Blog

Viața pe care o trăim în prezent presupune o continuă adaptare şi pare că tot mai mulți suntem în căutare de soluții pentru o adaptare sănătoasă.

Luna septembrie, prima lună de toamnă, înseamnă noi începuturi pentru micii elevi și părinții lor; în special pentru cei aflați prima dată într-o asfel de postură. Când e vorba despre soluții, e bine de știut că ele vin din cadrul relațiilor pe care le avem, în special cea cu familia sau cea cu noi înșine, după caz.

Ca părinţi, avem câteva soluţii la-ndemână pentru a asigura celor mici, pentru prima dată elevi, un cadru cât mai plăcut pentru integrarea în primii ani de colectivitate:

1. Să menținem, în primul rând acasă în cadrul familiei, un climat emoțional cât mai echilibrat. O bună înțelegere între adulți și o colaborare între membrii familiei aduce liniște și o stare de bine.

2. Învățătoarea sau învățătorul sunt persoane cheie în dezvoltarea copilului şi, de aceea, ar fi indicat să ne asigurăm că este vorba despre un om de încredere și empatic. Copiii au nevoie de un adult lângă care să se simtă în siguranță.

3. Cu câteva zile înainte de începerea şcolii, ar fi ideal dacă cei mici ar putea vedea locul în care vor învăța și dacă ar putea-o cunoaşte pe viitoarea învățătoare.

4. Nu trebuie privită ca ceva neobișnuit apariţia unei doze de neliniște/anxietate, în cazul viitorilor elevi de clasa pregătitoare. Ca și în cazul grădiniței, despărțirea de părinte poate fi dificilă, însă e important să îi asigurăm, ca părinţi, că vom fi acolo indiferent de ce se va întâmpla.

5. Le putem pune în ghiozdan o poza cu noi, părinţii sau un obiect drag pe care să-l aibă cu ei, să le valideze posibilele temeri și să le fie alături în trăirile lor, atunci când vor avea nevoie.

6. Copiii au nevoie să se simtă în siguranţă şi, pentru a întări acest sentiment, părintele e bine să ajungă la timp să-i preia de la școală. Acest lucru îi face să se simtă doriți/iubiți și în siguranță.

7. Reîntâlnirea e un alt moment important pentru confortul celor mici. Astfel, e necesar să creem, ca părinţi, un spațiu pentru o conversație despre cum s-a simțit la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut şi ce experienţe a trăit pe parcursul zilei.

8. Ca părinţi, e important să ne facem timp să le ascultăm îngrijorările legate de eventualele neînțelegeri cu alți colegi de clasă și, dacă este cazul, în timp, să decidem schimbarea școlii.

9. Nu “omorâți” timpul liber odată cu începerea școlii. Da, răspunderea se schimbă, însă păstrați din timpul de joacă și relaxare la întoarcerea acasă și doar după îndeplinirea eventualelor noi sarcini.

Zile bune să aveți și nu uitati: capacitatea de adaptare la noi situaţii se dezvoltă din experiențe care ne pun la încercare emoțiile și abilitățile. Asta înseamnă a trăi ca fiinţă umană!

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: indianexpress.com

Obișnuiesc, în articolele mele, să personalizez stările emoționale pe care oamenii le resimt mai puternic, să mă raportez la ele ca la un cineva şi, de aceea, prefer să le scriu cu majuscule. De multe ori, aceste emoţii sunt foarte intense, prezente și copleșitoare, ca un fel de forme de viață invadatoare.

Când ești invadat de anxietate, respirația începe să se intensifice, iar corpul pare că se umple de prea mult aer în speranța de a supraviețui unui astfel de moment.

Ai senzația că, deși respiri, nu e suficient și începi să insipiri și mai mult până când cu greu poți să mai faci față lucrurilor care se petrec.

Concentrarea pe respirație poate fi un mod în care să eviţi Panica. Nu e o intervenție prin care rezolvi anxietatea, dar poţi să îţi oferi sprijin să nu accentuezi ce se petrece.

În ziua de azi, oamenii au tendința să rezolve orice, să găsească o soluție imediată pentru fiecare problemă a lor. Frica este și ea un răspuns natural al stărilor omenești și se declanșează în situații limită de viață. Chiar dacă trăim ceva asemănător cu frica, creierul și corpul ne dau aceleași indicii ca în cazul fricii şi ne pun, oarecum, pe fugă.

Emoțiile nu sunt fapte, sunt emoții! Și, pentru a le rezolva, singura cale este confruntarea cu ele. Nu le poți ocoli, nu poţi face ca pur şi simplu să nu mai existe.

De fiecare dată când o persoană va evita să facă ceva din cauza fricii resimţite, să se lase paralizat de ea (eviţi locurile aglomerate sau petrecerile de teama că vei întâlni mulţi oameni laolaltă), ceea ce va obține pe termen lung va fi o intensificare a tiparului de frică, treptat, de la un eveniment la altul.

Este evident că doreşti să eviţi Anxietatea, stările de frică şi vrei ca ele să nu existe. Anxietatea este menită să fie inconfortabilă. Pentru a nu o mai simți singura soluţie este înfruntarea acestei stări. Însă, ceea ce ne pune pe noi oamenii în dificultate, e tendința naturală de a evita ceea ce simţim.

Dacă alegi să eviţi frica, în majoritatea ipostazelor în care ea se manifestă, nu îți vei da niciodată șansa de a-ți construi mecanisme noi, dovezi personale prin care să ajungi să înveți de la tine și creierul tău că puteți depăşi cu bine astfel de episoade.

Doar repetând în sinea ta că frica va trece, nu vei reuşi să o domini, să treci cu bine peste. Este nevoie să o experimentezi, să o trăiești, să treci prin ea. Bineînţeles că, la fel ca în cazul oricărui alt comportament, procesul este unul de durată, iar obişnuinţa va veni treptat.

De cele mai multe ori, pentru a te simţi în siguranţă, într-un episod de anxietate, îţi creezi o “plasă de siguranţă“ din sprijinul celor apropiaţi care, cu drag îţi vor spune că totul va fi bine şi va trece. Celor dragi le este dificil să te vadă în suferință, așă că primul instinct este să-ți confirme exact ceea ce dorești să auzi.

Reasigurarea ajută la calmare pe moment, însă o astfel de experiență repetată poate crea dependenţă de persoanele dragi din jur. Astfel se poate ajunge ca o persoană cu anxietate să refuze să iasă singură din casă.

Majoritatea persoanelor care luptă cu anxietatea ajung la cabinetul de psihoterapie în căutarea unei soluţii vindecătoare. Doresc ceva care să le rezolve cât mai rapid situația; ceva ușor de învățat și aplicat.

Ceea ce eu, ca psihoterapeut îi sfătuiesc adesea este să dezvolte posibile soluţii, constant şi pe o perioadă mai lungă de timp. Axietatea nu poate fi evitată ca şi cum ai pune un capac la borcan şi gata. Creierul care a mai trecut prin stări de anxietate reacţionează la orice semnal de reapariţie a unei astfel de stări şi alertează, aproape de maxim, întreg sistemul, la o simplă stare de îngrijorare.

Prin urmare, dacă dorim ca sistemul nostru de securitate emoțională să răspundă la alt stimul, e obligatoriu să începem să practicăm altceva, atât pentru a ne dezvăța de vechi obiceiuri, cât și pentru a dobândi obiceiuri utile, noi.

De câte ori e nevoie să faceți asta?

Ei bine, până creierul va ajunge să includă şi să asocieze cu stările de îngrijorare o altă experiență afectivă și reflecții personale pentru a exista dovada clară că lucrurile se pot schimba.

În opinia mea nu există om pe lumea acesta care să nu treacă, la un moment dat, în viață, prin stări de panică, anxietate sau depresie. În primă fază depinde de noi cum reacţionăm, iar dacă nu reuşim singuri, ne suntem datori să cerem ajutorul specialiştilor.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.simplypsychology.org/

Comportamente care problematizează o viitoare relaţie sănătoasă (red flags):

1. Perioada de îndrăgosteală durează începând de la aproximativ 6 luni până la un an şi jumătate. După această perioadă, relația dintre doi parteneri are nevoie, în mod natural şi de o altă formă de susţinere afectivă, bazată pe suport emoțional, interes reciproc constant și activ faţă de persoana celuilalt şi nevoile zilnice ale vieţii.

2. Construirea relațiilor romantice cu nevoie de stabilitate sau permanenţă începe după vârsta de 22 de ani și durează, în medie, până la 30-35 de ani, în funcție de viața şi experiențele fiecăruia. Această perioadă e denumită şi perioada de căutări, în care, în încercarea de a construi relații de bază, altele decât cele cu familia de origine, persoanele sunt provocate, în mod natural să învețe despre sine și despre cum e nevoie să construiești o relație.

3. Intrăm şi ieşim din relații, ne despărţim şi ne împăcăm pentru a afla ce ni se potriveşte astfel încât să tindem cât mai mult spre viaţa echilibrată pe care o dorim. În perioada de căutări e firesc ca fiecare să descopere că are de rezolvat lucruri la propria persoană, tipare de comunicare, exprimare și trăiri. Întâlnirea cu alții, fiecare relaţie, nu trebuie să fie perfectă, fără nevoi de îmbunăţăţiri sau schimbări. Această perioadă este una de tranziţie în ciclul vieţii fiecăruia, iar ceea ce diferă de la o persoană la altă e doar dimensiunea şi amploarea tiparelor.

4. Cu cât cineva evită mai mult nevoia noilor ajustări (mă refer la faptul că adesea oamenii evită confruntarea emoțională cu propriile trăiri, dar și întâlnirea lor în interacțiunea cu partenerul), cu atât ele vor izbucni, mai târziu în viață într-o formă acută.

5. E sănătos să ne “întâlnim cu noi înșine” cât mai devreme după plecarea din cuibul părintesc. Unii vor evita realitatea proprie, prin tăcere, în numele păcii și apropierii emoționale, iar alții prin conflict. Fiecare ne dorim să fim înţeleşi şi acceptaţi.

6. Existenţa unor situații nerezolvate la timp vor aduce crize de toate felurile, imediat după căsătorie sau la apariția primului copil. Acești markeri vor crea conflict la o nouă intensitate, mai ridicată ce se va suprapune peste stările latente reprimate sau bine ascunse. De exemplu, mult comentata criză de la 40 de ani.

7. Dacă cel puțin un partener din relație este indisponibil pentru schimbare sau colaborare activă atunci relația va fi constant în instabilitate. Fie se va resimţi distanța, fie va exista conflict.

8. Competiția și puterea. Indicarea constantă a neajunsurilor, neplăcerilor şi nemulțumirilor prin critică precum şi cuantificarea lor (cât am făcut eu şi cât de puţin ai făcut tu), menține dezechilibrul, erodează încrederea de sine și în viitorul relației.

9. Partenerul (mai specific cultural la bărbați decât la femei), care îşi doreşte să fie la putere nu oferă aprecieri, nu cere feedback sau nu împărtăşeşte păreri legate de sine.

10. Cel puțin unul din parteneri nu prioritizează timpul împreună.

Comportamente care recomandă o relaţie sănătoasă (white flags)

1. Partenerul/partenerii au valori comune despre viață, despre cum se abordează o discuție mai grea, despre cum se cresc copiii, despre cum își doresc să fie o soţie/un soţ, despre cum se împart treburile casei şi despre preferințele comune.

2. Partenerii sunt dispuși pentru schimbare. Nu e chiar atât de important ce probleme are fiecare, ci cât de dispus este să facă ceva pentru rezolvarea problemelor şi pentru schimbarea în interesul cuplului. Acest aspect îl va ajuta pe fiecare în parte şi relaţia, implicit.

3. Partenerii caută împreună să acorde timp pentru sine şi pentru relaţie.

4. Partenerii sunt curioși, în mod constructiv, unul despre celălalt.

5. Partenerii sunt respectuoși nu doar moral, ci și cu stările și emoțiile celuilalt.

6. Partenerii oferă empatie și sunt capabili să alterneze susținerea celuilalt în situații dificile.

7. În cuplu, anumite abilități emoţional-comportamentale se (re)dobândesc cu ajutorul disponibilității amândurora.

8. Partenerii îşi arată interesul (marker de echilibru) de a face eforturi pentru sine şi relație, la fel cum procedează la serviciu, în cadrul unei echipe.

9. Partenerii nu văd diferențele dintre ei doar ca pe dezavantaje.

10. Partenerii înţeleg că există și lucruri pe care nu le pot schimba şi acceptă diferenţele, ca adulţi, chiar şi fără a fi total de acord cu ele.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: www.soulfulcouples.com

În zilele noastre, dinamica vieții personale este de multe ori, din păcate interdependentă/amestecată cu cea socială și profesională. Și atunci, cel puțin din acest motiv ajungem să ne dorim un refugiu pentru câteva zile, o fugă de tot şi de toate, undeva departe de contextul care ne suprasolicită.

Mintea noastră are nevoie să facă o diferență clară între experiențele pe care noi, ca indivizi, le trăim zilnic sau în situaţii speciale. Sinele nostru este și el strict legat de modul în care se consumă aceste experiențe emoționale și afective. Şi, aşa cum ştim cu toţii, în această perioadă a verii, refugiul cel mai potrivit este destinaţia de concediu. Fie că îl petrecem singuri (noi cu noi), cu familia sau cu prietenii, concediul trebuie să ne asigure relaxarea necesară şi mediul în care să ne reîncărcăm bateriile.

Când alegem destinația de concediu, e foarte important ca aceasta să aibă legătură cu nevoile noastre interioare, nevoile sufletești. Dacă vă doriţi, nu doar amintiri, ci și efecte benefice pe termen lung, e important să țineți cont de acest aspect. Spre exemplu, dacă vă simțiți epuizaţi sau doar stresați după o perioadă mai lungă de suprasolicitare, cel mai indicat este să alegeți o destinație într-un loc cu aer curat, la munte, de exemplu, unde să puteți face plimbări, drumeții în aer liber, unde elementele naturii contribuie în procesul de regăsire de sine. Trebuie să ştiţi că plimbatul detensionează şi de aceea multe persoane care cu suferințe emoționale mai adânci, se îndreaptă spre munte, liniste, aer curat şi multe plimbări.

Dacă optaţi pentru un concediu al întregii familii, adică o vacanţă şi cu copiii, alternați activităţile liniştite, de relaxare, cu unele mai antrenante, atractive şi pentru ei, cum ar fi parcurile în natură cu posibilităţi de căţărare, jocuri antrenante sau întreceri sportive. Copetiţiile de alergare pot face bine şi adulţilor, pentru o doză suplimentară de endorfine şi adrenalină. Antrenaţi în activităţi cu mişcare în aer curat, copiii vor avea ocazia să îşi consume din surplusul de energie, să îşi facă noi prieteni. Dacă activitatea este organizată într-un context de vacanţă, aveţi şi griji mai puţine pentru că vor fi supravegheaţi, se vor distra în siguranță, iar dumneavoastră vă puteţi relaxa în continuare chiar dacă veți rămâne totuși conectați emoțional prin faptul că sunteți atenți și la nevoile lor.

Dacă, însă, vă doriţi altceva de la concediu şi alegeți stațiunile aglomerate de la mare, cu muzică zgomotoasă, viață de noapte intensă, deja sunteţi conştienţi că nu veți reuși să vă deconectați energetic de la o sursa de stres, adică de la suprasolicitare şi, probabil nici nu vă doriţi acest lucru. Poate sunteţi o persoană care suferă de singurătate, pe termen scurt şi, astfel, unde este multă lume, aveţi ocazia să întâlniţi oameni noi. Poate o aşa-zisă “baie de oameni,, este un concediu ideal pentru dumneavoastră. Dar, dacă alegeţi concediul la mare, în cuplu şi cu copiii, nu vă aşteptaţi ca cei mici să fie şi liniştiţi şi încântaţi, în acelaşi timp. Cu siguranţă se vor distra de minune, dacă le place în apă, însă, se poate să firi empatice şi să împrumute din agitaţia aglomeraţiei, iar în acest caz, veţi avea nevoie de extra răbdare. Acum că v-am spus despre ambele variante: munte şi mare, sper că aţi reţinut şi ce trebuie să puneţi suplimentar în bagaj dacă alegeţi marea pentru bucuria celor mici: da, răbdare. Iar dacă vreţi relaxare pentru toţi, sfatul meu este ca după câteva zile, nu mai mult de 7, la mare, să vă bucuraţi vreo 3 zile şi de liniştea muntelui.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

La începutul unei relaţii, în cuplu, pe lângă “laptele şi mierea” despre care ai impresia că vor curge zilnic să păstreze armonia, există câteva stări de fapt care, într-un anumit fel, se subînţelege că vor fi întotdeauna prezente. Aşadar, cei doi, sunt siguri că vor fi acolo unul pentru altul și fiecare “ştie” că celălalt va răspunde nevoilor sale, în situații dificile de viață.

În realitate, acestea, pentru a se împlini, depind de solicitări concrete și nevoi, iar partenerii ar trebuisă fie mult mai conştienţi de RELAŢIA dintre ei.

Cum sprijini RELAŢIA, atunci când este bine?

De-a lungul timpului, în urma şedinţelor de psihoterapie de cuplu, am observat că mulți parteneri iau binele ca pe o axiomă, un dat, ceva ce e normal să existe. Asta se întâmplă, de obicei, până când anumite obișnuințe nu mai dau roade și nu mai aduc beneficii.

E sănătos să vă întrebați ce rutine are cuplul sau relaţia voastră şi dacă ele corespund nevoilor individuale și comune.

Odată cu venirea copiilor pe lume, în ritmul vieţii de cuplu intră și rolul de părinte care începe să se suprapună cu cel de partener/soție/soț. Adulții deveniți părinți își confundă îndeplinirile față de trebuințele zilnice cu cel de partener, iar cuplul “uită” sau caută justificări pentru lipsa timpului de a mai fi împreună (oboseala, lipsa unui ajutor cu copiii etc.). Acestea sunt realităţi ale noii familii şi, de multe ori, extenuante, dar nu sunt situaţii care să nu aibă rezolvare.

Este nevoie de efort. Organizarea unui timp de calitate împreună, necesită atenție interesată și constanță. Dacă luați aceste aspecte ca și cum ar trebui să se întâmple de la sine, nu sunteți departe de neliniște sau turbulențe.

Mai mult de jumătate din cuplurile care ajung la terapie spun că nu petrec deloc timp împreună în timpul săptămânii și că doar ocazional își fac timp, la sfărșit de săptămână. Unii consideră timp petrecut împreună chiar şi mersul la piața sau la cumpărături sau aniversări și petreceri.

Timpul împreună înseamnă atenţie 100% dedicate celuilalt, nu discuţii cu prietenii şi distracţia în grup. Partenerii care au conexiune scăzută și în viața de zi cu zi, se vor evita în astfel de situaţii, cu prietenii.

A locui împreună, nu înseamnă, implicit, că acordaţi timp relației!

Exercițiu pentru a învăţa gestionarea timpului împreună!

Dacă sunteți în relație de cel puțin trei ani și aveți copii de cel puțin un an, vă recomand următorul exercițiu pentru evaluarea rolurilor din viața voastră și importanța pe care o acordați acestora.

1.Notați mai întâi principalele roluri în care vă regăsiți: parteneră/partener; rolul profesional, rolul de părinte, rolul de femeie/bărbat.

2.Trasați câte un cerc pentru fiecare rol enumerat, denumiți-l, iar dimensiunea cercului să fie direct proporțională cu importanța pe care i-o acordați.

3.Notați în interiorul cercului stările/trăirile sau emoțiile pe care le aveți cel mai frecvent în acel rol.

4.Ce observați? Ce aspecte desprindeți din ceea ce vedeți și înțelegeți?

5.Care rol ați dori să primească o altfel de atenție din parte voastră?

6.Ce acțiuni ați întreprinde pentru a obține o îmbunătățire/schimbare?

Dacă în urma exercițiului ați descoperit, de exemplu, că rolul de soție/soț se suprapune adesea peste cel de mamă/tată sau că rolurile acestea sunt mai mult decât vă doriți de la dumneavoastră ca femeie/bărbat, vă simţiţi fără susţinere, viața personală și de cuplu nu vă mai pare la fel de satisfăcătoare, atunci vă puteți ajuta de cel puțin încă trei întrebări:

1.Ce priorități avem față de cuplul nostru?

2.Ce priorități avem ca adulți față de familia noastră?

3.Ce doresc să îmi ofere relaţia mea de cuplu? Ce să primesc din ea?

E posibil să constatați că timpul împreună, deși îl gândiți ca nevoie, nu este un timp conturat sau prioritizat, ci, mai degrabă unul întâmplător, fapt care trece relaţia pe plan secund, după nevoile imediat şi carieră.

De regulă, femeile se plâng de neimplicarea suficientă a soților/partenerilor, în organizarea casei, în educarea copiilor (respectarea limitelor cu privire la consumul de dulciuri, folositul telefonului, uitatul la televizor sau ridicatul vocii la copii), în treburile casnice sau, pur şi simplu în relaţionare şi comunicare (timpul petrecut în baie, supărarea în confruntări, lipsa comunicării etc.).

Ca atare, o mare parte din energia unui cuplu sau familii se pierde în asemenea situaţii care, din păcate, nu sunt ocazionale și care erodează din echilibru, încrederea de sine sau speranţa că lucrurile vor putea fi vreodată diferite.

După ani de convieţuire şi conflicte mocnite, între cei doi, apare concurența, uneori distanțarea, retragerea emoțională, suparimplicarea cu copiii sau în carieră și partenerii realizează că au probleme de comunicare sau că nu mai au obiective comune.

Dacă îşi doresc cu adevărat, continuarea relaţiei, partenerii trebuie să depășească stadiul gândirii și să îşi identifice obiectivele commune, să le noteze, fizic, în agenda.

Stabiliți reguli pentru famile  

Stabiliţi regulile împreună. Asiguraţi-vă că ele sunt scrise și negociați ceea ce este în avantajul vostru.

Schimbați atunci când constatați că ceea ce ați dorit şi stabilit inițial nu ajută la ceea ce ați sperat să realizaţi. Vestea bună e că diferențele nu e obligatoriu să despartă oameni dacă aceștia se iubesc. Ele pot fi redefinite ca înțeles și perspectivă și ceea ce iarăși e important e că partenerii pot fi și complementari nu neapaărat similari.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: www.shinesheets.com

Indiferent de vârstă, în relaţia cu părinţii noştri ne aşteptăm mereu să fim susţinuţi şi înţeleşi. Chiar dacă devenim adulţi şi ajungem să avem copiii noştri, tot ne dorim de la mama şi de la tata afecţiune, sfaturi, să fim ajutaţi la nevoie sau, pur şi simplu să simţim căputem, în cardul relaţiei cu părinţii, să exprimăm ceea ce ne preocupă sau ceea ce ne bucură. Copilul interior rămâne alături de noi, pe tot parcursul vieţii, nu dispare pur şi simplu. Felul în care fiecare dintre noi am fost susţinuţi, apreciaţi, ghidaţi de părinţi şi încurajat, îşi va pune amprenta pe felul nostru de a fi, până la sfârşitul vieţii noastre.

De aceea, eu cred că 1 Iunie nu este numai ziua copilului fericit, cu părinţi buni şi jucării multe, ci este o zi de reper în care ar trebui să conştientizăm că, pentru a avea bucuria sufletească şi echilibru, avem nevoie de dragoste manifestată constant. Un părinte bun poate oferi dragoste necondiţionat.

De exemplu, în primii ani de viaţă şi în copilăria timpurie, investiţia cea mai de preţ a adultului, în copilul său, trebuie să fie emoţia. Pentru a învăţa cum să direcţionezi atenţia pe copil, trebuie, în primul rând să înveţi să fii atent la tine, la modul tău de manifestare şi să creezi o armonie interioară din care, mai apoi, să poţi oferi cu uşurinţă.

Pentru a avea un copil fericit, sigur pe sine şi sănătos emoţional, este nevoie să îi fii alături, să îi spui din experienţele tale, să îi oferi ocazia de a învăţa din ele. Nu este vorba doar despre manifestarea bunului simţ, de exemplu, ci şi de trăirile experimentate în anumite situaţii.

La fel cum învaţă furia părinţilor, copiii au nevoie să înveţe şi bucuria, tot în mijlocul familiei, văzând emoţiile trăite de părinţi.

Copiii vor iubire şi nu sacrificii. Sacrificiile duc la crearea de spaţiu, distanţă şi, cel mai des, la îndatorare.

Iubirea manifestată provoacă empatia, susţinerea, ajută la tolerarea mult mai uşoară a refuzurilor, a eşecurilor. Când spun iubire, mă refer nu doar la cea manifestată în raport cu copiii, ci şi cu propria persoană. Manifestând iubire faţă de propria persoană, grijă şi respect nu înseamnă că eşti egoist, ca părinte, ci ai grijă de tine, în primul rând, ca apoi să poţi avea grijă şi de cei mici ai tăi.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursă foto: playtech.ro

În ciclurile vieții de familie, familie cu copil mic, cu școlar sau cu adolescent, se produc așa-zisele tranziții, perioade de instabilitate emoțională ce provoacă membrii familiei la integrarea în noul stadiu.

În primele trei faze, părinții e nevoie să investească foarte mult din punct de vedere emoțional ca să se creeze cei 3S, cum îi numim în atașament: Satisfacție, Securitate și Siguranță.

În cea de-a treia etapă, la adolescență tânărul începe să dezvolte și alte relații importante în afara familiei de origine. Acest lucru poate creea turbulențe în familie, pentru părintele supraimplicat, iar la adolescenți poate apărea comportamentul de minciună. Privit altfel decât moral, minciuna este manifestarea nevoii de a nu spune chiar tot și, în acelaşi timp, de a testa, cu paşi mărunţi, calea spre independență.

Într-una din zile, la cabinet, așteptam două persoane noi, o mamă și fiica ei adolescentă, în vârstă de 13 ani.

Pe ușă a intrat o fată plăpândă, cu privirea oarecum stinsă. S-a așezat pe canapea, alături de mama sa, cu figura vizibil îngrijorată. Erau tăcute amândouă, iar fata s-a cuibărit adânc în geaca pe care nu a pus-o în cuier. După o scurtă interacțiune de acomodare, le întreb dacă a fost greu de găsit adresa cabinetului, facem prezentările și, apoi, trecem încet la  dialogul terapeutic.

Amândouă îmi confirmă că se află pentru prima oară la terapie. Mai întâi mama, iar mai apoi, la câteva momente bune distanță, fiica. Mai mult printr-un semn tăcut, cu o privire pierdută și lungă îmi dă de înțeles că e pentru prima oară când trăieşte o astfel de experienţă.

O întreb cum crede ea că se desfășoară o ședință de psihoterapie, însă, ca răspuns primesc o privire lungă şi un: “răspunzi la întrebări”. Pentru destinderea atmosferei am explicat că este vorba despre un schimb de întrebări şi nu un interogatoriu.

Majoritatea clienţilor, la prima întâlnire, se simt încordați, cu atât mai mult adolescenții aduși de părinți, care cred că terapeutul ar putea fi un alt adult care le ține morală sau îi pune la punct.

Eu: Pentru ce știi tu că ești azi aici?, o întreb. Ce ți-a spus mama ta? (e important să clarificăm, ca terapeuți, în mod deschis ce anume s-a vorbit la telefon cu cel care a solicitat întâlnirea, astfel încât lucrurile să fie la vedere pentru toți, să se știe ce s-a discutat).

Fata ridică din umeri și zâmbește un pic forțat, fără a scoate vreun cuvânt. O încurajez, să spună exact așa cum îi vine ei în minte, că nu suntem la școală și nu e nevoie să redea ceva din memorie pe de rost.

Eu: Crezi că o preocupă ceva pe mama? În acest timp mama ei stătea lângă ea, cu privirea încărcată de emoție, ochii ușor umezi și părea îngrijorată.

Apoi, mama, L, intervine și spune: Avem nevoie să ne apropiem un pic mai mult. Mă preocupă comportamentele ei, mă respinge, nu vine să mă îmbrăţişeze, nu-i pasă de mine şi pare indiferentă şi faţă de şcoală. Nu-și face temele și are unul cu care vorbește pe telefon, care îi trage viața în jos.

Eu: L, ce simți acum în timp ce îmi povestești asta?

L: Sunt afectată.

Eu: Ce simți când spui că ești afectată? Îți vine să plângi?

L: Nu. (adeseori clienții ascund emoțiile sub cuvinte, în speranța că emoțiile puternice nu vor ieși la suprafață. De multe ori, fac acest lucru cu intenţia de a-i proteja pe cei dragi și pe ei înșiși, însă ajung, prin suprimarea emoţiilor, la tensiuni și mai mari și creează mesaje analoage ambivalente și incongruențe în modul de comunicare. Presupun, ca terapeut, că acest mecanism dăinuie de ceva vreme și că în relația lor joacă un rol important aceste mesaje nonverbale și verbale incongruente.

Mama, L, pufnește în plans, iar S., fiica se adâncește în haina sa și mai mult și pufnește în râs.

Mama, vizibil frustrată, îi spune: Te bucuri că sufăr, nu-i așa? Nu-ți pasă de mine!

Eu: S, ce simțeai atunci când eu o întrebam pe mama despre tine?

S: Nimic, răspunde imediat. (își face apariția tiparul emoțional evitant, în care un răspuns rapid acoperă o emoție pentru a ,,salva,, situația).

Eu: Te bucurai, așa cum afirmă mama?

S: Mă fixează cu privirea parcă goală și temătoare, fără a spune ceva.

O întreb din nou ce simte în acel moment şi îmi răspunde, aproape în şoaptă, “tristeţe”.

Eu: Şi cum îți manifești tristețea, de obicei?

S: Păi, râd, ca să nu plâng!

Eu: Ce motiv ai pentru care nu ți-ai da voie să plângi?

S: Că nu vreau ca ceilalți să vadă slăbiciunile mele.

Eu: Cine?

S: Colegii sau ceilalți de pe stradă.

Eu: Dar cum o percepi pe mama ta când plânge?

S: Tristă

Eu: Şi mama e slabă sau puternică când plânge? Fata stă pe gânduri, fără a răspunde.

Eu: Există și momente în care îți consumi altfel tristețea?

S: Când nu mai pot să râd, atunci îmi dau voie să plâng.

Eu: În ce situații faci asta?

S: Când sunt prea rănită.

Se așterne din nou tăcere lungă și mama ei o privește cu și mai multă îngrijorare. Pare copleșită de trăiri. Merg lângă mamă, puțin în spatele ei și îi spun la ureche ce să-i comunice fetei ei: “Ia-o de mână și spune-i că acum știi că suferă și că este tristă când pufnește în râs.”

Mama, mă aude și zice mai departe: “De ce ești așa când vorbesc cu tine?”

Ceea ce tocmai se petrecuse a arătat foarte bine cum anume se produce incongruența în interacțiune și comunicare, și cum fiecare persoană are filtrul, oglinda ei prin care vede sau aude lucrurile. Când eu am spus specific să repete după mine, ea a redat ceea ce a auzit în interior.

Rezultatul a fost că fata s-a simțit învinuită și nu înțeleasă. S-a fâstâcit un moment și a intrat din nou în “stone face” (cu faţa inexpresivă).

Am oprit-o pe mamă și am rugat-o să spună după mine întocmai cum am zis eu. Îi venea dificil pentru că puterea obișnuinței era alta. Am observat tiparele de comunicare disfuncționale care potențează conflictul, buclele de feedback pozitiv (adică aspecte care, manifestate, produc și întăresc exact comportamentul nedorit), care se formează și în mod nuanțat. În acest caz era nevoia mamei de a primi atenție din partea fiicei și tendința de a o pune în rolul de partener emoțional.

Tatăl este absent și fizic și emotional, la distanță, neimplicat relațional în viața celor două. Din punctul de vedere al terapiei de familie, se află în faza de tranziție de familie cu adolescent, în care părintele încă tinde să se comporte mai mult ca și cu un copil mai mic, iar tinerii încep să dezvolte interacțiunea cu noi figuri de atașament.

Acolo unde relațiile sunt lacunare sau cu supraimplicare, apar și simptomele la nivel de comportamente.

În terapie, reflectarea sau mirroring-ul, depinde de terapie, ajută la clarificarea și ajustarea înțelesurilor, facilitarea comunicării și detensionarea în relații. Punctările directe pe care le face terapeutul vin ca soluții țintă, pe o situație dată și ajută clienții să își reformuleze cuvintele, gândurile și, desigur, interacțiunile.

După acestă ședință și mama și fiica s-au privit cu alți ochi. Fiica și-a dat voie, într-un mediu de siguranță, să exprime real ce simte, pentru prima dată. Ea își proteja mama prin a nu spune nimic despre ea, iar mama a putut reda, în cuvinte că e mult mai liniștită și simte speranță prin faptul că știe ce simte fiica ei și de ce.

Apoi a urmat o altă şdinţă în urma căreia, ambele au reuşit să facă paşi mici, dar importanţi, pentru relatia lor. Fiica a reuşit o mai bună deschidere de sine, iar mama este deschisă pentru a înţelege noua fază de adolescenţă, a fiicei. Îi era teamă că îşi pierde fetiţa şi o menţinea in poziţia de copil mai mic.

Comunicarea şi acceptarea sunt aspecte foarte importante, pe care, într-o familie nu trebuie să le trăim şi experimentăm doar cu partenerul de viaţă, ci e nevoie să le inludem şi în procesul de educare şi creştere a copiilor pentru că au nevoie de noi, părinţii, indiferent de cât de mici sau mari sunt.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.sunshineandhurricanes.com

În ultimii ani a apărut o tot mai mare variabilitate a dimensiunilor relațional emoționale și/sau sexuale.

Doar pentru sine, mai mult decât verbal, multă lume îşi exprimă uimirea, surprinderea sau chiar indignarea cu privire la acest aşa-zis fenomen. Unii dau vina pe curentele venite din occident, alții pe prea multă libertate, pe efectele consumului de droguri, pe educaţia oferită de părinți, societate s.a.m.d.

Aceste dimensiuni relaţional emoţionale şi sexuale există încă de la începuturile omenirii și doar forma lor, spațiul și modul de exprimare s-au modificat. Familiile și oamenii sunt de diferite dimensiuni, ca uniuni sufletești. Unele sunt mai “convenționale”, în timp ce altele acceptă cu mai mare uşurinţă realităţile dintr-o anumită comunitate.

În general, oamenii se sperie de schimbare, de ceea ce nu pot controla în viețile lor. E în firea umană, nu este o devianţă.

Cum menţionam şi în câteva articole anterioare, perioada adolescenței este una vulnerabilă din punctul de vedere al formării și conturării personalității. Desigur, dinamica socială își lasă amprenta și pe părinți prin modul în care li se impune prezenţa la un loc de muncă şi asumarea sarcinilor zilnice sau, pur şi simplu, prin impunerea sau influenţarea convingerilor despre viața.

În munca nostră, la institut, cu familiile și membrii acestora am putut observa că mai mulţi tineri, cu vârste între 12 şi 17 ani solicită ședințe individuale în care își iau libertatea de a mărturisi orientarea lor sexuală sau experiențele, dar și confuzia care apare cu privire la propria identitate, care le este încă necunoscută.

Uneori părinții știu aşa-zisele probleme și devin îngrijorați. De regulă, sub un alt pretext, aduc adolescentul, la cabinet pentru psihoterapie. Ei bine, în calitate de psihoterapeuţi, nu putem “vindeca” pe cineva pentru a deveni heterosexual deoarece nu este vorba despre o boală, un diagnostic, însă, descoperim nevoia acestor ființe de a simți stabilitate în viețile lor, de a avea o percepție clară asupra ceea ce înseamnă viața și relațiile.

Modul în care un fiu sau o fiică, adolescenţi fiind, pot trăi disfuncționalități ale relațiilor de familie sau pot prelua din stările părinților, duce, adesea la apariţia anumitor confuzii legate de forma identității personale sau sexuale; pot deveni factori marcanți și nu cauze obligatorii ale unui astfel de proces de transformare a personalităţii.

