Blog

Există copii timizi, care leagă mai greu prietenii şi, care duc cu ei, în viaţă, o formă de anxietate socială mai mult sau mai puţin evidentă. Cercetătorii din psihologie spun că temperamental, modul unei persoane de a răspunde mediului înconjurător poate fi identificat pentru prima dată la sugari, încă de la vârsta de 4 luni. Părinţii pot acorda o atenţie deosebită felului în care un bebe reacţionaează la o jucărie cu mai multe obiecte atârnate, de exemplu. Astfel, bebelușii care devin copleșiți sau tulburați emoțional ca răspuns la o astfel de jucărie, sunt cei care au cele mai mari șanse să devină timizi pe măsură ce cresc (Kagan, 1997). În schimb, bebelușii care reacționează pozitiv la aceste schimbări sau deloc au cele mai multe șanse să devină foarte sociabili, la vârstă preșcolară.

De asemenea, temperamentul unui copil se poate schimba, iar reacțiile negative ale bebelușilor la oameni obiecte și situații noi pot deveni mai puțin extreme în timp. Pe lângă asta, nu este nimic rău în a fi puțin timid. Mulți copii nevoie doar de puţin timp pentru a se adapta la mediul înconjurător, înainte de a fi pregătiți de joaca în grup.

Dacă, în schimb, aveți un copil extrem de sensibil, care nu se adaptează rapid la persoanele și locurile familiare, există soluţii de psihoterapie pentru a-l ajuta să prevină dezvoltarea problemelor de anxietate socială.

Cercetările din domeniu au demonstrat că riscul unui copil de a deveni timid scade semnificativ atunci când mama este sensibilă și răspunde în mod corespunzător la nevoile copilului. În mod similar, educația oferită de părinţi, poate juca un rol important în modul în care copiii timizi își dezvoltă un simț al moralității sau al conștiinței, în timpul copilăriei. Copiii mult mai extrovertiți sau mai “neînfricați” nu răspund întotdeauna la disciplina blândă și au nevoie de mai multă atenție atunci când încalcă regulile. (Kochanska, 1997).

În ansamblu, specialiştii sugerează că “semințele” care dezvoltă o personalitate timidă sau extrovertită sunt plantate devreme în viață și au o bază biologică puternică. Cu toate acestea, dacă aveți un copil foarte sensibil la orice tip de schimbare în mediul înconjurător, o educație plină de sensibilitate şi atenţie, care să îi permită să se adapteze la nou în ritmul propriu, l-ar putea ajuta să nu dezvolte, mai târziu, frică sau anxietate în situații sociale.

Sursa foto: https://www.firstfiveyears.org.au/

În sinea mea nu sunt sigură de ce anume rațiunea sau intuiția mă împing spre încercările de a găsi adevărul, îmi zice una din clientele care vin la psihoterapie.

Şi continuă: “În interiorul meu e multă îndoială. Dacă realitatea nu e așa cum spune rațiunea mea? Dacă reușesc să îi conving pe ceilalți, obțin o confirmare și ceilalți reușesc să îmi convingă interiorul că e ok, că nu sunt eu tot timpul de vina, că e justificat să pun limită și să acționez după cum cred că ar trebui.”

Multe relații sunt definite cu substantive precum durere, neputință, suferință, gol emoțional etc. Aceste cuvinte sunt exprimate cu intesitatea unor temeri adânci care provoacă lacrimi și, de multe ori, disperare.

Persoanele cu îndoială de sine s-au dezvoltat în preajma unor adulți insecurizați, fragili emoționali, anxioși sau din contră foarte rigizi. Dar cum e când nu știm unde e nevoie să trasăm limita în noi şi, în goana după echilibrul liniștii, cerem critic sau revendicativ de la celălalt să ne împlinească nevoile? Nevoi care, în realitate se referă, fără să realizăm, la greșelile şi lipsa de atenție a celuilalt care şi el la rându-i este blocat, speriat sau a învățat temeinic să evite orice emoție dureroasă.

Nu-i așa ca intrăm într-un labirint în care nu ne mai găsim unul pe altul, iar atmosfera devine grea, apăsătoare şi supărătoare?

Separările bruște de mamă și/sau părinți, în primii ani de viață, duc, ulterior la izolarea emoţională a adultului, absenţa afectivă a unui om care își construieşte plasa salvatoare apelând constant la o perspectivă rațională dezvoltată în exces. Cursul firesc în astfel de situaţii este o pantă descendentă plină de explicaţii, iar adultul, ca persoană devine incapabil de sentimente, cu un sine blocat, înghețat. Apropierea de propriul interior emoțional e un teren necunoscut, iar trăirile care au fost forțat deconectate de suflet sunt obligate să moară. La finalul drumului acest adult ajunge să experimenteze glorificarea suferinței, excesul de labilitate și îndoială, sentimente pe care le acceseză adesea din dorinţa de a simţi ceva, de a profita de o resursă falsă de existență.

Astfel de oameni sunt constant nemulțumiţi, găsesc vinovaţi în persoanele apropiate din jurul lor, fiindu-le dificil să-și acceseze resurse interioare prin care ar putea schimba interacțiunea cu celălalt.

Posibil că pentru acest tip de persoană, atașamentul a fost experimentat în mod dureros, cu nedreptate. O astfel de persoană e mereu critică şi nemulţumită de oricât i s-ar oferi, fiindu-i imposibil să umple golul emoţional. Atașamentul trăit cu abuz, poate determina apariția unor forme nesănătoase în raporturile emoționale, cu sine sau cu cei din jur.

Mulți oameni ajung la terapie la capătul puterilor și sătui de a-i mulțumi pe alții; oameni care ani de zile nu reușeau să fie bine decât dacă celălalt era bine şi care au trăit, efectiv, pentru ceilalţi. Absența satisfacției celuilalt devenea copleșitoare pentru cel care oferea şi era permanent hipervigilent în raport cu cei din jur (cum se simte, dorește sau preferă mama, tata sau partenerul de viață). Persoanele de acest gen sunt cele care se sacrifică, se lasă pe ei pe ultimul plan în propria viață. Sunt copiii crescuţi în tensiune și abuz, permanent în stare de alertă şi, implicit, adultul super atent, imprevizibil, instabil emoțional, cu variații majore de dispoziție. Și, astfel, ani la rând spațiul interior emoțional al copilului nu mai beneficiază de atenție, spontaneitate, liniște sufletească şi nu mai poate creşte sănătos emoţional. De aceea, mulți copii, când devin adulți tot ce-și doresc e să scape de acasă, promițându-și că vor duce o altfel viață. În realitate, ajung în scurt timp, după despărţire, să se lovească de pragurile ce le-au împiedicat dezvoltarea.

Să fii adult echilibrat presupune o acțiune constructivă constantă, activă cu sinele și mai ales în relația alături de o altă persoană, legătură pe care declară că vor să o aibă.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cbs.com

Partenerul “te imploră“ la conectare, de mai multe ori, în fiecare zi, însă tu nu vezi asta, spun experții în relații.

Tăiați o ceapă pentru cină în timp ce vă gândiți la toată munca pe care o aveți de făcut mai târziu, când lăsați să iasă un oftat audibil. Soțul/soția dumneavoastră:

A. Vă răspunde cu “Hei, dragă, s-a întâmplat ceva?”

B. Continuă să dea atenţie informaţiilor de pe telefon

C. Spune: “Of, ce se întâmplă acum?”.

OK, probabil că nu trebuie să fii expert în relații pentru a ști că răspunsul A este răspunsul ideal. Ceea ce probabil că nu realizezi este cât de important este, totuși, acest gest aparent mic. De fapt, renumiții experți în relațiile de cuplu John și Julie Schwartz Gottman denumesc această varinată de răspuns ca fiind “cel mai mare predictor al fericirii”. Acel suspin a fost mult mai mult decât un simplu suspin – a fost o ofertă de conectare.

În noua lor carte, “The Love Prescription”, soții Gottman scriu că o concepție greșită des întâlnită la mulți dintre noi este aceea că, pentru ca o conexiune să fie semnificativă, trebuie să-i acorzi ore întregi de timp. Și astfel, într-o zi aglomerată în care jonglezi cu munca, copiii, treburile casnice și toate celelalte, pur și simplu nu există timp pentru ca tu și partenerul tău de viață să stați jos și să vă conectați.

“Avem oportunități de conectare în mod constant, dar le ratăm”, susțin specialiştii în psihoterapia de cuplu şi familie.

“Nu știm exact ce căutăm și nu știm cât de importante pot fi aceste momente aparent mici, trecătoare și nesemnificative. În limbajul științei iubirii, ceea ce facem în aceste momente rapide este să facem ceea ce noi numim “oferte pentru conexiune”.”

Aceste oferte pot fi de orice tip: atingerea mâinii partenerului în timp ce vă uitați la televizor sau povestirea unui vis pe care l-ați avut, iar modul în care răspundem la aceste oferte de conectare poate crea, întări sau distruge o relație.

Observând cuplurile, soții Gottman au găsit trei moduri de a răspunde la invitația de conectare.

Să spunem că partenerul tău citește știrile și spune: “Oh, hei, acesta este un articol interesant”. Iată cum ați putea răspunde:

1. Întorcându-vă spre el/ea, folosind un răspuns pozitiv sau afirmativ, recunoscând cealaltă persoană și implicându-vă în încercarea ei de a vă conecta. “Oh, da? Despre ce este vorba?”

2. Prin întoarcerea în altă parte, fără răspuns. Nu-ți recunoști partenerul și continui să oferi atenţie altor preocupări.

3. Prin întoarcerea împotrivă şi răspunzând iritat pentru a opri încercarea de conectare a partenerului. “Poți să nu vorbești acum? Încerc să termin acest e-mail”.

Când cei doi cercetătorii au înființat “Laboratorul iubirii”, au observant îndeaproape 130 de cupluri de tineri căsătoriți timp de câteva zile pentru a căuta comportamente specifice care s-ar putea dovedi a fi semnificative pentru fericirea sau suferința viitoare.

Ceea ce au descoperit a fost că modul în care oamenii au răspuns la ofertele de conectare a fost un predictor nu doar al fericirii viitoare, ci și al stabilității relației. Mai exact, la șase ani după observația inițială, cuplurile care au divorțat nu se orientaseră spre ofertele partenerului decât în 33% din timp. Cuplurile care au rămas împreună se orientaseră către acestea în 86% din timp. Aceasta este o diferență mare!

Bineînțeles, merită menționat faptul că niciun cuplu nu se întoarce unul către celălalt tot timpul. Dar cât de des o faceți contează cu adevărat.

Există şi situaţii în care partenerul tău îţi face o ofertă și tu nu te poți angaja. Încearcă să recunoști că vrei să te întorci spre el, dar circumstanțele te împiedică să o faci. Gândiți-vă: “Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre articol, dar trebuie să trimit acest e-mail chiar acum. Poți, te rog, să-ți amintești să-mi spui mai târziu despre el?”.

S-ar putea să nu pară mare lucru, dar întoarcerea spre partenerul tău poate avea un impact mare. Conform soților Gottman, “Aceste mici momente trecătoare, s-a dovedit că au făcut diferența între fericire și nefericire, între dragoste de durată și divorț.”

(https://www.purewow.com)

Noile paradigme ale neuroștiințelor ne arată că oamenii dețin și mecanisme de reglare a stresului.

Plecând de la convingerea că familia este celula de bază a societății, indiferent de forma ei de organizare, putem susţine faptul că la baza ei există un întreg sistem de autoreglare între inconștientul uman, conexiunile relaționale și comunicare.

Sistemul de reglare emoțională este cel care pune familia în mișcare pentru a dezvolta relații sănătoase, funcționale, în care membrii ei comunică conștient și inconștient, cu scopul de a crește şi a crea, de a-și urma scopurile în viață, ambițiile, iar în final de a avea capacitatea de desprindere şi de a forma o nouă familie.

Acest sistem nu include doar experiențele și dezvoltarea emoțiilor precum: fericirea, frica, furia, rușinea etc., ci și modul de reglare a sentimentelor și comunicarea lor.

Atunci când aceste mecanisme de reglare emoțională sunt disfuncționale, ele mențin relațiile dintre membrii familiei într-o stare patologică, disfuncțională, în care, în mod cert cei mai afectați sunt copiii. Ei vor fi cei care vor purta povara emoțiilor patologice din legăturile familiale și sociale. Astfel că, mecanismul de reglare emoțională poate fi definit ca mecanismul de bază esențial oricărui alt proces emoțional sănătos și care își poate pune amprenta pe întreaga evoluție și arie de dezvoltare a copilului, adolescentului sau a adultului.

Adică are un impact major atât la nivel individual cât și de familie. Cu alte cuvinte vom defini o familie sănătoasă ca o sumă de relații interactive, ce pleacă de la principalii îngrijitori (părinții/adulții), apoi dezvoltarea capacității de autoreglare emoțională și ulterior abilitatea fiecărui individ de a regla la rândul său situații de viață stresante.

Paradigma conform căreia focusul principal se află pe studierea modului de dezvoltare a creierului în cele două mari perioade: prenatal și postnatal, este o altă temă a neuroștiințelor din zilele noastre. În aceste două etape putem vorbi de principalul rol al parentingului, și anume care este bazat pe prezența emoțională, pe predictibilitate, consistența adultului în interacțiunea cu copilul și felul în care încurajează copilul în reglarea emoțiilor sale negative sau pozitive.

Dezvoltarea creierului copilului are, fără excepție, nevoie de creierul mamei pentru a crește. Acesta din urmă depinde, în multe situaţii, şi de contextul social al părintelui, dar şi de capacitatea lui de reglare emoțională.

În alte cuvinte, creierul copilului are nevoie de experiențele emoționale ale mamei în timpul dezvoltării, iar mai târziu de ale tatălui pentru a putea dezvolta un atașament sănătos, cu un puternic sentiment de apartenență.

Ultimele studii clinice asupra creierului, ne arată că imediat după naștere numărul sinapselor crește cu 40.000/secundă, în timp ce greutatea acestui organ creşte treptat, în 12 luni, de la 400 de grame la 1000. (Cozolino 2017, Siegel, Schore, Cozolino 2021). Mai mult, emisfera cerebrală drepată se dezvoltă foarte rapid în primele 100 de zile atât în perioada prenatală, cât și postnatală, în contextul unei puternice legături psiho-organice realizate în primă etapă cu mama şi mai apoi cu tatăl și care, ulterior, joacă un rol important în dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Tot studiile ne arată că, în plan fizic, dezvoltarea emisferei drepte este în profundă conectare cu nivelul relației empatice dintre mamă și copil, tată-copil, dar și cu frații (Schore 2016, 2019a, 2019b).

Aşadar, relația cu mama, în fazele vremelnice ale atașamentului, este esențială pentru dezvoltarea emisferei drepte a creierului, care va marca și însoți copilul în tranziția sa de-a lungul vieții spre a deveni adult. În același timp, nu se va pierde din vedere faptul că familiile sunt în continuă schimbare, că emoțiile și atmosfera emoțională din interiorul familiei dă tonul unor conexiuni la nivelul generației actuale, dar și transgenerațional.

Relațiile umane conțin emoții, tipare de exprimare afectivă și verbală și, desigur, mecansime de adaptare a acestora care oferă sau nu echilibrul și maturitatea unei persoane.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.livehappy.com/

V-aţi gândit că uneori, abordarea cu umor a anumitor situaţii de viaţă, v-ar putea fi de ajutor pentru o tranziţie mai uşoară?

Cineva îmi spunea într-o şedinţă de terapie: “Îmi este foarte frică. Nu ştiu ce se va întâmpla, iar teama asta de necunoscut mă copleşeşte. Aşa mă simt de când mă ştiu. Şi, am simţit aceasşi teamă când am avut examen de intrare la liceu, la bacalaureat sau când am pierdut pe cineva drag.”

Frica este un sentiment pe care îl putem simţi şi este în regulă să îl simţim, uneori.

“Sunt emoţiile tale şi trăieşti cu ele indiferent de cum se manifestă. Ele sunt precum copiii tăi; uneori năzdravani, alteori îţi provoacă neplăceri, însă le eşti mereu alături, cauţi să-i asculţi şi să-i înţelegi. Ba, mai mult, îi iubeşti în continuare aşa cum sunt ei”.

A trăi cu emoţiile noastre în momente critice nu este confortabil, pentru majoritatea. Ca terapeut oamenii mă întreabă de multe ori despre ceea ce reprezintă anumite emoţii, cum pot fi ele recunoscute sau definite sau cum putem, în anumite situaţii să facem diferenţa între un gând şi o emoţie.

Este sigur e că emoţiile nu sunt fapte, ci părţi invizibile din fiinţa noastră. Ele nu sunt organice, dar le percepem prin corpul nostru fiindcă suntem în strânsă legătura cu el, fie că realizăm asta sau nu.

Emoţiile creează gânduri, gândurile creează tipare, iar tiparele dau convingerile. Modul în care se petrece întregul fenomen duce, de multe ori, la blocaje în interiorul fiinţei noastre.

Când oamenii simt blocajele spun că experimentează Emoţii. Apoi, le identifică în rele şi mai puţin rele, în negative şi pozitive. Însă, în realitate, emoţiile sunt doar emoţii şi atât.

Instinctiv, primul lucrul care şi-l doreşte o persoană, când are o stare neplăcută este să o facă să dispară. Dar, privind realist, prin ochiul psihoterapeutului, acest lucru nu e posibil şi nici de dorit pe termen lung, din punct de vedere psihologic.

Daca ai perioade mai solicitante, de nelinişte sau teamă crescută, cu administrarea unui  tratament neavizat de specialist sau doar cu ajutorul gândirii pozitive se reuşeşte doar o inhibare, o reprimare a lor. Inhibarea, în timp, duce la apariţia mecanismelor distructive, la şi mai multă teamă, la anxietate şi, în final panică.

Dar, cum ar fi dacă ai privi Negativul din altă perspectivă?

Iată câteva exemple: Gandeşte-te la Anxietatea ta ca la o viespe/albină de care îţi e foarte teamă. Ştii că înţepătura ei îţi provoacă discomfort sau inflamaţie. E deja în apropierea ta şi nu îi mai poţi evita prezenţa, iar neliniştea faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla, creşte. Poate îţi vine, instinctiv, să dai mai tare din mâini, să te învârţi în cerc şi creşte agitaţia. Te gândeşti mai intens dacă să o îndepărtezi cu gesturile tale sau nu? Ştii că nu e bine să faci asta şi, totuşi, când simţi ca se apropie dai instinctiv din mână după ea sau îţi vine să fugi.

Dacă te-ai ajuta puţin cu puterea raţiunii şi ai rămâne vigilent fără să te agiţi prea mult, pentru a nu amplifica ceva ce nu îţi doreşti să se întâmple? Poţi învăţa tu de la tine să te însoţeşti în astfel de stări, să stai în prezenţa viespii şi să iei deciziile pe rând, în funcţie de derularea faptelor. Va fi cu efort, cu consum de energie psihică, dar binele tău, sănătatea ta psihică, merită interesul şi efortul pe care le depui.

Un alt exemplu, pentru cei care aveti copii!

Gândiţi-vă că Anxietatea, Panica, emoţiile negative sunt ca un copil buclucas care te provoacă în cele mai nedorite momente. Eşti în autobuz sau în oras şi, dintr-o dată ţipă şi urlă din te miri ce, iar tu, părinte, nu reuşeşti să îl calmezi. Lumea se uită la voi, iar dacă ai şi o convingere legată de imagine sau de judecata celorlalţi, până la un dezastru emoţional nu mai e mult. Cum tratezi situaţia? Copilul tău este emoţiile tale.

Instinctiv îţi vine să faci ceva cât se poate de concret, să obţii imediat un rezultat favorabil, iar copilul nu răspunde îndemnurilor tale raţionale şi, în continuare, urlă parcă şi mai intens şi se răzvrăteşte. Nu înţelegi motivul celor ce se întâmplă, însă încearcă să rămâi cât poţi de ferm alături de el (de trăirea ta, prin analogie).

Pune-te la nivelul copilului, al emoţiei şi rămâi apropiat. Fii, mai degrabă curios despre ce anume se întâmplă la acest nivel, ce simte, ce îşi doreşte şi vizualizează şi care sunt formele de exprimare. Apoi, introdu treptat raţiunea adultului, cu efort susţinut şi manifestat. În caz contrar, copilul va simţi distanţa şi se va agita mai departe pentru că are nevoie să-i fie înţelese pe deplin stările pentru a se simţi înţeles şi acceptat.

Ca adult, faţă de propria persoană e mai greu să raţionalizăm în acest mod stările aparent iraţionale prin care trecem. De aceea este nevoie de exerciţii repetate şi asumate pe perioade mai lungi de timp. Este nevoie de câteva luni pentru a consuma nevoia de a învăţa de la propria persoană şi pentru a te apropia şi împrieteni cu propriile stări.

Doar aşa veţi ajunge să vă cunoaşteţi şi să puteţi colabora. Treptat, te vei încrede şi în ceea ce simţi, nu doar în ce gândeşti.

Şi, exact cum vă însoţiţi propriul copil, pe parcursul creşterii, pentru a dobândi obiceiuri sănătoase de viaţă şi adaptare, faceţi şi faţă de propria persoană.

În concluzie, în traiul cu propriile emoţii, fie alegi să te întâlneşti treptat, cu interes, aici şi acum, într-o înfruntare sănătoasă, fie te vei întâlni cu ele pe un vârf negativ de manifestare a lor, sub formă de panică sau anxietate.

Valentina Şimon, psihoterapet sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.psychologytoday.com/

Viața pe care o trăim în prezent presupune o continuă adaptare şi pare că tot mai mulți suntem în căutare de soluții pentru o adaptare sănătoasă.

Luna septembrie, prima lună de toamnă, înseamnă noi începuturi pentru micii elevi și părinții lor; în special pentru cei aflați prima dată într-o asfel de postură. Când e vorba despre soluții, e bine de știut că ele vin din cadrul relațiilor pe care le avem, în special cea cu familia sau cea cu noi înșine, după caz.

Ca părinţi, avem câteva soluţii la-ndemână pentru a asigura celor mici, pentru prima dată elevi, un cadru cât mai plăcut pentru integrarea în primii ani de colectivitate:

1. Să menținem, în primul rând acasă în cadrul familiei, un climat emoțional cât mai echilibrat. O bună înțelegere între adulți și o colaborare între membrii familiei aduce liniște și o stare de bine.

2. Învățătoarea sau învățătorul sunt persoane cheie în dezvoltarea copilului şi, de aceea, ar fi indicat să ne asigurăm că este vorba despre un om de încredere și empatic. Copiii au nevoie de un adult lângă care să se simtă în siguranță.

3. Cu câteva zile înainte de începerea şcolii, ar fi ideal dacă cei mici ar putea vedea locul în care vor învăța și dacă ar putea-o cunoaşte pe viitoarea învățătoare.

4. Nu trebuie privită ca ceva neobișnuit apariţia unei doze de neliniște/anxietate, în cazul viitorilor elevi de clasa pregătitoare. Ca și în cazul grădiniței, despărțirea de părinte poate fi dificilă, însă e important să îi asigurăm, ca părinţi, că vom fi acolo indiferent de ce se va întâmpla.

5. Le putem pune în ghiozdan o poza cu noi, părinţii sau un obiect drag pe care să-l aibă cu ei, să le valideze posibilele temeri și să le fie alături în trăirile lor, atunci când vor avea nevoie.

6. Copiii au nevoie să se simtă în siguranţă şi, pentru a întări acest sentiment, părintele e bine să ajungă la timp să-i preia de la școală. Acest lucru îi face să se simtă doriți/iubiți și în siguranță.

7. Reîntâlnirea e un alt moment important pentru confortul celor mici. Astfel, e necesar să creem, ca părinţi, un spațiu pentru o conversație despre cum s-a simțit la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut şi ce experienţe a trăit pe parcursul zilei.

8. Ca părinţi, e important să ne facem timp să le ascultăm îngrijorările legate de eventualele neînțelegeri cu alți colegi de clasă și, dacă este cazul, în timp, să decidem schimbarea școlii.

9. Nu “omorâți” timpul liber odată cu începerea școlii. Da, răspunderea se schimbă, însă păstrați din timpul de joacă și relaxare la întoarcerea acasă și doar după îndeplinirea eventualelor noi sarcini.

Zile bune să aveți și nu uitati: capacitatea de adaptare la noi situaţii se dezvoltă din experiențe care ne pun la încercare emoțiile și abilitățile. Asta înseamnă a trăi ca fiinţă umană!

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: indianexpress.com

Obișnuiesc, în articolele mele, să personalizez stările emoționale pe care oamenii le resimt mai puternic, să mă raportez la ele ca la un cineva şi, de aceea, prefer să le scriu cu majuscule. De multe ori, aceste emoţii sunt foarte intense, prezente și copleșitoare, ca un fel de forme de viață invadatoare.

Când ești invadat de anxietate, respirația începe să se intensifice, iar corpul pare că se umple de prea mult aer în speranța de a supraviețui unui astfel de moment.

Ai senzația că, deși respiri, nu e suficient și începi să insipiri și mai mult până când cu greu poți să mai faci față lucrurilor care se petrec.

Concentrarea pe respirație poate fi un mod în care să eviţi Panica. Nu e o intervenție prin care rezolvi anxietatea, dar poţi să îţi oferi sprijin să nu accentuezi ce se petrece.

În ziua de azi, oamenii au tendința să rezolve orice, să găsească o soluție imediată pentru fiecare problemă a lor. Frica este și ea un răspuns natural al stărilor omenești și se declanșează în situații limită de viață. Chiar dacă trăim ceva asemănător cu frica, creierul și corpul ne dau aceleași indicii ca în cazul fricii şi ne pun, oarecum, pe fugă.

Emoțiile nu sunt fapte, sunt emoții! Și, pentru a le rezolva, singura cale este confruntarea cu ele. Nu le poți ocoli, nu poţi face ca pur şi simplu să nu mai existe.

De fiecare dată când o persoană va evita să facă ceva din cauza fricii resimţite, să se lase paralizat de ea (eviţi locurile aglomerate sau petrecerile de teama că vei întâlni mulţi oameni laolaltă), ceea ce va obține pe termen lung va fi o intensificare a tiparului de frică, treptat, de la un eveniment la altul.

Este evident că doreşti să eviţi Anxietatea, stările de frică şi vrei ca ele să nu existe. Anxietatea este menită să fie inconfortabilă. Pentru a nu o mai simți singura soluţie este înfruntarea acestei stări. Însă, ceea ce ne pune pe noi oamenii în dificultate, e tendința naturală de a evita ceea ce simţim.

Dacă alegi să eviţi frica, în majoritatea ipostazelor în care ea se manifestă, nu îți vei da niciodată șansa de a-ți construi mecanisme noi, dovezi personale prin care să ajungi să înveți de la tine și creierul tău că puteți depăşi cu bine astfel de episoade.

Doar repetând în sinea ta că frica va trece, nu vei reuşi să o domini, să treci cu bine peste. Este nevoie să o experimentezi, să o trăiești, să treci prin ea. Bineînţeles că, la fel ca în cazul oricărui alt comportament, procesul este unul de durată, iar obişnuinţa va veni treptat.

De cele mai multe ori, pentru a te simţi în siguranţă, într-un episod de anxietate, îţi creezi o “plasă de siguranţă“ din sprijinul celor apropiaţi care, cu drag îţi vor spune că totul va fi bine şi va trece. Celor dragi le este dificil să te vadă în suferință, așă că primul instinct este să-ți confirme exact ceea ce dorești să auzi.

Reasigurarea ajută la calmare pe moment, însă o astfel de experiență repetată poate crea dependenţă de persoanele dragi din jur. Astfel se poate ajunge ca o persoană cu anxietate să refuze să iasă singură din casă.

Majoritatea persoanelor care luptă cu anxietatea ajung la cabinetul de psihoterapie în căutarea unei soluţii vindecătoare. Doresc ceva care să le rezolve cât mai rapid situația; ceva ușor de învățat și aplicat.

Ceea ce eu, ca psihoterapeut îi sfătuiesc adesea este să dezvolte posibile soluţii, constant şi pe o perioadă mai lungă de timp. Axietatea nu poate fi evitată ca şi cum ai pune un capac la borcan şi gata. Creierul care a mai trecut prin stări de anxietate reacţionează la orice semnal de reapariţie a unei astfel de stări şi alertează, aproape de maxim, întreg sistemul, la o simplă stare de îngrijorare.

Prin urmare, dacă dorim ca sistemul nostru de securitate emoțională să răspundă la alt stimul, e obligatoriu să începem să practicăm altceva, atât pentru a ne dezvăța de vechi obiceiuri, cât și pentru a dobândi obiceiuri utile, noi.

De câte ori e nevoie să faceți asta?

Ei bine, până creierul va ajunge să includă şi să asocieze cu stările de îngrijorare o altă experiență afectivă și reflecții personale pentru a exista dovada clară că lucrurile se pot schimba.

În opinia mea nu există om pe lumea acesta care să nu treacă, la un moment dat, în viață, prin stări de panică, anxietate sau depresie. În primă fază depinde de noi cum reacţionăm, iar dacă nu reuşim singuri, ne suntem datori să cerem ajutorul specialiştilor.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.simplypsychology.org/

Comportamente care problematizează o viitoare relaţie sănătoasă (red flags):

1. Perioada de îndrăgosteală durează începând de la aproximativ 6 luni până la un an şi jumătate. După această perioadă, relația dintre doi parteneri are nevoie, în mod natural şi de o altă formă de susţinere afectivă, bazată pe suport emoțional, interes reciproc constant și activ faţă de persoana celuilalt şi nevoile zilnice ale vieţii.

2. Construirea relațiilor romantice cu nevoie de stabilitate sau permanenţă începe după vârsta de 22 de ani și durează, în medie, până la 30-35 de ani, în funcție de viața şi experiențele fiecăruia. Această perioadă e denumită şi perioada de căutări, în care, în încercarea de a construi relații de bază, altele decât cele cu familia de origine, persoanele sunt provocate, în mod natural să învețe despre sine și despre cum e nevoie să construiești o relație.

3. Intrăm şi ieşim din relații, ne despărţim şi ne împăcăm pentru a afla ce ni se potriveşte astfel încât să tindem cât mai mult spre viaţa echilibrată pe care o dorim. În perioada de căutări e firesc ca fiecare să descopere că are de rezolvat lucruri la propria persoană, tipare de comunicare, exprimare și trăiri. Întâlnirea cu alții, fiecare relaţie, nu trebuie să fie perfectă, fără nevoi de îmbunăţăţiri sau schimbări. Această perioadă este una de tranziţie în ciclul vieţii fiecăruia, iar ceea ce diferă de la o persoană la altă e doar dimensiunea şi amploarea tiparelor.

4. Cu cât cineva evită mai mult nevoia noilor ajustări (mă refer la faptul că adesea oamenii evită confruntarea emoțională cu propriile trăiri, dar și întâlnirea lor în interacțiunea cu partenerul), cu atât ele vor izbucni, mai târziu în viață într-o formă acută.

5. E sănătos să ne “întâlnim cu noi înșine” cât mai devreme după plecarea din cuibul părintesc. Unii vor evita realitatea proprie, prin tăcere, în numele păcii și apropierii emoționale, iar alții prin conflict. Fiecare ne dorim să fim înţeleşi şi acceptaţi.

6. Existenţa unor situații nerezolvate la timp vor aduce crize de toate felurile, imediat după căsătorie sau la apariția primului copil. Acești markeri vor crea conflict la o nouă intensitate, mai ridicată ce se va suprapune peste stările latente reprimate sau bine ascunse. De exemplu, mult comentata criză de la 40 de ani.

7. Dacă cel puțin un partener din relație este indisponibil pentru schimbare sau colaborare activă atunci relația va fi constant în instabilitate. Fie se va resimţi distanța, fie va exista conflict.

8. Competiția și puterea. Indicarea constantă a neajunsurilor, neplăcerilor şi nemulțumirilor prin critică precum şi cuantificarea lor (cât am făcut eu şi cât de puţin ai făcut tu), menține dezechilibrul, erodează încrederea de sine și în viitorul relației.

9. Partenerul (mai specific cultural la bărbați decât la femei), care îşi doreşte să fie la putere nu oferă aprecieri, nu cere feedback sau nu împărtăşeşte păreri legate de sine.

10. Cel puțin unul din parteneri nu prioritizează timpul împreună.

Comportamente care recomandă o relaţie sănătoasă (white flags)

1. Partenerul/partenerii au valori comune despre viață, despre cum se abordează o discuție mai grea, despre cum se cresc copiii, despre cum își doresc să fie o soţie/un soţ, despre cum se împart treburile casei şi despre preferințele comune.

