faţă de celălalt. Nu-mi amintesc să-mi fi arătat vreodată afecțiune, de niciun fel. L-am întrebat, mult mai târziu, de ce a procedat aşa și mi-a spus că a vrut să facă bărbat din mine. Prima dată când m-a îmbrățișat a fost când aveam 22-23 de ani. Nu a avut niciodată încredere în mine sau în oricine altcineva (mi-am dat seama de asta, mult mai târziu). Mi-am amintit momentul în care m-am îndepărtat de el; când m-a făcut mincinos. Probabil că aveam 7 sau 8 ani. Sentimentul de respingere mi-a rămas până în ziua de azi. Caracterul său era foarte dur şi nu făcea compromisuri. Era narcisist, cu o profundă ură înrădăcinată în el. Îmi amintesc ultima dată când am jucat Back Gammon cu el, a pierdut foarte mult şi mi-a spus că trişez. Nu-mi puteam imagina că un tată poate fi atât de competitiv cu propriul său fiu, până la a-l numi trişor. Pe de altă parte, se străduia întotdeauna să câștige bani și să ne asigure viitorul. M-a susținut financiar și mi-a plătit integral școala. Era studios, inteligent și determinat. Chiar dacă nu știa cu adevărat sau nu voia să recunoască, cred că era un om de familie.”

M.M. 42 ani:

,,Cel mai mult m-a afectat lipsa de sinceritate și faptul ca părinţii mei îmi transmiteau un lucru verbal, într-un fel și nonverbal simțeam că situaţia era alta. Simţeam la fel din partea fiecăruia din cei trei părinți. Tatăl meu natural era învățător, iar noi locuiam în apropierea școlii. Când eram la clasa, tatăl meu mă chema mereu lângă el și își împărțea mâncarea cu mine, se juca cu mine mai mult decât cu ceilalți copii, mă ținea în brațe și mi-am dat seama că ceva este diferit acolo. Când bea uneori îmi spunea că eu sunt fata lui, dar când mergeam acasă și puneam întrebări despre asta, toată lumea nega. Apoi când tatăl meu natural era treaz, și el nega cele spuse anterior. M-a afectat cel mai mult incertitudinea și neasumarea venite din partea mamei. Nici măcar în ultima clipă de viaţă nu a fost dispusă să recunoască adevărul. La 15 ani i-am cerut mamei să îmi facă analize medicale, să aflu adevărul și mama mea s-a speriat foarte tare. Faptul că adulții au procedat așa, a trezit în mine foarte multă neîncredere care m-a urmărit mult timp în viață. Mai întâi, tatăl meu natural a murit când eu eram în clasa a 9-a. A fost dureros și evident că mama suferea foarte mult, iar eu am simțit că am pierdut marea şansă la adevăr, dar şi pe cineva drag. Am trăit multă dezamăgire. Soţul mamei nu m-a respins niciodată şi mi-a dat senzația că orice ar fi, el e acolo, lângă mine, dar niciodată nu a zis direct, explicit că eu sunt sau nu a lui. Uneori îi vedeam în ochi frica de a nu ne pierde pe mine și pe mama. Şi el bea și se certa cu mama. Când a murit, în 2004, am simțit că am pierdut cea mai valoroasă sursă de validare. Tata (soţul mamei) a avut tumoră pe creier. Apoi, mama a murit în 2018, de Alzheimer. Cumva, parcă, a făcut asta ca să uite tot. M-am simțit foarte mult timp singură și dacă nu am putut să mă bazez pe capacitatea lor de a spune adevărul, atunci am luat tot ce era negativ, din exterior, de la ceilalți. Credeam tot ce mi se spunea; că sunt proastă şi urâtă. Intrasem în mecanismul de a face cât mai mult pentru ceilalți să mă vadă, să îi mulțumesc și, astfel, mă validam și eu. Însă eu tot nu știam cine sînt. M-am simțit mult timp vinovată, eram și furioasă, dar niciodată nu am fost capabilă să îmi exprim furia. Mă durea ficatul, coloana şi aveam probleme cardiace. Cred că am conștientizat mai mult problemele mele și pentru că ei nu mai erau în viaţă.,,

OM,40:

,,Tatăl meu a devenit alcoolic în timp, dar și violent, uneori, mai ales când am ajuns la vârsta  adolescenţei, acum 25 de ani. În copilăria mea, până la 10 ani, el bea mult, lipsea mult de acasă, înșelând-o pe mama (am aflat mai târziu). Uneori, trebuia să meargă noaptea să-l aducă din diferite baruri sau locuri și trebuia să mă ia cu ea. Eram prea mică să rămân singură acasă sau cu fratele meu mai mare. Unul dintre cele mai traumatizante evenimente pe care mi le amintesc a fost când, în timp ce o lovea pe mama, am pășit între ei, iar el ne-a împins pe amândoi peste masă și am căzut. Plângeam şi eu şi mama și a fost foarte umilitor. Dar, la acea vreme, tot ce simțeam era mânie, furie și dezgust. După ce am plecat de acasă a plecat şi el pentru a se muta cu o altă femeie. Mânia mi-a scăzut și, din păcate, am putut să-l iert abia după ce a murit. În ansamblu, ceea ce s-a întâmplat a fost dureros. L-am iertat și nu aș fi putut continua cu viața mea dacă nu aș fi făcut asta, acum 9 ani. Nu știam atunci că se întâmplă asta, dar după un an sau doi am început să-mi dau seama că aveam nevoie să înțeleg, să procesez, să fac pace. Am realizat de unde îmi venea respectul scăzut de sine, mi-am dat seama cum căutam în permanență atenție şi eram foarte geloasă, mai ales în primii 10 ani de relaţie. Mi-am dat seama că primul bărbat care te iubește ca fată și apoi ca femeie, este tatăl tău. Când îți este dor de dragostea respectivă, nu știi cum trebuie să fii iubit, cât de mult valorezi și oricât ar încerca celălalt părinte să compenseze cu dragostea lui, ceva încă lipsește. La înmormântarea lui, acum 9 ani, cealaltă femeie a venit cu fiica ei. Ea avea 12 ani, eu 31 de ani. Eram cu cei doi copii ai mei. Nu a fost confortabil pentru mine și fratele meu să îi vedem acolo, dar am crezut că este corect. A fost greu când am văzut-o pe fata aceea, pe care a crescut-o tata de când avea 3 ani, a dus-o la grădiniță, la școală, în parc, au trăit momente pe care mi-aș fi dorit să le fi trăit cu mine. Ea plângea și mi-a părut rău pentru ea, iar apoi am plans şi eu întrebându-mă unde am greşit. Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama că și el ar fi putut fi tată. Probabil că nu eram familia potrivită pentru el, deoarece părinții mei nu au avut niciodată dreptate unul pentru celălalt. A fost momentul în care a început procesul iertării.”

În cazurile în care părinţii au rămas împreună “până când moartea ne va despărţi” sau au ales varianta unui divorţ după mult timp, rănile au fost resimţite de copii, până târziu, chiar şi după adolescenţă şi începutul vieţii de adult tânăr.

În fazele următoare ale studiului, pe care le vom publica, veţi putea afla, printre altele, că procesarea acestor răni, vindecarea emoţională şi iertarea lor a intevenit pentru fiecare respondent al studiului nostru, destul de târziu în viaţă; cu precădere în faza mijlocie a vieţii de adult tânăr şi, mai exact, în momentul unei căsătorii, al apariţiei propriilor copii, al pierderii unei fiinţe dragi sau a părintelui.

Sursa foto: www.cypnow.co.uk

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic