Blog

Cu cât înaintăm în viață, cu atât “moștenirea emoțională” a familiei de origine ne urmărește mai mult, iar relațiile devin tot mai semnificative pe măsură ce creștem.

Primele baze one to one încep din adolescență și continua, uneori, până după vârsta de 25-30 de ani când cu toții ne lansăm, inconștient, în ceea ce este numită “perioada de căutări”.

Terapeuții de familie care au făcut cercetare pe relațiile de familie, s-au raportat, cu precădere, la dinamica acestora și contextul perturbărilor vieților acestora, mai degrabă decât să privească liniar spre o cauză patologică ce perturbă familia. De aici s-a putut observa că nu familia, în sine, declanșează tulburările, ci stereotipurile membrilor ei influențează dinamica. Vorbim despre rigiditatea rolurilor, constrângerea flexibilității ce determină apariția blocajelor și, implicit, a suferințelor emoționale.

Structurile care nu variază, rămân rigide

De exemplu, într-o familie în care nu se face trecerea de la familia cu copil școlar la cea cu adolescent, părinții rămân blocați în primul rol, cel de părinți ai unui copil care are nevoie frecvent să fie ghidat, să i se spună ce să facă sau să fie permanent, pe timpul nopții, în compania unui adult. Acești părinți se vor comporta rigid față de noua odraslă devenită, parcă peste noapte, alt copil, adică adolescent. Comportându-se astfel, ei nu vor iniția schimbări nici de rol nici de structură.

În același timp, adolescentul aflat în plină perioadă de exprimare a personalității și de exersare a autonomiei emoționale, își va cere drepturile relaționale astfel:

– va avea nevoie de mai mult “spațiu” emotional;

– va avea nevoie de mai multă libertate de exprimare verbală și comportamentală;

– va invalida frecvent părerile părinților, pentru că din reacția părinților va învăța cum i se va răspunde ca adult la opinii, nevoi și propuneri;

– își va dori să rămână mai mult singur;

– va dori să iasă mai frecvent cu prietenii, să socializeze și să țină cont, mai degrabă, de părerea cercului social decât de cea a familiei. Printr-un astfel de proces repetat el învață, la nivel profund, despre un alt tip de dinamici relaționale, despre cum e în altfel de familii și în alte tipuri de relații sociale;

Adolescența este vârsta la care interesele sociale sunt dublate de nevoia experiențelor emoționale mai intime și de cea legată de sexualitate. O caracteristică prezentă încă, e aceea că fetele petrec mai mult timp cu fetele și băieții cu băieții. Ei au nevoie de asta pentru a conversa și a schimba informații despre oameni și relații, altfel decât și cât au auzit de acasă.

Niciun părinte, oricât ar fi de deschis nu va da detalii explicite despre sex și nu va putea suplini nevoia de senzațional și de descoperire pe care adolescenții o trăiesc atunci când împărtășesc în grup. Totuși, educația sexuală oferită de membrii familiei este esențială și în ceea ce privește impactul biologic asupra corpului, dar și cel emoțional.

Experiențele, tot mai profunde cu alte persoane, afilierea într-o altă relație decât cu cei din familie, sunt extrem de importante pentru o etapă de viață ulterioară, când va fi necesară dezvoltarea abilității de relaționare, colaborare și existență, în cadrul unor relații stabile cu alți oameni.

Dacă familia de origine nu permite astfel de schimbări ale structurii și rolurilor, membrii ei se blochează și apare suferința. Când flexibilitatea este amenințată în interiorul unei familii, riscul este ca membrii ei să nu își poată exprima liber nevoile nesatisfăcute. Din astfel de situații, deseori vor rezulta frustrări, conflicte și chiar simptome de ordin comportamental sau somatic, adică la nivel organic.

Cu cât granițele emoționale dintre membrii familiei sunt mai rigide cu atât cineva va risca să devină un “bolnav”. Terapia de familie denumește acest aspect “Pacientul Identificat”.

Pacientul identificat

Membrii familiei vor gravita în jurul pacientului identificat și, desigur, acesta va deține o putere disfuncțională, dar necesară pentru afirmarea unor nevoi nesatisfăcute în mod corect.

Din păcate unele familii au nevoie de probleme pentru ca, cel puțin un membru, să se simtă valoros. Și în acest caz poate fi o mamă sau un tată care și-a pierdut poate un alt rol important în viața sa (serviciu, business, îngrijitor al altcuiva etc.), însă netransformând durerea, dezamăgirea, tristețea sau alte asemenea sentimente, acestea vor fi transferate, indirect către un alt membru, de regulă un copil.

Copilul va prelua neputința dându-i ocazia părintelui să se simtă puternic pentru că îl îngrijește și, astfel, se pune în rol de simptom. Alteori simptomele arată ce anume este nevoie să se schimbe în felul de a interactiona a familiei. De multe ori, simptomele copiilor, fie ele emoționale sau comportamentale, sunt trăirea/manifestarea exagerată a problemelor părinților.

Din punctul de vedere al terapiei de familie, acest aspect are legătură cu Homeostazia.

Homeostazia

Reprezinta nevoia familiei de a păstra aceeași dinamică neschimbată, din motive sănătoase sau nu. Dacă e din motive nesănătoase, atunci membrul familiei care dorește schimbarea este considerat ca fiind problematic, de către restul membrilor (un adolescent care vrea mai mult timp liber pentru el și dorește să-și prelungească statul afară până la ora 23).

Dacă, în situația mai sus amintită, familia are o regulă rigidă conform căreia, la ora 19.00 toți membrii sunt în casă, la cină, adolescentul va fi considerat neascultător, obraznic sau certăreț dacă va protesta frecvent și va opta pentru un program cu prietenii.

Astfel de familii rigide percep schimbarea ca pe o amenințare și nu ca pe o ocazie de transformare. Ei împiedică, în acest mod, trecerea familiei de la un stadiu la altul. Chiar și momentele pozitive ce pot aduce beneficii sunt interpretate ca fiind ceva negativ. Un membru de familie dorește să schimbe ceva la sine sau în interiorul familie însă pentru că ceilalți au alte reguli (rigide, nepermisive de obicei), vor bloca evolutia sau transformarea. Astfel, persoanei nu-i rămâne de ales decât să dezvolte Simptom sau Boală.

Alte aspecte care sunt manifestate de familiile indisponibile emoțional și despre care am mai scris anterior acestui articol, sunt tiparele rigide de comunicare verbală, cele relaționale și rolurile parentale.

Metacomunicarea și tiparele de comunicare rigide/nesănătoase constrâng flexibilitatea exprimării emoționale și nu permit, în special tinerilor membri, părerile personale și trăirea emoțiilor așa cum vin ele, fie la vârste fragede, fie în copilăria târzie și adolescență.

În tiparele de comunicare, privite tot ca model de interacțiune este esențial cine și când comunică, dar și în ce mod (metacomunicarea). De asemenea, este important și modul de reacție al celuilalt.

De exemplu, un tată distant emoțional și cu dificultăți în a-și exprima stările va întâmpina cu siguranță probleme în relaționarea și validarea emoțională a copilului său. De regulă, tendința va fi să țipe la copilul său de doi ani care poate să plângă frecvent la această vârstă. El va căuta să pedepsească comportamentul negându-i nevoia de a trăi/exprima prin a-i cere să tacă, prin furia pe care și-o poate arăta agresiv prin țipete sau urlete sau va evita intens astfel de emoții, încercând, din răsputeri să îi distragă atenția copilului.