2. Partenerii sunt dispuși pentru schimbare. Nu e chiar atât de important ce probleme are fiecare, ci cât de dispus este să facă ceva pentru rezolvarea problemelor şi pentru schimbarea în interesul cuplului. Acest aspect îl va ajuta pe fiecare în parte şi relaţia, implicit.

3. Partenerii caută împreună să acorde timp pentru sine şi pentru relaţie.

4. Partenerii sunt curioși, în mod constructiv, unul despre celălalt.

5. Partenerii sunt respectuoși nu doar moral, ci și cu stările și emoțiile celuilalt.

6. Partenerii oferă empatie și sunt capabili să alterneze susținerea celuilalt în situații dificile.

7. În cuplu, anumite abilități emoţional-comportamentale se (re)dobândesc cu ajutorul disponibilității amândurora.

8. Partenerii îşi arată interesul (marker de echilibru) de a face eforturi pentru sine şi relație, la fel cum procedează la serviciu, în cadrul unei echipe.

9. Partenerii nu văd diferențele dintre ei doar ca pe dezavantaje.

10. Partenerii înţeleg că există și lucruri pe care nu le pot schimba şi acceptă diferenţele, ca adulţi, chiar şi fără a fi total de acord cu ele.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: www.soulfulcouples.com

În zilele noastre, dinamica vieții personale este de multe ori, din păcate interdependentă/amestecată cu cea socială și profesională. Și atunci, cel puțin din acest motiv ajungem să ne dorim un refugiu pentru câteva zile, o fugă de tot şi de toate, undeva departe de contextul care ne suprasolicită.

Mintea noastră are nevoie să facă o diferență clară între experiențele pe care noi, ca indivizi, le trăim zilnic sau în situaţii speciale. Sinele nostru este și el strict legat de modul în care se consumă aceste experiențe emoționale și afective. Şi, aşa cum ştim cu toţii, în această perioadă a verii, refugiul cel mai potrivit este destinaţia de concediu. Fie că îl petrecem singuri (noi cu noi), cu familia sau cu prietenii, concediul trebuie să ne asigure relaxarea necesară şi mediul în care să ne reîncărcăm bateriile.

Când alegem destinația de concediu, e foarte important ca aceasta să aibă legătură cu nevoile noastre interioare, nevoile sufletești. Dacă vă doriţi, nu doar amintiri, ci și efecte benefice pe termen lung, e important să țineți cont de acest aspect. Spre exemplu, dacă vă simțiți epuizaţi sau doar stresați după o perioadă mai lungă de suprasolicitare, cel mai indicat este să alegeți o destinație într-un loc cu aer curat, la munte, de exemplu, unde să puteți face plimbări, drumeții în aer liber, unde elementele naturii contribuie în procesul de regăsire de sine. Trebuie să ştiţi că plimbatul detensionează şi de aceea multe persoane care cu suferințe emoționale mai adânci, se îndreaptă spre munte, liniste, aer curat şi multe plimbări.

Dacă optaţi pentru un concediu al întregii familii, adică o vacanţă şi cu copiii, alternați activităţile liniştite, de relaxare, cu unele mai antrenante, atractive şi pentru ei, cum ar fi parcurile în natură cu posibilităţi de căţărare, jocuri antrenante sau întreceri sportive. Copetiţiile de alergare pot face bine şi adulţilor, pentru o doză suplimentară de endorfine şi adrenalină. Antrenaţi în activităţi cu mişcare în aer curat, copiii vor avea ocazia să îşi consume din surplusul de energie, să îşi facă noi prieteni. Dacă activitatea este organizată într-un context de vacanţă, aveţi şi griji mai puţine pentru că vor fi supravegheaţi, se vor distra în siguranță, iar dumneavoastră vă puteţi relaxa în continuare chiar dacă veți rămâne totuși conectați emoțional prin faptul că sunteți atenți și la nevoile lor.

Dacă, însă, vă doriţi altceva de la concediu şi alegeți stațiunile aglomerate de la mare, cu muzică zgomotoasă, viață de noapte intensă, deja sunteţi conştienţi că nu veți reuși să vă deconectați energetic de la o sursa de stres, adică de la suprasolicitare şi, probabil nici nu vă doriţi acest lucru. Poate sunteţi o persoană care suferă de singurătate, pe termen scurt şi, astfel, unde este multă lume, aveţi ocazia să întâlniţi oameni noi. Poate o aşa-zisă “baie de oameni,, este un concediu ideal pentru dumneavoastră. Dar, dacă alegeţi concediul la mare, în cuplu şi cu copiii, nu vă aşteptaţi ca cei mici să fie şi liniştiţi şi încântaţi, în acelaşi timp. Cu siguranţă se vor distra de minune, dacă le place în apă, însă, se poate să firi empatice şi să împrumute din agitaţia aglomeraţiei, iar în acest caz, veţi avea nevoie de extra răbdare. Acum că v-am spus despre ambele variante: munte şi mare, sper că aţi reţinut şi ce trebuie să puneţi suplimentar în bagaj dacă alegeţi marea pentru bucuria celor mici: da, răbdare. Iar dacă vreţi relaxare pentru toţi, sfatul meu este ca după câteva zile, nu mai mult de 7, la mare, să vă bucuraţi vreo 3 zile şi de liniştea muntelui.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

La începutul unei relaţii, în cuplu, pe lângă “laptele şi mierea” despre care ai impresia că vor curge zilnic să păstreze armonia, există câteva stări de fapt care, într-un anumit fel, se subînţelege că vor fi întotdeauna prezente. Aşadar, cei doi, sunt siguri că vor fi acolo unul pentru altul și fiecare “ştie” că celălalt va răspunde nevoilor sale, în situații dificile de viață.

