Blog

De curând am auzit o poveste interesantă ca abordare, a unui cuplu aflat în primii patru ani de relaţie. S-au cunoscut şi au decis să locuiască împreună. După aproximativ un an şi jumătate a venit pe lume primul copil, iar după alţi doi ani, a văzut lumina zilei şi cel de-al doilea. Acum, la patru ani de la decizia de a forma un cuplu, cei doi părinţi au hotărât să devină o familie şi legal şi au experimentat momentul emoţionant al cererii în căsătorie. “Trebuia să fim siguri că relaţia este serioasă”!, a spus el. Chiar dacă sună a glumă, această varinată de evoluţie a unei relaţii, poate fi o soluţie sănătoasă penru un viitor liniştit al unui cuplu cu decizii complet asumate.
În realitate, în majoritatea situaţiilor, viaţa se derulează puţin invers. Se face nunta sau cel puţin cununia civilă şi apoi apar copiii. Multe cupluri, chiar dacă îşi doresc copii, nu sunt pregătite să se adapteze imediat prezenţei lui în viaţa lor.

1. Schimbarea rolurilor
Când copiii vin pe lume, noii părinți intră într-o perioadă de tranziție accentuată și sunt nevoiţi să se adapteze la noile roluri pe care actualele nevoi le impun. Acest lucru duce deseori la tensiuni în cuplu și la confuzie.

2. Dificultăți de comunicare
Apariția copiilor poate crea dificultăţi în comunicarea dintre parteneri prin creșterea nivelului de stres sau prin faptul că le este mai frecvent distrasă atenția de către noul stil de viaţă şi noua dinamică de îndatoriri.

3. Atenția și timpul unul pentru altul
Îngrijirea copiilor necesită, la început, mult timp și atenție pe mai multe planuri. Când cel puțin unul dintre parteneri percepe că nu mai primește atenție sau suport din partea celuilalt, între ei pot apărea resentimente și chiar stări conflictuale.

4. Schimbări în viața sexuală
Lipsa timpului, dar mai ales a energiei, pot afecta dispoziția pentru relația sexuală în cuplu. În acelaţi timp, preocuparea crescută față de copil, a unuia sau a ambilor parteneri, poate determina distanţarea în cuplu.

5. Stresul financiar
Apariţia unor cheltuieli suplimentare necesare îngrijirii copilului sau a mamei, pot genera tensiuni între parteneri. Fie este vorba despre modul în care fiecare consideră că trebuie cheltuiți banii, fie sunt doar convingerile legate de cine și cum gestionează banii în familie.

6. Lipsa odihnei şi a somnului
Carența de somn, odihnă şi relaxare duce deseori la apariția tensiunilor în cuplu, la anxietate sau chiar depresie. Mama este cea care, în majoritatea cazurilor este privată de somn şi, tocmai de aceea are nevoie de mult sprijin şi înţelegere

7. Problematici legate de încredere și gelozie
Preocuparea accentuată față de copil a unuia dintre parteneri poate crea, în cazul celuilalt părinte, probleme de atenţie, încredere și gelozie. Partenerul se poate simți neglijat sau invidios.

8. Puţin timp pentru activități în cuplu
Prezenţa permanentă a copiilor în familie, îngreunează găsirea timpului liber pentru relaxare sau comunicare în cuplu. Relaţia în sine, între parteneri necesită atenţi şi îngrijire permanentă, iar lipsa timpului împreună duce la diminuarea conexiunii dintre parteneri și a calităţii relaţiei intima dintre ei.

9. Dificultăți de adaptare la noile roluri
Dacă părinții nu sunt cu adevărat pregătiți pentru noile roluri și responsabilități, copiii care vin cu nevoile şi aşteptările lor, dar şi cu un mod specific de manifestare, pot provoca relația de cuplu la un nivel nou, cu dificultăţi de adaptare la noile roluri, contraziceri şi chiar conflicte.

10. Stabilirea de limite și reguli
Diferențele dintre cei doi membrii ai cuplului în ceea ce priveşte educaţia, modul de gândire şi abordare a situaţiilor diverse, atunci când vine vorba despre îngrijirea şi ghidarea unui copil, pot duce la apariţia tensiunilor şi conflictelor între adulţi. Astfel, cei doi părinţi pot avea dificultăţi în a stabili limite şi reguli pentru noii membrii ai familiei, copiii.
Însă, indiferent de situaţie, ceea ce contează este identificarea la timp a punctelor comune şi mai puţin comune, verbalizarea şi conştientizarea lor, dar şi identificarea unei căi comune de acţiune.

Există copii timizi, care leagă mai greu prietenii şi, care duc cu ei, în viaţă, o formă de anxietate socială mai mult sau mai puţin evidentă. Cercetătorii din psihologie spun că temperamental, modul unei persoane de a răspunde mediului înconjurător poate fi identificat pentru prima dată la sugari, încă de la vârsta de 4 luni. Părinţii pot acorda o atenţie deosebită felului în care un bebe reacţionaează la o jucărie cu mai multe obiecte atârnate, de exemplu. Astfel, bebelușii care devin copleșiți sau tulburați emoțional ca răspuns la o astfel de jucărie, sunt cei care au cele mai mari șanse să devină timizi pe măsură ce cresc (Kagan, 1997). În schimb, bebelușii care reacționează pozitiv la aceste schimbări sau deloc au cele mai multe șanse să devină foarte sociabili, la vârstă preșcolară.

De asemenea, temperamentul unui copil se poate schimba, iar reacțiile negative ale bebelușilor la oameni obiecte și situații noi pot deveni mai puțin extreme în timp. Pe lângă asta, nu este nimic rău în a fi puțin timid. Mulți copii nevoie doar de puţin timp pentru a se adapta la mediul înconjurător, înainte de a fi pregătiți de joaca în grup.

Dacă, în schimb, aveți un copil extrem de sensibil, care nu se adaptează rapid la persoanele și locurile familiare, există soluţii de psihoterapie pentru a-l ajuta să prevină dezvoltarea problemelor de anxietate socială.

Cercetările din domeniu au demonstrat că riscul unui copil de a deveni timid scade semnificativ atunci când mama este sensibilă și răspunde în mod corespunzător la nevoile copilului. În mod similar, educația oferită de părinţi, poate juca un rol important în modul în care copiii timizi își dezvoltă un simț al moralității sau al conștiinței, în timpul copilăriei. Copiii mult mai extrovertiți sau mai “neînfricați” nu răspund întotdeauna la disciplina blândă și au nevoie de mai multă atenție atunci când încalcă regulile. (Kochanska, 1997).

În ansamblu, specialiştii sugerează că “semințele” care dezvoltă o personalitate timidă sau extrovertită sunt plantate devreme în viață și au o bază biologică puternică. Cu toate acestea, dacă aveți un copil foarte sensibil la orice tip de schimbare în mediul înconjurător, o educație plină de sensibilitate şi atenţie, care să îi permită să se adapteze la nou în ritmul propriu, l-ar putea ajuta să nu dezvolte, mai târziu, frică sau anxietate în situații sociale.

Sursa foto: https://www.firstfiveyears.org.au/

În sinea mea nu sunt sigură de ce anume rațiunea sau intuiția mă împing spre încercările de a găsi adevărul, îmi zice una din clientele care vin la psihoterapie.

Şi continuă: “În interiorul meu e multă îndoială. Dacă realitatea nu e așa cum spune rațiunea mea? Dacă reușesc să îi conving pe ceilalți, obțin o confirmare și ceilalți reușesc să îmi convingă interiorul că e ok, că nu sunt eu tot timpul de vina, că e justificat să pun limită și să acționez după cum cred că ar trebui.”

Multe relații sunt definite cu substantive precum durere, neputință, suferință, gol emoțional etc. Aceste cuvinte sunt exprimate cu intesitatea unor temeri adânci care provoacă lacrimi și, de multe ori, disperare.

Persoanele cu îndoială de sine s-au dezvoltat în preajma unor adulți insecurizați, fragili emoționali, anxioși sau din contră foarte rigizi. Dar cum e când nu știm unde e nevoie să trasăm limita în noi şi, în goana după echilibrul liniștii, cerem critic sau revendicativ de la celălalt să ne împlinească nevoile? Nevoi care, în realitate se referă, fără să realizăm, la greșelile şi lipsa de atenție a celuilalt care şi el la rându-i este blocat, speriat sau a învățat temeinic să evite orice emoție dureroasă.

Nu-i așa ca intrăm într-un labirint în care nu ne mai găsim unul pe altul, iar atmosfera devine grea, apăsătoare şi supărătoare?