La vârste mai mari, aceste lucruri pot fi mai vizibile în interacțiunea directă prin critică excesivă, prin ironizare, invalidarea dorințelor și părerilor, ridiculizare, etichetare sau, pur și simplu, prin non implicare, dezangajarea din rolul de părinte.

Rolurile emoționale

Tot cu ajutorul comunicării, în sine, putem observa cum derivă ROLURILE EMOȚIONALE pe care și le asumă membrii familiei în funcție de ceea ce trăiesc și exprimă emoțional.

Practic, emoția proiectează poziția în rol. Rolurile pot fi de Victimă, Submisivul sau Împăciuitorul (cel care care încercă să aplaneze conflicte cu orice preț, cel care nu va permite existența tristeții, durerii etc), Sfidătorul (cel care ține morală, este atotștiutor, emite adesea doar argumente logice fără să spună vreodată ceva despre el, nu își arată sau manifestă trăirile) și Acuzatorul cel care va fi mereu în defensivă, în dezacord și va arăta înspre alții, fără a-și asuma și el poziția sa în context.

De aceea, în terapie, psihoterapeuții vor încuraja, în primul rând discuțiile libere despre sine și despre situațiile cu care o familie disfuncțională se confruntă. Psihoterapeutii sistemici își pun, în primul rând, întrebarea: “De ce o familie nu reușește să găsească resurse în interiorul ei?”

De aici, se conturează ipoteze de lucru. Ce determină imposibilitatea familiei, care de regulă vine la terapie, de a-l schimba pe Pacientul Identificat?

Discuțiile libere, însă, nu sunt suficiente și, în general, ele nu sunt doar simple discuții. E nevoie de mai multe criterii pentru a produce o modificare de structură sănătoasă pe termen lung.

Pentru a obține rezultate eficiente în terapie specialiștii în terapie familială vor ține cont și de:

– interpretări de reflecție: “Observ că atunci când fiica ta plânge și ție îți curg lacrimile!”

– interpretări de conectare “Ați observat că atunci când voi doi începeți o dispută, ea devine foarte tristă și tăcută?”

– interpretări normative: “E natural ca adolescenții să încerce să dețină puterea și să se comporte cu ignoranță uneori.”

– interpretări reconstructive, redarea contextului anterior situației de către terapeut cu scopul de a evidenția și puncta o serie de evenimente și momente care au influențat apariția “problemei” și a le folosi ca elemente de conștientizare în procesul de terapie.

Caz clinic:

“B” este o adolescentă ce solicită terapie părinților, pentru ca are stări emoționale oscilante, tristețe adâncă până spre depresie uneori. Plânge aparent din nimic, fără a putea menționa cauza.

Mama este cea care contactează terapeutul și descrie situația, spunând că în ultimele luni fata nu mai învață și nu se poate concentra pe ce are de făcut, deși nu-i lipsește nimic. Din perspectiva terapeutului de familie sistemic, el invită la prima ședința și părinții pentru a observa care este dinamica tiparelor de interacțiune dintre membrii familiei. Astfel, observă ce anume din felul în care familie rostește, se comportă și relaționează, influențează apariția simptomelor?

Conform teoriilor sistemelor, atunci când o componentă a lui suferă, tot sistemul este afectat/influențat.

Terapeutul a putut astfel observa la prima ședință dinamica relțională a membrilor familiei, felul în care interacționează între ei și cum răspund.

Astfel, de câte ori terapeutul adresa în mod direct fetei o întrebare, mama intervenea și răspundea în locul ei, încurajând-o să spună ce are pe suflet.

T: B, cum ai descrie tu starea prin care treci în ultimul timp?

Mama: “Haide, spune, tot ce ai pe suflet, de aceea suntem aici. Să spui tot ce te deranjează”. Mama acționa două comportamente disfuncționale simultan. O dată se evidenția supra-implicarea sa față de fată, tratând-o ca pe un copil și nu ca pe fiica ei adolescentă ce putea să emită singură idei proprii și, apoi, ceea ce se numește teoria dublei comunicări (două mesaje opuse manifeste simultan). Pe de o parte te încurajez sa fii așa cum dorești, pe de alta intervin comportamental și fac opusul.

Acest aspect s-a repetat frecvent pe parcursul sesiunii, astfel încât fata plângea continuu fără a putea verbaliza în cuvinte ceva. În acest timp, tatăl stătea retras fără să spună nimic.

T: am observat că atunci când fiica dvs. a început să plângă ați luat scaunul și v-ați mutat mai într-o parte.

Tatăl: ……(tăcere)…. daaa păi nu îmi place și, de fapt, e treaba mamei. Ele se înțeleg și știu mai bine ce e acolo. Eu nu am timp. Lucrez. (Aici se poate observa felul de relație emoțională, distanța și neimplicarea emoțională a tatălui. Este vorba despre relații rigide și indisponibilitate emoțională, dezangajarea din rolul de părinte, dar și din cel de soț.

Astfel mama devine supra implicată cu fiica pentru că nu primește atenție în relația cu partenerul ei. Pe de altă parte, ambele comportamente din rolurile parentale, unul de “retragere” celălalt de supra-implicare, nu permit fiicei manifestarea propriului sine, o creștere și dezvoltare armonioasă.

Ca atare, fata are nevoie de Simptom pentru a evidenția problema din familie și presiunea psihică ce o trăiește. Mama fiind supra-implicată își justifică utilitatea în familie, menținându-și inconștient fiica în stadiul de copil. Nevoia fiicei de a aduce schimbare e privită ca amenințare la homestazia lor. Tiparele rigide nu permit. Ea va persista ca simptom provocând, în continuare, sistemul familial la schimbare, dar și pentru a arăta că există o problemă disfuncțională majoră de relaționare.

Pacientul Identificat este, fie “țapul ispășitor”, fie cel mai curajos membru ce își asumă majorul rol de schimbare prin suferință.

Valentina Simon – Psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

Atât pentru adulți cât și pentru copii, la ultimii fiind mai greu de reglat, încadrarea într-o regulă menită să constrângă un impuls firesc și spontan, acela al apropierii fizice, duce la uimire, apoi confuzie și, în final, la frustrare.

Cum se autoreglează copiii în acest caz și la ce nevoi personale, altele decât apropierea, se pot raporta ei?

Răspunsul e că, nefiind încă maturi emoţional, ei nu pot găsi alternative imediate sau pe termen lung pentru a compensa spontaneitatea apropierii personale exprimată prin jocuri interactive, atingeri firești, îmbrățișări, glume etc. Frustrarea își face loc imediat și, astfel, vor trăi procesul distanțării fizice.

Pe termen lung, frustrarea se poate transforma în autoizolare, tristețe, lipsă de motivație în a găsi exaltarea și frumusețea noului sau bucuria descoperirii ce rezultă din jocurile copilăriei. Ei pot deveni dezinteresați social.

În acest caz, un rol important îl are abordarea situaţiei de către familia din care face parte. De familie depinde ca mediul de viaţă să se menţină la un normal social, cu cât mai puține anxietăți exprimate și induse. Membrii familiei ar trebui să mențină o conectivitate cât mai mare între ei, un nivel dinamic de  comunicare și ascultare în  relații, pentru a compensa, pe termen lung și scurt, pierderile sociale și personale ale copilului.

Până la urmă, distanțarea fizică e o pierdere. Practic, ceva natural e forțat să dispară, să plece din copil, iar copiii vor suferi specific unei pierderi: întâi vor fi uimiți, apoi vor nega, vor încerca să facă să dispară acest şoc, iar apoi îşi vor manifesta, pe rând, tristețea, furia, revolta şi dezgustul. În final, va depinde de fiecare, cum va reuşi să integreze acest nou tip de comportament social, în viața sa.

Dar, în orice proces de pierdere, în orice trăire care provoacă la schimbare, există și beneficii cum ar fi creșterea rezilienței, a capacității de a face fata dificultăților, situațiilor stresante și provocărilor incomode emoțional.

Psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie, Eleonora Toma

Emoțiile sunt cele care, de multe ori ne pun la încercare liniștea, pacea emoțională. Trecerea de la o stare emoțională la alta și adaptarea la noua stare nu sunt ușor de realizat, chiar dacă, de multe ori, la nivel mintal, înțelegerea lor este evidentă.

Nicio psihoterapie nu va fi în măsură să acționeze în locul vostru, atunci când vine vorba de făcut schimbări în raport cu sinele vostru. De aceea, vă recomand cu căldură să încercați, cât mai mult să vă dezvoltați  capacitatea de autoobservație, de reflectare asupra voastră.

Reflecția presupune privitul în interior, mă uit la mine și mă privesc așa cum sunt. Îmi dau voie să mă văd așa cum exist. E ca un fel de oglindire în luciul unei ape sau ca și cum mi-aș privi reflexia într-o oglindă.

Majoritatea oamenilor se judecă repede și prea mult pe ei înșiși, se critică excesiv și se blamează. Paradoxul e că, în multe situații fac ceva disfuncțional pentru a obtine ceva bun; și asta mă surprinde de fiecare dată când lucrez cu oamenii.

Sunt persoane cărora le vine ușor să se simtă vinovate și speră să crească emoțional sau să ia decizii bune în această stare.

Dar daca, spre exemplu, v-ați privi, cu atenție, dimineața în oglindă, veți conștientiza că acest obiect nu vă transmite mesaje negative: “Ce urât te-ai îmbrăcat azi!”; “Ce de coșuri nasoale ai pe față!” sau “Ești foarte egoist că ai îndrăznit să îti susții punctul de vedere și să îți confrunți părinții!” etc. Oglinda nici nu vă analizează, nici nu vă critică, dar nici nu vă transmite laude. Ea, pur și simplu, vă arată pe voi, așa cum sunteți!

Astfel, TU vei decide ce anume alegi să schimbi/ajustezi din ceea ce observi. Obiectul în care îți privești reflexia nu încearcă să te blameze sau să te convingă de ceva făcându-te să te simți vinovat. Îți oferă libertatea de a alege fără să se supere și să comenteze.

De aceea, vă propun, în cele ce urmeză, un scurt exercițiu prin care să declanșați, întâi de toate, un nou proces emoțional, un nou mod de a interacționa cu vocea voastră interioară, cu conștiința voastră, cu tiparele emoționale.

Pasul 1:

Când îți vine să plângi sau te simți trist/ă, furios/oasă, vinovat/ă, dă-ți voie să simți ceea ce simți. Poți chiar să afirmi cu voce tare că: ”Da, acum mă simt trist/vinovat/furios etc..

Pasul 2:

Gândește-te, din altă perspectivă decât cea logică, uzuală, la nevoia ta emoțională și întreabă-te: “Ce altă nevoie emoțională îmi împlinește starea/emoția mea de acum?”

Pasul 3:

Gândește, în termeni de consecință, nu interpreta făcându-ți supraanaliza mintală și întreabă-te: `“Pe termen lung, ce consecințe ar putea apărea dacă accept să mă simt, în continuare, trist/ă, furios/furioasă sau neputincioasă/vinovat?”

Pasul 4:

Oamenii, în general, se așteaptă ca, înlocuind, în mod mecanic, un gând cu un altul, să apară un automatism sănătos, imediat. Să nu mai simtă ceea acel sentiment intens deranjant. Dar, atunci, psihoterapia nu ar mai fi un proces și exercițiile nu ar mai avea ca scop final schimbarea tiparelor, care sunt comportamente “gresite”, repetate îndelung.

Tipar este ceea ce, fiecare dintre noi, facem mai des în viața noastră sau modul în care ne comportăm cu noi înșine și cu ceilalții, chiar și la nivel emoțional. Deseori oamenii se reprimă, fac tot ce pot să nu simtă o emoție. În asfel de situații, terapia intervine și ne spune că e esențial să îți dai voie să simți.

Deci, puneți-vă următoarele întrebări: “Ce fac cu ceea ce observ despre mine? Ce decid în legătură cu ceea ce simt?”

Aceste noi orientări au menirea să vă pună pe o altă cale, pe cei rigizi, dornici de control, pe cei ce va simțiți slabi, neputincioși, temători, dărâmați, la pământ etc.

Efortul este mare, uneori, și soluția nu vă va ieși în cale, de cele mai multe ori. Puneți-vă singuri în situații emoționale noi și învățați din schimbările pe care le observați la voi pentru a vă cera repere. Propria experiență vă poate oferi, despre voi înșivă mai multe informații decât orice altă teorie.

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic cuplu și familie

Sursa foto: https://safety4sea.com/

În cabinetele de psihoterapie merg deseori părinţi care doresc să îşi disciplineze copiii, indiferent de vârstã. Perioadele cele mai critice sunt, desigur, de la 0 la 3-4 ani şi cea a adolescenţei, atunci când tinerii îşi revendică dreptul la decizie personală, putere şi autoritate proprie.

Sunt multe situaţiile care nasc conflicte dintre cele mai neplăcute în familie. Practic, acesta este momentul în care, de regulă, adulţii decid să meargã la psihoterapie. Majoritatea aşteaptã de la terapeut soluţii magice care să punã odorul la punct, ticluite cu mãiestrie, astfel încât copilul sau adolescentul sã aibã ocazia să îşi înveţe lecţia, odată pentru totdeauna.

Inconştienţi, o parte din părinţi tind să atragă psihoterapeutul de partea lor şi îşi doresc ca acesta să le ţinã “o lecţie” copiilor. De regulă, copiii intuiesc repede astfel de intenţii şi sunt foarte rezervaţi în dialog şi exprimare. Însă, dacă atitudinea psihoterapeutului este una corectă, pe măsură ce conversaţia are loc, încrederea copiilor se iveşte, treptat.

Critica, lauda excesivă şi generalizată produc anxietate şi incertitudine. De aceea nu veţi auzi deseori un terapeut spunând: “Ooo, văd că nu vorbeşti mult, ce cuminte eşti” sau: “Am auzit că ai făcut curat în camera ta, eşti foarte harnic”.

Un copil sau un adolescent nu va fi interesat să devină cuminte sau harnic. În schimb, va dori să se simtă valoros şi apreciat pentru faptele sale.

Ce e important de reținut/urmat atunci când dorim să dam mesaje cu învățăminte copiilor, ne spune psihoterapeutul Valentina Şimon, din cadrul Simon Institute:

– Validare emoțiilor lor, oricare ar fi ele. Astfel, ei primesc mesajul conform căruia orice emoție este permisa să fie trăita așa cum este ea.

– Părintele exprimă o părere directă asupra comportamentului nepotrivit, fără a critica sau neglija emoția ce s-a produs.

– Oglindirea emoțiilor ajută la detensionare și este un bun mod de a învață copilul să vorbească în viitor despre sentimentele sale și despre emoții.

– Copiii, tinerii nu trebuie jigniți sau ironizați sub nicio formă. Frecvent un părinte furios poate simți nevoia acută de a-i vorbi urât copilului, de a-l umili sau ironiza. Însă, astfel de comportamente, duc, în timp, la probleme psihologice și știrbesc consistent din stima de sine. Judecata și agresiunea fură din libertatea genetică a emoțiilor, cu care noi toți ne-am născut.

E important, ca reflecțiile să fie făcute emoțiilor și eventualele dezaprobări să fie atribuite comportamentelor.

-Totdeauna, e bine ca adolescentul sau copilul să nu fie caracterizat prin perspectiva unui comportament. Un copil mereu furios și arțăgos poate prezenta anxietate. El, poate, în realitate, să aibă nevoi emoționale neîmplinite sau aspecte de afectivitate nesatisfăcute. În loc de: “De ce tot îți lovești fratele mai mic?”, un părinte ar putea spune: “Poate te gândești că te iubim mai puțin de când s-a născut frățiorul tău?! E în regulă să te simți ingrijorat”.

– Explicațiile părintelui trebuie să fie scurte și precise. Explicațiile prea lungi pot transmite nesiguranță sau vinovăție din partea părintelui.

– Când un copil mic, de exemplu, trântește lucruri sau sparge o cană nu e indicat să îl tot întrebăm de ce a făcut acel gest? El nu va ști, oricum, să răspundă pentru că nu poate face diferența între nevoia lui imediată și dorință sau consecinte. O explicație rațională nu va funcționa. Dar, spre exemplu, dacă părintele spune: “Stop, cănile nu sunt de spart” este o variantă potrivită de acţiune.

Interveniţi și stopați activ, imediat, comportamentul și nu atacaţi persoana.

Copiii mici preiau foarte repede emoția pe care o percep la părinte și de, aceea, e indicat, în momente de plânsete să nu vorbiți prea mult, nici să îi spuneți ce trebuia făcut sau ce nu trebuia, ci să îl îmbrățișați sau să îi fiți alături recomfortându-l. În caz contrar, starea lui, mai degrabă, se vă acutiza și vă creşte treptat nivelul sonor al strigătului pentru că se va aștepta la represalii, ceea ce va creşte nivelul de anxietate.

– Limitele nu înseamnă impunere. Când copiii nu se opresc din ceva cu care părintele nu e de acord, de exemplu din a lovi sau a zgâria/muşca, nu îi vom spune: “Ești un prost crescut sau nesimțit fără suflet când mă muşti!” Unii copii, când au nevoie să simtă emoţii, devin agresivi. Dar, din nou, le puteţi spune: “Stop, nu îți permit să mă muşti/zgârii”, niciodată nu faci asta niciunui om”.

E esenţial, în general, să înlocuiți cuvântul “NU” cu “STOP”! Cuvântul “STOP” are o semnificație clară și neutră, în același timp. Prin repetarea excesivă a cuvântului “NU” se ocupă spațiul psihic al copilului și acesta devine confuz, în timp, cu privire la libertatea lui de a fi/face/decide emoțional.

Dacă, spre exemplu, mergeți cu mașina pe drum, veți întâlni semnul STOP și veți ști ce e de făcut, fără să vă suparăți.

Încercați în sinea dvs să vedeți ce simțit în ambele cazuri, atunci când pronunțați “NU” şi “STOP” și urmăriți ce intenție se naște.

Un alt mod eficient de a transmite mesajul către copilul dumneavoastră este să vă exprimați propria emoție/stare. Pentru a descuraja/dezaproba un comportament spuneți voi înșivă ce simțiti:

“Sunt foarte furios atunci când te întreb ceva și tu te uiți în altă parte. Simt că mă ignori!”, ar putea fi vorbele unui tată către fiul lui adolescent.

Sursă foto: https://more-love.org/

Printre cele mai dificile lucruri de menținut în viață sunt relațiile de cuplu. Acestea, comparativ cu altele sunt și investițiile cele

mai valoroase ale oricui. Practic, sunt drumuri, poteci pe care ne aventurăm fără a ști, cu certitudine, ce urmează.

Nevoia de atașament ne va face mereu să riscăm emoțional, în pofida fricii, temerilor sau anxietății ce pot apărea în multe situaţii.

Este de dorit, cu toate riscurile sentimentale, să îndrăznim să ne implicăm mai ales pentru că e calea spre asumarea și

dezvoltarea noastră. Adevărul e că rareori există curaj fără teamă. Împlinirea și satisfacția nu sunt lipsite de temeri, îndoieli,

deznădejde sau dezamăgire.

Când oamenii încep o relație de cuplu sau căsnicie, nu au, de la bun început, gândul despărţirii. Nimeni nu face asta.

Fiecare dintre noi, în astfel de momente are dorințe, speranțe și așteptări.

Dar cum anume se menține o relație și ce o influențează când se destramă?

Provocările vin când cei doi parteneri sunt nevoiți să întrețină relația. O bună parte consideră că o relație merge de la sine

pentru simplu fapt că se întâlnesc, că își doresc să fie împreună să construiască o casă, să-şi crească copii și atât. Luând aceste

lucruri ca pe un bun dat, relațiile ajung să se deterioreze sau să se împotmolească, în anumite etape. De cele mai multe ori,

relaţia este influenţată de funcționarea relațiilor, în special în primele luni de întâlnire. Cel puțin unul dintre parteneri are

dificultăți în a se menține emoțional aproape de celălalt, pe termen lung. Este vorba despre legătura de atașament sau

tiparul de atașament.

Într-o astfel de situație, partenerul cu dificultăți de apropiere va simți, după o perioadă de 3-4 luni, că are nevoie mai

degrabă să se distanțeze din relație pentru a putea mai apoi să revină. Conștient, puțini își dau seama ce li se întâmplă.

De partea cealaltă, partenera/ul începe să simtă îngrijorare, îndoială, incertitudine. Nu știe de ce, dintr-o dată, nu mai

primeşte atât de multe telefoane, răspunsurile la mesaje nu mai vin la fel de promt, iar întâlnirile nu mai sunt programate la

o dată clară, imediată. Așa apar, ulterior tensiunile și certurile în relație. Partenerul anxios întâmpină dificultăți în a trăi constant

starea de bine și resimte, la nivel emoțional, apropierea ca pe ceva amenințător, ceea ce îl pune în dificultatea de a trăi

apropierea ca pe o stare permanentă. Prin conflict, partenerul anxios, îşi descarcă starea emoţională şi apoi se distanțează

pentru ca, ulterior, să simtă din nou nevoia de a se apropia.

Acești parteneri sunt anxios-evitanții și/sau  uneori o parte din cei cu tiparul anxios. Niciun tipar emoțional nu este absolut

doar într-un singur fel. Vor exista mereu influențe de la un tipar la altul.

Asta nu înseamnă că trebuie să fiţi mereu în alertă şi să nu acceptaţi niciodată o relaţie cu o astfel de persoană sau să

fugiți de ea, de îndată ce ați observat un tipar comportamental. Important este ca persoana în cauză să înceapă să își asume o

schimbare, iar dacă dumneavoastră vă simțiți mai securizat/ă să aveți disponibilitatea reală de a-i fi alături, vă puteţi implica

în procesul de schimbare.

Mentenanța și proximitatea fizică sunt şi ele valori pe care se poate miza pentru a avea o relație de cuplu sănătoasă,

pe timp lung. Convingerile și modul de gândire al fiecărui partener influențează direct calitatea relației.

Mulți consideră că, dacă se ocupă de viața profesională, de serviciul lor și dau bani în casă, ar trebui să fie suficient.

În realitate, supraimplicarea în domeniul profesional duce la o nonimplicare în relația personală, fie prin absenteism total,

fie doar prin lipsa prezenţei emoţionale (nu caută să se implice sau să se apropie de partener).

Acceptarea că uneori trebuie să ne și certăm, ajută mai bine la asumarea confruntărilor. Dacă însă mai degrabă se pune

accent pe a evita confruntările, riscul conflictelor crește.

Mulți parteneri de cuplu asociază, la nivel logic, sensul cuvântului confruntare cu cel al conflictului. Ei evită să aducă

în discuție lucruri sau situații sensibile tocmai pentru a proteja relația și a nu declanșa conflicte și certuri sau pentru a

nu-și răni partenerul. Acest tip de protecție se transformă, în timp, într-o cușcă, iar această transformare duce la distrugerea

relației. Apare furia ascunsă, suspiciunea, neîncrederea şi altele.

Un factor de eroziune este și tendința de a se axa, în diversele discuţii din cuplu, pe o situație concretă sau pe persoana celuilalt

și nu pe sine. Adică, unul dintre parteneri încearcă, în mod repetat, să dea explicații cât mai bune despre ce și cum face

celălalt și nu despre cum se simte, în realitate ea sau el.

Paradoxul este că atunci când un astfel de cuplu ajunge în terapie fiecare crede că, de fapt, despre ei spun ceva și nu că își

acuză sau învinovățesc partenerul. Ei cred că gândind logic și emițând păreri “corecte” în legătură cu situația lor este suficient.

Tiparul este repetat permanent şi, astfel,  se creează un cerc vicios.

Ca atare, într-o relație e important să poți comunica mai mult despre tine decât despre partenerul tău, să treci de

la a spune “el/ea a făcut sau a spus”, la “eu mă simt, eu cred că”.

Această atutudine duce spre asumare personală, iar în situații de criză ajută să faceți trecerea de la a te apăra sau a acuza

la a fi colaborativ.

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

https://valentinasimon.com/despre-mine/

https://www.facebook.com/Simon-Institute-of-Psychology-and-Psychotherapy-2009364395843950/

Sursa foto: www.betterhelp.com

Valentina Şimon, psiholog şi cofondator al Simon Institute apare în cea de-a zecea carte din seria IGNITE, bestseller international. Volumul Ignite Love are lansarea oficială, în Statele Unite, la data de 31 iulie.

Volumul cuprinde 31 de poveşti adevărate, experienţe de iubire, cunoaştere de sine şi dragoste de viaţă. Povestea relaţiei dintre Mădălina Petrescu şi Cris Agafi se află şi ea între coperţile acestei cărţi.

După un început frumos: “Când ne-am întâlnit, ne-am gândit că este suficient să ne îndrăgostim și să avem povestea epică de dragoste din viața noastră”; cei doi au ajuns să se confrunte cu barierele interioare şi au ajuns într-un punct critic al relaţiei. Este o poveste asemănătoare cu cea a multor cupluri, care, prin diverse conjuncturi, ajung în situaţii limită.

Mădălina şi Cris au ales şedinţele de terapie cu Valentina Şimon: “Valentina a descoperit o problemă foarte simplă în relația noastră, nu știam să ne certăm cu adevărat“. Şi asta este doar o parte din drumul parcurs de cei doi soţi, pe durata terapiei. A fost alegerea lor să împărtăşească experienţa personală, în  volumul cu numărul 10, din seria IGNITE. IGNITE Love va fi disponibil pe Amazon, de la 1 august.

Mădălina Petrescu şi Cris Agafi  sunt membrii fondatori ai Fundaţiei HeartQ din SUA.

Puțini dintre voi știu poate că schizofrenia este denumită în popor și “boala familiei”. Pentru mulți oameni, afecțiunile psihice sunt ceva mistic, greu de conceput și de înțeles. Acest lucru vine, pe de o parte din contextul nostru social în care psihicul a fost puțin studiat, negat la nivel de nevoie în contextele socio-politice anterioare iar, pe de altă parte din problematica relațională a familiilor.

Cu excepția unor cazuri mai rare, în care schizofrenia este asociată unui tablou mai complex de afecțiuni neuropsihice sau la nivel organic, această boală se declanșează la persoane născute sănătoase din punct de vedere fizic și psihic. Însă, repet, această afecțiune ne pune în față faptul că familia este cea care te poate educa și ridica, dar la fel de bine și cea care poate distruge un copil sănătos prin patologia mecanismelor sale de comunicare și de interacțiune între membrii ei.

V-ați întrebat, de exemplu, de ce această afecțiune își are mereu debutul la începutul vieții adulte, nu mai devreme, nu mai târziu în viață? Dacă aveți curiozitatea să căutați răspunsuri în scrierile de specialitate, precum DSM-ul sau în cărți despre terapia de familie, veți observa cum perioada copilăriei și relațiile de familie se leagă de această afecțiune psihică.

Toți copiii își iubesc părinții şi, uneori, durerea și suferința sunt însăși semne ale asumării trăirilor dintre ei și nu doar consecință.

Ca atare, suferințele majore trăite și neprocesate, nelăsate să se consume sau situațiile în care părinții nu oferă exemple comportamentale pentru rezolvarea conflictelor din familie, se transformă, la copii, în cauze ale viitoarelor legături emoționale bolnăvicioase și ulterior chiar patologii.

Schizofrenia înseamnă ruperea de realitate.

Oamenii obișnuiți denumesc asta “nebunie”: “A înnebunit, nu mai e normal”.

Dar, ce înseamnă într-o astfel de situație, să fi nebun?

Schizofrenia conform ICD-10 și DSM se caracterizează prin simptome pozitive și simptome negative.

1. a) Pozitive – manifeste la nivel mintal, prin idei delirante, halucinații sau disfuncționalități ale gândurilor
2. b) Negative – manifeste la nivel afectiv emoțional și social prin lipsa unei direcții clare și obiective în comportamentele individului.

De asemenea, este caracteristică, în cazul schizofreniei, existența unor stări psihotice. Fundamentul principal care influențează apariția acestei boli este modelul parental și marital de interacțiune și stresul major din cadrul familiei cauzat de certuri, conflicte, posibil consum de alcool ș.a.m.d..

Ce se întâmplă de fapt? 

Am putea spune că familia disfuncțională este familia psihotică. Terapia de familie are, în literatura de specialitate, ceea ce se numește Pacientul Identificat. Acesta este membrul familiei care își asumă prin simptomele ce le manifestă, toate aspectele nesănătoase care se petrec în relațiile dintre membrii familie sau cu cineva din familia sa. Aș putea spune că Pacientul Identificat este cel mai curajos dintre toți, pentru că el arată că familia trebuie să se schimbe. Desigur, alege inconștient să protejeze nesănătos/disfuncțional.

Murray Bowen, psihoterapeut de familie sistemic, a fost fondatorul Institutului Național de Sănătate Mentală, unde a lucrat de-a lungul timpului cu familii întregi care aveau un membru cu Schizofrenie. El a descoperit, prin cercetările sale, că legătura intensă dintre copii și mamele lor cu tulburări emoționale, implică, de fapt, întreaga familie. Și, astfel, centrul problemei devine “legătura anxioasă”, adică o formă patologică de apropiere cauzată de anxietate.

O astfel de anxietate blochează persoana care devine în timp tot mai lipsită de autonomie personală.

Din acest motiv, foarte mulți oameni simt teamă, frică sau neliniște, în stările anxioase pentru că, emotional, nu s-au dezvoltat diferențiat față de membrii lor de familie, nu au fost încurajați să acționeze, să gândească, să fie conform propriilor nevoi. Când spun “diferențiat”, spun diferit/autonom, să ştii de acasă cum anume să fii și “ca tine”, nu doar “ca ei”. Altfel, riscul este să rămâi fuzionat emoțional pe toată durata vieții tale de adult cu familia de origine.

Desigur, nu orice persoană care simte anxietate intensă va ajunge și la o stare patologică, însă trecerea de la una la alta, în cazul familiilor psihotice/disfuncționale major, nu este cu mult diferită. De fapt, intensitatea simptomelor și tiparelor existente, adâncimea lor, dă patologia și nu întotdeauna stilul.

Nediferențierea emoțională 

A fi diferențiat emoțional presupune autonomia personală emoțională; înseamnă că eşti capabil de flexibilitate și de acțiune cu discernământ, chiar și atunci când ești anxios.

Cu cât cuiva îi vine mai dificil să facă asta, cu atât înseamnă că este mai prins și nediferențiat încă de familia de origine. Acesta este și unul dintre lucrurile ce influențează major debutul unei stări psihotice sau a schizofreniei. Întotdeauna ele se vor produce la debutul vieții adulte.

În cabinet vin foarte multe cazuri în care oamenii descriu anxietatea ca pe o neputință majoră, debusolare, capcană, blocaj, senzația de emoții înghețate etc.

Majoritatea sunt tineri, cu vârste între 25-35 de ani. Problematica este acut vizibilă, în special pentru cei care ”zboară din cuib”, se mută de acasă, merg la facultate sau își găsesc loc de muncă în alte orașe. Când încep să-și ia “viața în mâini”, se simt cuprinși de panică, copleșiți sau blocați, neștiind care e calea de urmat. Cauza majoră a acestor reacţii este faptul că, emotional, nu au plecat încă de acasă, ci sunt prinși acolo. În trecut, ca membrii minori în familia de origine, nu le-au fost dezvoltate propriile resurse de adaptare pentru mai târziu în viață. Aici putem adăuga, ca factor al dezechilibrului lor, relația maritală a părinților dar și relațiile parentale.

“Oamenii care nu au capacitatea de diferențiere, se deplasează cu ușurință la emoționalitatea care le subjugă controlul. Viețile lor sunt conduse de reactivitate. Ei cred că este dificil să-ți mențină propria autonomie, mai ales în jurul problemelor anxioase. Întrebați ce gândesc, ei spun ceea ce simt. Întrebați ce cred, ei se fac ecoul la ceea ce aud. Fie sunt de acord cu tot ce spui, fie se ceartă pentru orice” (Terapia de familie, Schwartz, pg.136).

În aspectele generale care însoțesc tipologia schizofreniei, se mai remarcă, tot din rolurile parentale, faptul că unul dintre părinți este extrem de dominant în relație, iar altul este foarte submisiv.

Critica exagerată și supraimplicarea față de copii, contribuie de asemenea, la formarea tabloului clinic.

Triangularea (face și ea parte din problematica de fond a apariției schizofreniei și a comportamentelor psihotice).

De regulă, copilul este, prin în relația maritală a părinților, atras de către unul dintre părinți în conflictul dintre aceștia. El începe astfel să aibă o relație emoțională cu relația dintre părinți și nu cu fiecare părinte în parte, ca persoană în rolul parental.

Copilul, în acest caz, menține apropierea față de ei printr-o legătură afectivă, în mare parte anxioasă. Inconștient se va poziționa pentru a lupta ca salvator al relației maritale a părinților sau pentru a prelua din grijile lor și “atrăgându-I”, prin simptomul lui, într-o altă situație, creată cu scopul de a-i distrage de la problemele lor.

Exercițiu: Gândiți-vă la cea mai dificilă relație a voastră din familia de origine. Vedeți ce simțeați acolo și ce observați cu mintea de acum despre ce se petrecea? Cum acționau părinții/adulții? Avea vreunul dintre ei tendința de vă spune ceva neplăcut/rău despre celălalt. Sau poate din contră evita vizibil, schimba subiectul, răspundea foarte general.

Cu cât oamenii simt mai multă anxietate, cu atât reușesc mai puțin să fie înțelegători unii cu alții, să se audă, să fie empatici, disponibili. Și, astfel, în momentele de criză, focalizarea se produce pe diferențele dintre ei, pe ceea ce ei cred că îi separă de o bună comunicare și o apropiere afectivă liniștită/împlinitoare.

Lucrurile astea sunt frecvent întâlnite la mai toate cuplurile maritale, iar acolo unde ele rămân active printr-o luptă pentru putere, imaturitate afectivă, negare a problemelor existente, negare a realității, la copii, ulterior, apar probleme psiho-afective grave.

Este dovedit științific că la a 3-a, a 4-a generație, nerezolvarea problemelor emoționale duce la patologie, precum în cazul subiectului de aici, Schizofrenia.

Când oamenilor le lipsesc resursele de rezolvare, se ascund, adesea în spatele unor justificări. Se gândesc că, decât să rănească pe cineva, mai bine tac sau neagă situaţia distorsionând realitatea. De regulă, acolo unde un părinte simte distanță emoțională față de soț/soție, el se va supraimplica anxios în activităţile cu copiii, transmițând indirect conflictul către aceştia.

Teoria dublei legăturiîmbracă, în mare măsură, și aspectele descrise mai sus. Niciodată nu există doar un singur factor care determină apariția unei patologii. E vorba despre un cumul de factori prezenți, variabil, de la o familie la alta.

În cazul dublei legături, avem în vedere mesajele verbale și cele nonverbale utilizate zi de zi în relațiile de comunicare dintre membrii unei familii. Comunicarea este preponderent caracterizată de tipare rigide și repetitive la nivelul verbalizării și intercațiunii.

Se mai observă și condiționarea, foarte des răspândită. “Vino la mine și te voi îmbrățișa!”; “Dacă nu mă îmbrățișezi mă supăr și mă enervez”. Prin astfel de expuneri repetate, copiii intră într-un proces de comunicare cu mesaje cu dublu înţeles.

Copilul percepe condiționarea de a acționa în funcție de altcineva, dar şi că, pentru a scăpa de o posibilă supărare a părintelui sau de un conflict cu el, fiul/fiica trebuie să se conformeze la ceva rigid.

Părintele nu își asumă confruntarea cu el înșuși și asfel îl învață și pe copil să evite asumarea emoțională. Mulți oameni aleg să fugă din fața confruntărilor, considerându-le ceva rău, o ceartă sau doar de teama de a nu supăra prin implicare.

Evitarea îndelungată a confruntării crește nivelul de anxietate sau angoasă. Desigur, pe lângă ce am menționat aici, se mai pot descrie o serie de factori de influnță, inclusiv genetici, situații traumatizante intrauterine, precum și existența unor membrii ai familiei extinse care suferă de afecțiuni mintale sau psiho-emoționale.

În dezvoltarea familiei normale, membrii ei sunt acceptați ca fiind diferiți între ei. 

Când partenerii sunt într-un bun contact emoțional, anxietatea este scăzută, un beneficiu al întregii familii. Ei cresc echilibrați și devin o resursă unul pentru altul, învață să colaboreze și atunci când există tensiuni, pentru că familiile normale devin periodic instabile, trecând inevitabil prin stadii și cicluri de viață.