În realitate, acestea, pentru a se împlini, depind de solicitări concrete și nevoi, iar partenerii ar trebuisă fie mult mai conştienţi de RELAŢIA dintre ei.

Cum sprijini RELAŢIA, atunci când este bine?

De-a lungul timpului, în urma şedinţelor de psihoterapie de cuplu, am observat că mulți parteneri iau binele ca pe o axiomă, un dat, ceva ce e normal să existe. Asta se întâmplă, de obicei, până când anumite obișnuințe nu mai dau roade și nu mai aduc beneficii.

E sănătos să vă întrebați ce rutine are cuplul sau relaţia voastră şi dacă ele corespund nevoilor individuale și comune.

Odată cu venirea copiilor pe lume, în ritmul vieţii de cuplu intră și rolul de părinte care începe să se suprapună cu cel de partener/soție/soț. Adulții deveniți părinți își confundă îndeplinirile față de trebuințele zilnice cu cel de partener, iar cuplul “uită” sau caută justificări pentru lipsa timpului de a mai fi împreună (oboseala, lipsa unui ajutor cu copiii etc.). Acestea sunt realităţi ale noii familii şi, de multe ori, extenuante, dar nu sunt situaţii care să nu aibă rezolvare.

Este nevoie de efort. Organizarea unui timp de calitate împreună, necesită atenție interesată și constanță. Dacă luați aceste aspecte ca și cum ar trebui să se întâmple de la sine, nu sunteți departe de neliniște sau turbulențe.

Mai mult de jumătate din cuplurile care ajung la terapie spun că nu petrec deloc timp împreună în timpul săptămânii și că doar ocazional își fac timp, la sfărșit de săptămână. Unii consideră timp petrecut împreună chiar şi mersul la piața sau la cumpărături sau aniversări și petreceri.

Timpul împreună înseamnă atenţie 100% dedicate celuilalt, nu discuţii cu prietenii şi distracţia în grup. Partenerii care au conexiune scăzută și în viața de zi cu zi, se vor evita în astfel de situaţii, cu prietenii.

A locui împreună, nu înseamnă, implicit, că acordaţi timp relației!

Exercițiu pentru a învăţa gestionarea timpului împreună!

Dacă sunteți în relație de cel puțin trei ani și aveți copii de cel puțin un an, vă recomand următorul exercițiu pentru evaluarea rolurilor din viața voastră și importanța pe care o acordați acestora.

1.Notați mai întâi principalele roluri în care vă regăsiți: parteneră/partener; rolul profesional, rolul de părinte, rolul de femeie/bărbat.

2.Trasați câte un cerc pentru fiecare rol enumerat, denumiți-l, iar dimensiunea cercului să fie direct proporțională cu importanța pe care i-o acordați.

3.Notați în interiorul cercului stările/trăirile sau emoțiile pe care le aveți cel mai frecvent în acel rol.

4.Ce observați? Ce aspecte desprindeți din ceea ce vedeți și înțelegeți?

5.Care rol ați dori să primească o altfel de atenție din parte voastră?

6.Ce acțiuni ați întreprinde pentru a obține o îmbunătățire/schimbare?

Dacă în urma exercițiului ați descoperit, de exemplu, că rolul de soție/soț se suprapune adesea peste cel de mamă/tată sau că rolurile acestea sunt mai mult decât vă doriți de la dumneavoastră ca femeie/bărbat, vă simţiţi fără susţinere, viața personală și de cuplu nu vă mai pare la fel de satisfăcătoare, atunci vă puteți ajuta de cel puțin încă trei întrebări:

1.Ce priorități avem față de cuplul nostru?

2.Ce priorități avem ca adulți față de familia noastră?

3.Ce doresc să îmi ofere relaţia mea de cuplu? Ce să primesc din ea?

E posibil să constatați că timpul împreună, deși îl gândiți ca nevoie, nu este un timp conturat sau prioritizat, ci, mai degrabă unul întâmplător, fapt care trece relaţia pe plan secund, după nevoile imediat şi carieră.

De regulă, femeile se plâng de neimplicarea suficientă a soților/partenerilor, în organizarea casei, în educarea copiilor (respectarea limitelor cu privire la consumul de dulciuri, folositul telefonului, uitatul la televizor sau ridicatul vocii la copii), în treburile casnice sau, pur şi simplu în relaţionare şi comunicare (timpul petrecut în baie, supărarea în confruntări, lipsa comunicării etc.).

Ca atare, o mare parte din energia unui cuplu sau familii se pierde în asemenea situaţii care, din păcate, nu sunt ocazionale și care erodează din echilibru, încrederea de sine sau speranţa că lucrurile vor putea fi vreodată diferite.

După ani de convieţuire şi conflicte mocnite, între cei doi, apare concurența, uneori distanțarea, retragerea emoțională, suparimplicarea cu copiii sau în carieră și partenerii realizează că au probleme de comunicare sau că nu mai au obiective comune.

Dacă îşi doresc cu adevărat, continuarea relaţiei, partenerii trebuie să depășească stadiul gândirii și să îşi identifice obiectivele commune, să le noteze, fizic, în agenda.

Stabiliți reguli pentru famile  

Stabiliţi regulile împreună. Asiguraţi-vă că ele sunt scrise și negociați ceea ce este în avantajul vostru.

Schimbați atunci când constatați că ceea ce ați dorit şi stabilit inițial nu ajută la ceea ce ați sperat să realizaţi. Vestea bună e că diferențele nu e obligatoriu să despartă oameni dacă aceștia se iubesc. Ele pot fi redefinite ca înțeles și perspectivă și ceea ce iarăși e important e că partenerii pot fi și complementari nu neapaărat similari.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: www.shinesheets.com