Separările bruște de mamă și/sau părinți, în primii ani de viață, duc, ulterior la izolarea emoţională a adultului, absenţa afectivă a unui om care își construieşte plasa salvatoare apelând constant la o perspectivă rațională dezvoltată în exces. Cursul firesc în astfel de situaţii este o pantă descendentă plină de explicaţii, iar adultul, ca persoană devine incapabil de sentimente, cu un sine blocat, înghețat. Apropierea de propriul interior emoțional e un teren necunoscut, iar trăirile care au fost forțat deconectate de suflet sunt obligate să moară. La finalul drumului acest adult ajunge să experimenteze glorificarea suferinței, excesul de labilitate și îndoială, sentimente pe care le acceseză adesea din dorinţa de a simţi ceva, de a profita de o resursă falsă de existență.

Astfel de oameni sunt constant nemulțumiţi, găsesc vinovaţi în persoanele apropiate din jurul lor, fiindu-le dificil să-și acceseze resurse interioare prin care ar putea schimba interacțiunea cu celălalt.

Posibil că pentru acest tip de persoană, atașamentul a fost experimentat în mod dureros, cu nedreptate. O astfel de persoană e mereu critică şi nemulţumită de oricât i s-ar oferi, fiindu-i imposibil să umple golul emoţional. Atașamentul trăit cu abuz, poate determina apariția unor forme nesănătoase în raporturile emoționale, cu sine sau cu cei din jur.

Mulți oameni ajung la terapie la capătul puterilor și sătui de a-i mulțumi pe alții; oameni care ani de zile nu reușeau să fie bine decât dacă celălalt era bine şi care au trăit, efectiv, pentru ceilalţi. Absența satisfacției celuilalt devenea copleșitoare pentru cel care oferea şi era permanent hipervigilent în raport cu cei din jur (cum se simte, dorește sau preferă mama, tata sau partenerul de viață). Persoanele de acest gen sunt cele care se sacrifică, se lasă pe ei pe ultimul plan în propria viață. Sunt copiii crescuţi în tensiune și abuz, permanent în stare de alertă şi, implicit, adultul super atent, imprevizibil, instabil emoțional, cu variații majore de dispoziție. Și, astfel, ani la rând spațiul interior emoțional al copilului nu mai beneficiază de atenție, spontaneitate, liniște sufletească şi nu mai poate creşte sănătos emoţional. De aceea, mulți copii, când devin adulți tot ce-și doresc e să scape de acasă, promițându-și că vor duce o altfel viață. În realitate, ajung în scurt timp, după despărţire, să se lovească de pragurile ce le-au împiedicat dezvoltarea.

Să fii adult echilibrat presupune o acțiune constructivă constantă, activă cu sinele și mai ales în relația alături de o altă persoană, legătură pe care declară că vor să o aibă.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cbs.com

Partenerul “te imploră“ la conectare, de mai multe ori, în fiecare zi, însă tu nu vezi asta, spun experții în relații.

Tăiați o ceapă pentru cină în timp ce vă gândiți la toată munca pe care o aveți de făcut mai târziu, când lăsați să iasă un oftat audibil. Soțul/soția dumneavoastră:

A. Vă răspunde cu “Hei, dragă, s-a întâmplat ceva?”

B. Continuă să dea atenţie informaţiilor de pe telefon

C. Spune: “Of, ce se întâmplă acum?”.

OK, probabil că nu trebuie să fii expert în relații pentru a ști că răspunsul A este răspunsul ideal. Ceea ce probabil că nu realizezi este cât de important este, totuși, acest gest aparent mic. De fapt, renumiții experți în relațiile de cuplu John și Julie Schwartz Gottman denumesc această varinată de răspuns ca fiind “cel mai mare predictor al fericirii”. Acel suspin a fost mult mai mult decât un simplu suspin – a fost o ofertă de conectare.

În noua lor carte, “The Love Prescription”, soții Gottman scriu că o concepție greșită des întâlnită la mulți dintre noi este aceea că, pentru ca o conexiune să fie semnificativă, trebuie să-i acorzi ore întregi de timp. Și astfel, într-o zi aglomerată în care jonglezi cu munca, copiii, treburile casnice și toate celelalte, pur și simplu nu există timp pentru ca tu și partenerul tău de viață să stați jos și să vă conectați.

“Avem oportunități de conectare în mod constant, dar le ratăm”, susțin specialiştii în psihoterapia de cuplu şi familie.

“Nu știm exact ce căutăm și nu știm cât de importante pot fi aceste momente aparent mici, trecătoare și nesemnificative. În limbajul științei iubirii, ceea ce facem în aceste momente rapide este să facem ceea ce noi numim “oferte pentru conexiune”.”

Aceste oferte pot fi de orice tip: atingerea mâinii partenerului în timp ce vă uitați la televizor sau povestirea unui vis pe care l-ați avut, iar modul în care răspundem la aceste oferte de conectare poate crea, întări sau distruge o relație.

Observând cuplurile, soții Gottman au găsit trei moduri de a răspunde la invitația de conectare.

Să spunem că partenerul tău citește știrile și spune: “Oh, hei, acesta este un articol interesant”. Iată cum ați putea răspunde:

1. Întorcându-vă spre el/ea, folosind un răspuns pozitiv sau afirmativ, recunoscând cealaltă persoană și implicându-vă în încercarea ei de a vă conecta. “Oh, da? Despre ce este vorba?”

2. Prin întoarcerea în altă parte, fără răspuns. Nu-ți recunoști partenerul și continui să oferi atenţie altor preocupări.

3. Prin întoarcerea împotrivă şi răspunzând iritat pentru a opri încercarea de conectare a partenerului. “Poți să nu vorbești acum? Încerc să termin acest e-mail”.

Când cei doi cercetătorii au înființat “Laboratorul iubirii”, au observant îndeaproape 130 de cupluri de tineri căsătoriți timp de câteva zile pentru a căuta comportamente specifice care s-ar putea dovedi a fi semnificative pentru fericirea sau suferința viitoare.

Ceea ce au descoperit a fost că modul în care oamenii au răspuns la ofertele de conectare a fost un predictor nu doar al fericirii viitoare, ci și al stabilității relației. Mai exact, la șase ani după observația inițială, cuplurile care au divorțat nu se orientaseră spre ofertele partenerului decât în 33% din timp. Cuplurile care au rămas împreună se orientaseră către acestea în 86% din timp. Aceasta este o diferență mare!

Bineînțeles, merită menționat faptul că niciun cuplu nu se întoarce unul către celălalt tot timpul. Dar cât de des o faceți contează cu adevărat.

Există şi situaţii în care partenerul tău îţi face o ofertă și tu nu te poți angaja. Încearcă să recunoști că vrei să te întorci spre el, dar circumstanțele te împiedică să o faci. Gândiți-vă: “Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre articol, dar trebuie să trimit acest e-mail chiar acum. Poți, te rog, să-ți amintești să-mi spui mai târziu despre el?”.

S-ar putea să nu pară mare lucru, dar întoarcerea spre partenerul tău poate avea un impact mare. Conform soților Gottman, “Aceste mici momente trecătoare, s-a dovedit că au făcut diferența între fericire și nefericire, între dragoste de durată și divorț.”

(https://www.purewow.com)

Noile paradigme ale neuroștiințelor ne arată că oamenii dețin și mecanisme de reglare a stresului.

Plecând de la convingerea că familia este celula de bază a societății, indiferent de forma ei de organizare, putem susţine faptul că la baza ei există un întreg sistem de autoreglare între inconștientul uman, conexiunile relaționale și comunicare.

Sistemul de reglare emoțională este cel care pune familia în mișcare pentru a dezvolta relații sănătoase, funcționale, în care membrii ei comunică conștient și inconștient, cu scopul de a crește şi a crea, de a-și urma scopurile în viață, ambițiile, iar în final de a avea capacitatea de desprindere şi de a forma o nouă familie.

Acest sistem nu include doar experiențele și dezvoltarea emoțiilor precum: fericirea, frica, furia, rușinea etc., ci și modul de reglare a sentimentelor și comunicarea lor.

Atunci când aceste mecanisme de reglare emoțională sunt disfuncționale, ele mențin relațiile dintre membrii familiei într-o stare patologică, disfuncțională, în care, în mod cert cei mai afectați sunt copiii. Ei vor fi cei care vor purta povara emoțiilor patologice din legăturile familiale și sociale. Astfel că, mecanismul de reglare emoțională poate fi definit ca mecanismul de bază esențial oricărui alt proces emoțional sănătos și care își poate pune amprenta pe întreaga evoluție și arie de dezvoltare a copilului, adolescentului sau a adultului.

Adică are un impact major atât la nivel individual cât și de familie. Cu alte cuvinte vom defini o familie sănătoasă ca o sumă de relații interactive, ce pleacă de la principalii îngrijitori (părinții/adulții), apoi dezvoltarea capacității de autoreglare emoțională și ulterior abilitatea fiecărui individ de a regla la rândul său situații de viață stresante.