În contextul lor contează cum fiecare membru de familie se manifestă și își folosește sinele pentru a sprijini familia în tranziție și a lăsa moștenire tipare emoționale sănătoase. Dacă ești rigid și eviți confruntările sau schimbările, efectele pe termen lung vor fi anxietate, depresie, atacuri de panică, fragilitate emoțională/insecuritate crescută sau alte afecțiuni emoționale.

În cazul familiilor psihotice este esențială psiho-educația și ulterior intervenția de specialitate pentru ca toți membrii să înțeleagă contextul în care se petrec lucrurile și felul în care influențează starea de sănătate emoțională a pacientului identificat.

Recurenţa crizelor este direct legată și de comportamentul familiei; de felul în care ei înțeleg cum să ajute.

Sfatul meu: Igiena emoţională e la fel de importantă precum cea fizică, ba, chiar mai importantă, pentru că lasă urme în viitorul vostru şi al copiilor voştri. E moştenirea transgeneraţională.

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic cuplu și familie simoninstitute.ro

Spre bucuria noastră, a celor de la Simon Institute și a colaboratorilor noștri, am trăit, în pandemie, împlinirea umană și profesională de a le fi alături farmaciștilor asistându-i în nevoile lor emoționale, în lupta cu COVID-19.

Mulțumim pentru încredere tuturor celor care au devenit parte din acest program, ca beneficiari. Felicitări pentru tăria și curajul de a se confrunta cu ei și temerile lor prin intermediul psihoterapiei! Îi admir pe toți participantii pentru sinceritatea față de ei înșiși, pentru flexbilitatea de care au dat dovadă în procesul de schimbare și pentru felul în care au muncit cu pentru a obține rezultatele pe care și le doreau.

Terapia necesită dorința și capacitatea de a te transpune în gânduri și situații noi, de a schimba, în urmă acestei cunoașteri și de a accepta noi confruntări, într-un mod pe care nu l-ai mai întâlnit până acum.

Importanța acestei campanii dedicate farmaciștilor din România, pe perioada pandemiei, a fost structurată pe două direcții majore:

1. ajutorul imediat în contextul strict profesional al farmacistului care cuprinde relațiile cu colegii și șefii ierarhici și relațiile cu clienții și
2. contextul personal al fiecăruia, care cuprinde relația cu el însuși și cu familia.

Toți cei care au participat în acest program au relatat un nivel de stres crescut, conflicte manifeste sau nu cu colegii și șefii ierarhici, presiune emoțională în relațiile cu clienții, epuizare fizică și psihică.

Toate aceste stări erau “transportate” și transferate acasă, spre cadrul lor personal, spre familia lor, influențând și determinând la schimbare. Această schimbare nu era mereu dorită sau conștientă și, atunci când era, nu avea neapărat o formă concretă ducând la conflict, autoizolare, confuzie, insomnie și tulburări de alimentație.

Dar pe farmaciștii beneficiari ai programului, acest lucru nu i-a împiedicat să meargă mai departe. Au fost puternici să caute răspunsuri și rezolvări. Au aflat și au clarificat că Rezolvarea nu înseamnă neapărat forma ideală generală de împăcare, ci poate însemna conștientizare, motivare pentru decizii noi cum ar fi, de exemplu, o separare sănătoasă, înțeleasă și benefic aleasă pentru propria persoană.

Rezolvare înseamnă acceptarea noului oricât de mult i te-ai opus înainte. Rezolvare înseamnă acceptarea limitelor proprii, dar și ale celorlalți; înseamnă descoperirea și acceptarea că Nu POT să schimb și merg mai departe. Astfel, se ajunge la reducerea nivelului de stres interior izvorât din dorința neapărată de a fi altfel decât POT FI acum.

Putem spune, cu o mare satisfacție sufletească și profesională, că clienții noștri farmaciști au fost foarte conștiincioși și prezenți, responsabili și asumați.

Psihoterapeuții Simon Institute și colaboratorii noștri, am avut onoarea și plăcerea, în unele dintre cazuri, de a completa ședințele de terapie cu participarea partenerului de cuplu, venit pentru sprijin sau dorind, la rândul lui, schimbări, ședințe de terapie cu obiectiv propriu și apoi pentru cuplu.

Ne-am bucurat să aflăm, din gândurile cu care am fost răsplătiț de clienții noștri, faptul că beneficiile au fost multiple și semnificative pentru fiecare:

1. conștientizarea, rezolvarea sau învățarea de a trăi cu traumele din trecut;
2. schimbarea tiparelor emoționale prin învățarea comunicării eficiente și repoziționarea printr-o nouă atitudine față de sine și față de partener sau familie,
3. starea de bine personală (ieșirea din tiparul de victimă sau atacator);
4. armonie în cuplu după ani de conflict, resetarea relațiilor cu copiii, reprioritizarea nevoilor personale; identificarea nevoilor reale și comunicarea lor în termen util și sănătos;
5. identificarea unui model sănătos de alegere a unui partener pe viitor și ieșirea din tiparele nefericite de viață, întreruperea tiparelor nefuncționale în familie și capacitatea de a identifica tipare noi funcționale;
6. valorizarea sinelui și detașarea față de stima de sine scăzută a părinților și a fricilor acestora
7. imensă satisfacție și bucurie de a trăi cât mai aproape de dorințele proprii, de a le putea exprima în mod neutru fără atac sau umilință și de a putea decide în funcție de propria persoană și nu în funcție de fricile și amenințările celorlalți, practică a imaturității lor.

Felicitări, încă o dată, dragi participanți în proiectul Simon Institute și vă mulțumim, încă o data, pentru încredere și apreciere!

SIMON INSTITUTE și colaboratorii

Testimonial beneficiar al programului “Ajutor psihologic pentru farmaciști în pandemie”

“În viziunea mea, terapia trebuia să fie leacul meu pentru suflet. Mai avusesem parte de “sfaturi”, dar niciodată atât de lăuntrice și pătrunzătoare! Asta până când prin intermediul programului gratuit dedicat asistenților și farmaciștilor, am întâlnit-o virtual pe Nora Toma, omul care mi-a deschis orizontul căutării, acceptării propriei mele persoane!! Sunt fericită că s-a întâmplat așa. Aș recomanda-o oricând cu cea mai mare deschidere. Fără Nora, nu aș fi reușit să mă înțeleg, accept şi iubesc! Am primit, cu ajutorul ei, ceea ce universul îmi tot oferea, dar nu ştiam să deschid brațele!!! Astăzi, după 2 luni, în care doar Nora mi-a acordat timp și spațiu să vorbesc “cu sufletul”, astăzi mă regăsesc pe drumul pe care nu am mai fost niciodată, deși, uneori îl intuiam!!! Am aflat că mă plac, mă accept și nu sunt datoare nimănui; că, normalitatea la care visam să ajung este, de fapt, starea mea de bine. Am învăţat cum să fac să îmi fie bine mereu!!! MULȚUMESC Simon Institute!!!”

Mă tot gândesc de ceva vreme să scriu despre acest subiect, iar astăzi am fost inspirată de o întâmplare.

Cum nu mi-am luat pachet de-acasă, am înhățat din cuier masca devenită deja un accesoriu obișnuit și m-am pornit spre magazinul din apropiere. Pe drum, arunc câte o privire tristă spre ușile închise ale fast food-urilor ce, nu demult, musteau de arome și clienți pofticioși, iar acum zac tăcute și goale, când, mai atentă, descopăr cu bucurie că ușa locației în care obișnuiam să mănânc “înainte” era, în sfârșit, DESCHISĂ!