Referirile următoare sunt din perspectiva sistemică a terapiei de familiei și a felului în care sunt abordate astfel de aspect, în viața unui om, dar și între membrii unei familii.

Am observat că o componentă comună marcantă, pentru transformarea, din punct de vedere sexual, a adolescenţilor şi tinerilor, este abandonul emoțional și neglijența emoțională majoră, în familie, pornite de la modul de exprimare afectivă a părinților, supraimplicarea emoțională a unuia dintre ei sau, din contra, de la modul de evitare a emoțiilor, între adulţi, a confruntărilor cu traumele și a asumării de identitate.

Întotdeauna, ca terapeuți, vom explora contextul în care ia naștere o situație ce privește viața unei persoane și nu vom gândi liniar ce auzim. Este esențial să căutăm răspunsuri și contexte familiare de care se leagă experiențele sexuale ale copiilor.

Persoanele care îşi caută orientarea, definirea identităţii de gen emoţional şi nu neapărat sexual sunt confuze. Prin manifestările lor caută să găsească AFECTIUNE, iar ORIENTAREA este forma pe care ei o găsesc și dezvoltă pentru a simți un oarecare echilibrul emoțional.

Sunt şi cazuri în care, la adulţi, de exemplu, aceeași lacună afectivă ia forma relațiilor extraconjugale, consumului excesiv de alcool sau droguri sau duce la compensarea emoțională prin supraalimentare. Toate astea sunt contexte în care o persoană caută și obține un anumit atașament, o liniște afectivă, chiar şi pe o durată scurtă de timp. E similar, aș îndrăzni, cu dezvoltarea unei patologii psihice, schizofrenie uneori.

Desigur că intervine şi trauma, în unele cazuri de definire a identităţii. Nu orice context este, însă, traumatic.

“Părinții mei erau orbi și surzi la nevoile mele. Pur și simplu erau atât de prinși în traiul vieții de zi cu zi că nu mă puteau vedea; unul din disperare poate și celălalt din neasumare. Trăim la țară și aveam un iepure de care eram foarte atașată și pe care l-au tăiat în fața mea. Am fost atât de șocată și disperată încât am făcut, pe loc, un fel de episod de epilepsie”.

Aici, șocul ruperii legăturii afective a declanșat un episod somatic. Singura legătură emoțională în care fetiţa de atunci a găsit context să își manifeste trăirile emoționale, a fost prin atașamentul cu acel mielușel.

Cu toții, încă de când ne naștem, avem instinctiv nevoia de a ne atașa. Dacă nu o putem avea cu cei ce ne-au dat viață, întâi de toate, o vom face ulterior cu altceva, altcineva. Acestor oameni, lipsiţi de ataşamente, le vine destul de greu să aibă limite personale sau să simtă stabilitatea, chiar și atunci când intră în relații cu persoane de acelaşi sex. De ce? Pentru că toți ne dorim, în esență, aceleași lucruri: să fim auziți, acceptați, văzuți emoțional și, mai ales, atașamentul cu mama, în primii ani de viață. E despre căutarea continuă a acelui tip de atașament securizant, spațiul emoțional în care să trim căldura apropierii cu cineva care ne iubește necondiţionat.

“Înainte de abuzul sexual, înainte să îmi dau seama ce s-a petrecut, trăiam o atmosferă în familie, care, pentru mine era normalitate. Mama mereu ne certa, iar tata consuma frecvent alcool. Degeaba tot țipa la noi, că ea nu își asuma niciodată să facă altfel. Repeta aceleași greșeli și nu se schimba oricât ne cerea nouă să ne schimbăm. Îmi doream foarte mult să am liniștea aia cu mama, să fie bine în casă și să mă simt iubit. Când nu mă vedea nimeni, mă îmbrăcam cu hainele mamei şi îi foloseam parfumul.”

De regulă băieții vor atrage atenția asupra nevoii de afecțiune și, implicit, și a problemelor existente în familie. Ei vor manifesta preferințe pentru obiectele sexului opus: rujul mamei, rochia surorii, ciorapii și cămașa de noapte a mamei sau alte obiecte personale.

Fetele impactate de lacune emoționale majore vor manifesta nevoia de afect prin înclinații și trăsături ale celuilalt sex: părul tuns scurt, preferința spre ceva mai rigid, mai liniar, masculinitate, nevoia de a domina sau își exprimă cu greu afecțiunea, etc. Vor căuta să simtă un control interior în aceste manifestări, o cauză circulară, ceva ce se petrece într-un anumit ciclu și nu din cauza cuiva, ci prin existența unor factori cumulați, dar care depind de o persoană (mamă, tata) pentru felul în care sunt puse împreună. În acest caz mă refer la aspecte climatice emoționale care dau tonul structurii emoționale, într-o familie.

Delimitările (granițele) relaționale prea rigide pun părintele în poziția de neimplicare. Din acest motiv, chiar dacă este în casă, dar nu permite trăiri emoționale, el va fi, în realitate, neimplicat.

Fetele, pe de o parte, cresc o reziliență și o autonomie a celuilalt, dar într-un fel care duce la izolare și care limitează căldura și afecțiunea. Opusul, este că cei care sunt mult prea aproape de nevoile celuilalt nu lasă loc pentru dezvoltarea inițiativei și, astfel, copiii pot dezvolta anxietate. Iar cultural vorbind, în cea mai mare măsură, așteptările sunt ca “implicarea” să existe majoritar din partea mamei.

“Bunul simț ne spune că genul este un fapt de viață. Atâta timp cât societatea așteaptă ca și creșterea primară să fie făcută de mame, fetele își vor forma identitățile cu cineva cu care ele se așteaptă să semene, în timp ce băieții vor răspunde la deosebirea față de aceasta.” Nancy Chodorow, în 1978, a numit asta “Reproducerea Mamei”.

Calitatea relaţiilor umane stă în balanţa dintre a da şi a primi. Aceasta este, de fapt, o dinamică ce alternează constant, de pe o poziţie, pe alta. Este un proces bazat pe reciprocitatea dintre drepturi şi obligaţii; dreptul copilului de a primi îngrijire şi obligaţia părintelui de a oferi îngrijire emoţională şi materială. Modul în care se echilibrează această balanţă asigură satifacţia din relatie, încrederea şi siguranţa; fie că este vorba despre părinţi şi copii, fie de parteneri de viaţă.