Paradigma conform căreia focusul principal se află pe studierea modului de dezvoltare a creierului în cele două mari perioade: prenatal și postnatal, este o altă temă a neuroștiințelor din zilele noastre. În aceste două etape putem vorbi de principalul rol al parentingului, și anume care este bazat pe prezența emoțională, pe predictibilitate, consistența adultului în interacțiunea cu copilul și felul în care încurajează copilul în reglarea emoțiilor sale negative sau pozitive.

Dezvoltarea creierului copilului are, fără excepție, nevoie de creierul mamei pentru a crește. Acesta din urmă depinde, în multe situaţii, şi de contextul social al părintelui, dar şi de capacitatea lui de reglare emoțională.

În alte cuvinte, creierul copilului are nevoie de experiențele emoționale ale mamei în timpul dezvoltării, iar mai târziu de ale tatălui pentru a putea dezvolta un atașament sănătos, cu un puternic sentiment de apartenență.

Ultimele studii clinice asupra creierului, ne arată că imediat după naștere numărul sinapselor crește cu 40.000/secundă, în timp ce greutatea acestui organ creşte treptat, în 12 luni, de la 400 de grame la 1000. (Cozolino 2017, Siegel, Schore, Cozolino 2021). Mai mult, emisfera cerebrală drepată se dezvoltă foarte rapid în primele 100 de zile atât în perioada prenatală, cât și postnatală, în contextul unei puternice legături psiho-organice realizate în primă etapă cu mama şi mai apoi cu tatăl și care, ulterior, joacă un rol important în dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Tot studiile ne arată că, în plan fizic, dezvoltarea emisferei drepte este în profundă conectare cu nivelul relației empatice dintre mamă și copil, tată-copil, dar și cu frații (Schore 2016, 2019a, 2019b).

Aşadar, relația cu mama, în fazele vremelnice ale atașamentului, este esențială pentru dezvoltarea emisferei drepte a creierului, care va marca și însoți copilul în tranziția sa de-a lungul vieții spre a deveni adult. În același timp, nu se va pierde din vedere faptul că familiile sunt în continuă schimbare, că emoțiile și atmosfera emoțională din interiorul familiei dă tonul unor conexiuni la nivelul generației actuale, dar și transgenerațional.

Relațiile umane conțin emoții, tipare de exprimare afectivă și verbală și, desigur, mecansime de adaptare a acestora care oferă sau nu echilibrul și maturitatea unei persoane.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.livehappy.com/

V-aţi gândit că uneori, abordarea cu umor a anumitor situaţii de viaţă, v-ar putea fi de ajutor pentru o tranziţie mai uşoară?

Cineva îmi spunea într-o şedinţă de terapie: “Îmi este foarte frică. Nu ştiu ce se va întâmpla, iar teama asta de necunoscut mă copleşeşte. Aşa mă simt de când mă ştiu. Şi, am simţit aceasşi teamă când am avut examen de intrare la liceu, la bacalaureat sau când am pierdut pe cineva drag.”

Frica este un sentiment pe care îl putem simţi şi este în regulă să îl simţim, uneori.

“Sunt emoţiile tale şi trăieşti cu ele indiferent de cum se manifestă. Ele sunt precum copiii tăi; uneori năzdravani, alteori îţi provoacă neplăceri, însă le eşti mereu alături, cauţi să-i asculţi şi să-i înţelegi. Ba, mai mult, îi iubeşti în continuare aşa cum sunt ei”.

A trăi cu emoţiile noastre în momente critice nu este confortabil, pentru majoritatea. Ca terapeut oamenii mă întreabă de multe ori despre ceea ce reprezintă anumite emoţii, cum pot fi ele recunoscute sau definite sau cum putem, în anumite situaţii să facem diferenţa între un gând şi o emoţie.

Este sigur e că emoţiile nu sunt fapte, ci părţi invizibile din fiinţa noastră. Ele nu sunt organice, dar le percepem prin corpul nostru fiindcă suntem în strânsă legătura cu el, fie că realizăm asta sau nu.

Emoţiile creează gânduri, gândurile creează tipare, iar tiparele dau convingerile. Modul în care se petrece întregul fenomen duce, de multe ori, la blocaje în interiorul fiinţei noastre.

Când oamenii simt blocajele spun că experimentează Emoţii. Apoi, le identifică în rele şi mai puţin rele, în negative şi pozitive. Însă, în realitate, emoţiile sunt doar emoţii şi atât.

Instinctiv, primul lucrul care şi-l doreşte o persoană, când are o stare neplăcută este să o facă să dispară. Dar, privind realist, prin ochiul psihoterapeutului, acest lucru nu e posibil şi nici de dorit pe termen lung, din punct de vedere psihologic.

Daca ai perioade mai solicitante, de nelinişte sau teamă crescută, cu administrarea unui  tratament neavizat de specialist sau doar cu ajutorul gândirii pozitive se reuşeşte doar o inhibare, o reprimare a lor. Inhibarea, în timp, duce la apariţia mecanismelor distructive, la şi mai multă teamă, la anxietate şi, în final panică.

Dar, cum ar fi dacă ai privi Negativul din altă perspectivă?

Iată câteva exemple: Gandeşte-te la Anxietatea ta ca la o viespe/albină de care îţi e foarte teamă. Ştii că înţepătura ei îţi provoacă discomfort sau inflamaţie. E deja în apropierea ta şi nu îi mai poţi evita prezenţa, iar neliniştea faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla, creşte. Poate îţi vine, instinctiv, să dai mai tare din mâini, să te învârţi în cerc şi creşte agitaţia. Te gândeşti mai intens dacă să o îndepărtezi cu gesturile tale sau nu? Ştii că nu e bine să faci asta şi, totuşi, când simţi ca se apropie dai instinctiv din mână după ea sau îţi vine să fugi.

Dacă te-ai ajuta puţin cu puterea raţiunii şi ai rămâne vigilent fără să te agiţi prea mult, pentru a nu amplifica ceva ce nu îţi doreşti să se întâmple? Poţi învăţa tu de la tine să te însoţeşti în astfel de stări, să stai în prezenţa viespii şi să iei deciziile pe rând, în funcţie de derularea faptelor. Va fi cu efort, cu consum de energie psihică, dar binele tău, sănătatea ta psihică, merită interesul şi efortul pe care le depui.

Un alt exemplu, pentru cei care aveti copii!

Gândiţi-vă că Anxietatea, Panica, emoţiile negative sunt ca un copil buclucas care te provoacă în cele mai nedorite momente. Eşti în autobuz sau în oras şi, dintr-o dată ţipă şi urlă din te miri ce, iar tu, părinte, nu reuşeşti să îl calmezi. Lumea se uită la voi, iar dacă ai şi o convingere legată de imagine sau de judecata celorlalţi, până la un dezastru emoţional nu mai e mult. Cum tratezi situaţia? Copilul tău este emoţiile tale.

Instinctiv îţi vine să faci ceva cât se poate de concret, să obţii imediat un rezultat favorabil, iar copilul nu răspunde îndemnurilor tale raţionale şi, în continuare, urlă parcă şi mai intens şi se răzvrăteşte. Nu înţelegi motivul celor ce se întâmplă, însă încearcă să rămâi cât poţi de ferm alături de el (de trăirea ta, prin analogie).

Pune-te la nivelul copilului, al emoţiei şi rămâi apropiat. Fii, mai degrabă curios despre ce anume se întâmplă la acest nivel, ce simte, ce îşi doreşte şi vizualizează şi care sunt formele de exprimare. Apoi, introdu treptat raţiunea adultului, cu efort susţinut şi manifestat. În caz contrar, copilul va simţi distanţa şi se va agita mai departe pentru că are nevoie să-i fie înţelese pe deplin stările pentru a se simţi înţeles şi acceptat.

Ca adult, faţă de propria persoană e mai greu să raţionalizăm în acest mod stările aparent iraţionale prin care trecem. De aceea este nevoie de exerciţii repetate şi asumate pe perioade mai lungi de timp. Este nevoie de câteva luni pentru a consuma nevoia de a învăţa de la propria persoană şi pentru a te apropia şi împrieteni cu propriile stări.

Doar aşa veţi ajunge să vă cunoaşteţi şi să puteţi colabora. Treptat, te vei încrede şi în ceea ce simţi, nu doar în ce gândeşti.

Şi, exact cum vă însoţiţi propriul copil, pe parcursul creşterii, pentru a dobândi obiceiuri sănătoase de viaţă şi adaptare, faceţi şi faţă de propria persoană.

În concluzie, în traiul cu propriile emoţii, fie alegi să te întâlneşti treptat, cu interes, aici şi acum, într-o înfruntare sănătoasă, fie te vei întâlni cu ele pe un vârf negativ de manifestare a lor, sub formă de panică sau anxietate.

Valentina Şimon, psihoterapet sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.psychologytoday.com/