Aproape că nu le-am recunoscut pe vânzătoare cu măștile care le acopereau cu lăcomie chipurile dar, cum m-au întâmpinat cu o ospitalitate surprinzătoare, am avut sentimentul că împărtășim bucuria regăsirii în “normalitatea de dinainte”.

Mi-am luat o ciorbă și am savurat apoi, cu fiecare lingură, deopotrivă licoarea proaspătă și aburindă cât și atât așteptata reîntoarcere la normalitate.

Îmi era dor de senzația asta atât de reconfortantă, atât de liniștitoare! Desigur, revenirea la normalitate a venit împachetată cu aglomerația din trafic, cheltuirea banilor pe multe lucruri care “trebuie”, dar care, în realitate nu ne sunt necesare, cu rezolvarea multo probleme curente sau a celor tot amânate de vreo 3 luni.

Sper să nu mă pierd în tumultul acestor vechi “normalități” și să păstrez cele 3 lucruri pe care le-am învățat ca fiind importante din experiență pandemiei:

-recunoștința pentru lucrurile aparent banale pe care le am și pe care am înțeles cât de ușor le pot pierde;

-apropierea emoțională mult mai autentică de fiul meu;

-responsabilitatea față de comunitatea în care trăiesc.

Îmi amintesc că, înainte de Covid, când îi vedeam la televizor pe japonezi cum poartă mască fiind răciți, să nu-i îmbolnăvească și pe ceilalți, mi se părea exagerat și nefiresc.  Îmi amintesc, de asemenea, că s-a întâmplat să-mi duc fiul la grădiniță deși era răcit sau să vin la serviciu deși eram “moartă-coaptă” de vreo viroză.

Dar, din experiența acestei pandemii, am învățat să am grijă nu doar de mine însămi și familia mea, ci și de cei din jurul meu, fiindcă numai astfel putem trăi sănătoși împreună.

Dragi colegi, mă bucur că după aceste 3 luni de pandemie ne regăsim sănătoși cu toții! Și, cum vara abia a-nceput, și simțim nevoia să ne mișcăm după atâta izolare, lăsăți temerile deoparte, dar păstrați cu voi măsurile preventive astfel că, atunci când ne întâlnim la serviciu, în magazine, la iarbă verde sau pe unde o să ne mai poarte pașii, să rămânem sănătoși cu toții!

cu gânduri bune, alături de voi, doar la un telefon distanță,

psiholog Isabela Alexandru, 0723303697

Ce înseamnă din punct de vedere psihologic defensa?

Înseamnă formarea unor mecanisme emoționale disfuncţionale (dezvoltate greşit) de adaptare sau de a face față, în anumite situații de relaționare, cu ceilalți sau în cuplu. Defensele sunt un mod ascuns prin care cineva poate fi agresiv, dar nu neapărat și violent. De exemplu, pot fi pornite atacuri emoționale asupra altor persoane sau pot viza chiar sinele persoanei.

Defensa poate fi şi o metodă de apărare pentru individ. Astfel, el evită contactul emoțional cu el însuși.

Iată câteva astfel de exemple:

1. Intrarea în polemici cu scopul de a stabili un adevăr. Este printre cele mai frecvent întâlnite situații și printre cele mai distructive. O astfel de situaţie este foarte vizibilă în cuplu.

Partenerii insistă să detalieze o situație, un comportament, fără a comunica, în esenţă, despre ei. Acesta este un tipar de comunicare disfuncțional și ascunde, de obicei, blamarea celuilalt și lupta pentru putere prin apărarea propriei poziții emoționale în fața celuilalt.

Este un tipar greu de corectat, cu atât mai mult, cu cât fiecare este convins de propriul lui adevăr.

În astfel de situaţii un comportament sănătos este greu de integrat, pentru că, de regulă exprimarea este: “nu simt să fac altfel” (adică nu pot gândi altfel) sau “nu simt ca e just sau bine să fac altfel. Așa e corect”; aspect care, la rândul lui, demonstrează un tip de gândire mecanic/liniar.

2. Tăcerea ca un comportament regulat, atunci când unul din parteneri încearcă să aibă o confruntare.

Tăcerea, ca și atacul este un alt mod nepotrivit de a deține, la nivel emoțional şi relațional, sentimentul de putere. Aplicând această metodă, conștient sau inconștient, fie el sau ea știe că îl enervează pe celălalt, fie nu-și dă seama și se blochează în acest tipar.

Cu siguranță, are legătură cu modul în care a crescut în familia de origine și poate fi întreținut de teamă sau victimizare.

3. Retragerea fizică sau emoțională din conversație sau când unul din parteneri își dă check-out din dialogul de confruntare, neasumându-și rolul de adult în viața sa.

Dacă vin în terapie, mulți dintre partenerii cu un astfel de comportament descoperă că, în acele momente, se transpun în faza copilului rănit din relația cu mama sau tata.

Anxietatea acestei persoane apare în urma legăturii cu relația părinților săi, părinți care se certau agresiv, care trăiau episoade de scandal marital, jigniri etc.

Să știți că mulți oameni atribuie confruntării un sens negativ, o aseamănă cu cearta şi nu o pot percepe ca fiind un mod de asumare emoțională. Confruntarea nu înseamnă scandal, ci o ocazie de întâlnire cu…; de uitat la:…

4. Reprimarea emoțională este, la nivel individual, unul din cele mai întâlnite mecanisme nesănătoase care afectează o mare parte a populației, în special bărbați. De ce? Din cauza convingerilor socio-culturale. Ei au fost “educați” să nu se exprime emoțional, să nu-și arate sentimentele.

La celălalt pol, întâlnim femeia furioasă, în unele situaţii. Furia e, de obicei, manifestată agresiv (fie verbal, fie fizic), dacă ai fost criticat și judecat atunci când ai îndrăznit să o arăți.

Astfel, multe femei descoperă în terapie că se simt vinovate pentru că au acest sentiment și, deși ele sunt conştiente că doresc să-și manifeste furia, la nivel emoțional, trăiesc vina și gândesc că: “nu e frumos pentru o fată să se comporte așa”.

Atunci se declanșează contradicția interioară și atacul asupra celuilalt.

5. Comportamentul evitant care, de regulă poate fi însoțit și de reprimare și neasumare, la nivel emoțional. De obicei, cele două se întrețin unele pe altele ca într-un cerc vicios și, atunci, persoana, mai degrabă mizează pe ceea ce îi este mai cunoscut ca tipar interior decât să se lanseze în noi poziții emoționale care pot provoca schimbarea unui rezultat repetitiv.

Ce este de făcut? Cum se poate interveni și care sunt beneficiile schimbărilor?

Pentru a optimiza și schimba astfel de obiceiuri emoționale, mai întâi, e important ca omul să conștientizeze mecanismele sale și să fie ajutat să le înțeleagă influența nocivă asupra sa și/sau asupra relației cu partenerul. Apoi, pentru ca schimbarea să fie una sănătoasă, pe termen lung și nu doar înlocuirea unui comportament cu un altul în mod mecanic, este esențial să se urmeze un proces de psihoterapie cu ajutorul căruia se vor scoate la suprafață emoții neplăcute, de cele mai multe ori.

În terapie, persoana va învață cum, prin intermediul comunicării verbale, se poate exprima emoția resimțită și, odată cu aceasta, să se producă detensionarea de la nivel emoțional, naturalizarea emoțiilor neplăcute și, implicit, manifestarea fermă dar empatică față de celălalt. Astfel, se deschid căi noi de dialogare, dar se și rup tiparele vechi de interacțiune, nesănătoase.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursa foto: lisamerlobooth.com