Dacă până la vârsta adolescenţei adulţii sunt cei care trebuie să investească emoţional şi cognitiv, în mod constant şi susţinut, pentru calitatea ataşamentului, la adolescenţă, tânărul începe să caute, în afara familiei, alte persoane pentru a-şi manifesta sau primi ataşament. Acolo unde relaţiile au lacune emoţionale, vor apărea şi simptomele, se va observa nesiguranţa, confuzia, stresul acut si, uneori, patologia.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://manhattanpsychologygroup.com

Un ritm de viaţă cumpătat şi un program echilibrat, ţin, întodeauna, de modul nostru de organizare, de cât de mult suntem conştienţi de limitele şi tiparele noastre interioare.
Regulile sunt importante şi rolul lor este de a aduce stabiltate, în viaţa noastră şi de a lăsa loc de flexibilitate. Respectarea unei reguli corecte pentru viaţa noastră ne va face să ne simţim confortabil şi nu ne va constrânge. De aceea, recomandările următoare e indicat să le aplicaţi în funcţie de propriile nevoi, şi nu pentru că TREBUIE. Altfel, ele vor deveni doar un alt lucru rigid şi vă veţi pierde motivaţia de a le urma.
Somnul joacă un rol crucial în menținerea unei bune sănătăți emoţionale și fizice. Toată lumea cunoaște starea de după o noapte fără somn sau cu somn puţin. Am pregătit câteva sfaturi, pentru dimineţi odihnite.

1. Respectați un program de somn
Rezervați maximum opt ore pentru somn. Cantitatea de somn recomandată, pentru un adult sănătos, este de cel puțin șapte ore.
Dacă nu adormiți în primele 20 de minute, ieșiți din dormitor și faceți ceva relaxant. Citiți sau ascultați muzică liniștitoare. Întoarceți-vă în pat atunci când sunteți obosit.

2. Fiți atenți la ceea ce mâncați și beți, înainte de culcare. Nu mergeți la culcare flămând sau îndopat. În special, evitați mesele grele sau cu multe preparate, în decurs de câteva ore, înainte de culcare. E bine să ştiţi că şi efectele stimulatoare ale nicotinei și cofeinei durează câteva ore pentru a dispărea și pot face ravagii asupra calității somnului. Chiar dacă alcoolul vă poate face să vă simțiți somnoros, poate perturba somnul mai târziu în timpul nopții.

3. Creați o cameră ideală pentru somn. Adesea, acest lucru înseamnă răcoare, întuneric și liniște. Evitați utilizarea prelungită a ecranelor care emit lumină, în special albastră, chiar înainte de culcare.
Efectuarea unor activități de relaxare, înainte de culcare, cum ar fi o baie sau folosirea unor tehnici de relaxare, ar putea favoriza un somn mai bun.

4. Limitați siestele din timpul zilei
Episoadele lungi de somn, din timpul zilei pot interfera cu somnul de noapte. Dacă alegeți un pui de somn de după-amiază, limitați-vă la maximum 30 de minute și evitați să faceți acest lucru spre sfârșitul zilei.

5. Includeți activitatea fizică în rutina zilnică
Activitatea fizică regulată poate contribui la un somn mai bun. Evitați însă să fiți activi prea aproape de ora de culcare.
Petrecerea timpului în aer liber, în fiecare zi, ar putea fi de ajutor.

6. Încercați să vă rezolvați grijile sau preocupările, înainte de culcare.
Gestionarea stresului ar putea fi de ajutor. Începeți cu elementele de bază, cum ar fi organizarea, stabilirea priorităților și delegarea sarcinilor.

Aproape toată lumea are, ocazional, câte o noapte nedormită, dar dacă aveți deseori probleme cu somnul, contactați un psihoterapeut. Identificarea și tratarea oricăror cauze de nesomn vă pot ajuta să obțineți somnul mai bun pe care îl meritați.

Valentina Şimon, psihoterapeut sitemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://medium.com/

Planurile noi ne eliberează creierul de anxietate. Pentru sănătatea noastră mintală, e important să putem ajunge, mai ales în aceste zile ciudate, după altele multe de pandemie, în situaţia de a ne concentra pe cele mai importante lucruri din viaţa noastră.

Planificarea unor activităţi care să aibă alt rol decât cel de a susţine starea de panică, poate ajuta la contracararea stresului înainte ca acesta să apară. Aşadar, ne dorim adaptare proactivă, adică o gândire orientată spre viitor, anticipaţie a unor planuri necesare pentru a face față unor potențiale greutăți sau pur şi simplu, planuri pozitive (excursii, vacanţe, programare la manichiură sau la cosmetică, întâmplări şi acţiuni pozitive).

Gândurile să fie direcţionate către realizarea de planuri. Programarea unor evenimente care urmează să se întâmple este, în sine, o recunoaștere a faptului că va exista un viitor bun, în esenţă. A scrie, efectiv, în agendă, un plan viitor, are rolul unei declaraţii puternice cu esenţă pozitivă care aduce beneficia mentale şi emoţionale, demne de luat în considerare, chiar dacă planurile, în sine, nu au o data exacta de desfăşurare. Recunoaşterea lucrurilor sau activităţilor pe care intenţionaţi să le trăiţi înseamnă anticipare cu un efect puternic de liniştire a agitaţiei interioare. În situații de criză în care panica poate să apară, cele menționate mai sus au și rolul de a creea conexiune emoțională. Încurajez constant oamenii să nu privească lucrurile liniar, unidirecțional, ci să le pună în circuit și prin sinele lor, nu doar prin minte și rațiune.

Astfel că, nu e de ajuns doar să ne explicăm rațional ce ni se întâmplă, ci avem nevoie, ca ființe umane, să și CONSUMĂM stările cu emoţii intense. În panică, starea de iminență și frica acută, cum că ni se poate întâmpla ceva rău/grav este foarte intensă și copleșitoare.

Din acest motiv, cu cât suntem mai conectati între noi, cu atât percepem mai real sentimentul de siguranță, și nu frica.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.buzzfeed.com