Blog

Stabilirea unor obiceiuri mici și sănătoase cum ar fi comunicarea lucrurilor aparent neesenţiale, îmbrățișările sau rememorarea unor întâmplări plăcute ar trebui să fie prioritate pentru orice relaţie care se doreşte de durată, însă şi gesturile semnificative sunt importante.

Marile gesturi romantice sunt binevenite în orice relaţie de cuplu, însă nu sunt definitorii pentru durata ei. Relațiile sănătoase prosperă, nu datorită actelor grandioase, ci obiceiurilor zilnice care susțin bunăstarea cuplului.

Dragostea de lungă durată nu este zgomotoasă, ci liniștită. Partenerii din relațiile sănătoase au moduri de reacţie şi acţiune care nu sunt neapărat fastuoase sau incitante, dar efectele lor sunt importante.

Cercetările recente arată că persoanele implicate în relații sănătoase adoptă o varietate de obiceiuri care le sunt benefice, favorizând, în final, calitatea relației, angajamentul și stabilitatea. Persoanele care au relații sănătoase de cuplu iau decizii comune şi comunică colaborativ, adică se coordonează eficient în favoarea transmiterii de informaţie şi a rezolvării unei situaţii; pentru că se înțeleg foarte bine unul pe celălalt.

Un somn bun aduce beneficii oricărei persoane şi este, de asemenea, esențial şi pentru succesul relației. Calitatea slabă a somnului poate duce la declanşarea furiei.

Exprimarea afecțiunii în fiecare zi este o convenție liniștită care sprijină armonia într-o relaţie. Îmbrățișarea, de exemplu, are un efect direct asupra creșterii satisfacției relaționale. Aşadar, adoptarea unui obicei regulat de comportament afectuos contribuie la fericirea cuplului.

De asemenea, jocul, ca stil de interacțiune obișnuit, poate transforma momentele fade prin care trece un cuplu, în oportunități de îmbunătățire a relației.

Partenerii implicaţi în relații sănătoase preţuiesc gesturile mici care ajung să le susțină relația în perioadele de stres și să o hrănească în perioadele de bucurie.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.lorensworld.com/

Cu puțin timp în urmă, o doamnă mă întreba, plină de frustrare, de ce nu reușește să vadă “jumătatea plină” a paharului și să simtă “așa cum ar trebui”, bucurie și recunoștință pentru ceea ce trăieşte în viață şi să nu mai simtă neputință, nesiguranță, vinovăție, dezamăgire provocate de relaţia tensionată cu șefii și clienții!

Am căscat ochii de uimire în fața așteptărilor ei total nerealiste și mi-am zis, că este posibil ca uneori să pierdem firescul și sensul acestor trăiri ”negative”!

A fi puternic şi încrezător în sine, nu înseamnă că nimic nu te poate atinge, că rămâi impenetrabil și de neclintit ca o stâncă, în fața tumultului vieții. După părerea mea, aceasta percepţie poate fi o capcană insidioasă în care riscăm să ne afundăm, fără a mai avea timp de auto-reflecție și discernământ şi fiind mult prea asaltați de ”rețete” clare de urmat pentru a deveni fericiți, împliniți, încrezători, de succes și, desigur, scăpați de agasantele emoții negative.

În multe situaţii, mai ales când ne lăsăm prinşi în astfel de reţete-capcană, antidoturi facile și rapide împotriva tristeţii şi deznădejdii, parcă începem să ne rușinăm de noi înșine, să ne simţim ”incompetenți” pentru că suntem triști, dezamăgiți, îngrijorați de perspective, scuturați și smotociți de amestecul și intensitatea acestor emoții care, în fond, ne confruntă cu fireasca și omeneasca noastră vulnerabilitate.

Mărturisesc că, mulți ani, mai ales în perioada de început a formării mele profesionale, am trăit o aspră și grea culpabilitate, ori de câte ori evenimentele din viața mea mă necăjeau, mă destabilizau și mă puneau lapământ, pentru o vreme. Mereu în căutare de răspunsuri, am aflat în cele din urmă că emoțiile mele sunt normale, răspunsuri naturale ale creierului, precum e natural să mă doară o lovitură sau să sângereze o rană.

Şi aceste emoţii au nevoie de timp pentru a fi “metabolizate sufletește”, la fel cum rana deschisă, oricât de mică ar fi ea, are nevoie de până la cinci zile să se vindece, chiar şi sub tratament. Emoţiile au nevoie, pentru vindecare, să fie îngrijite, adică ascultate, recunoscute, înțelese în sensul lor, împărtășite, alinate, iar urmarea bună a acestor răni sufleteşti este constrângerea de a privi cu responsabilitate către tine însuți/însăți.

Dacă e să mă gândesc mai bine, ceea ce am câştigat în demersurile mele de dezvoltare personală a fost tocmai permisiunea de a mă simți demnă, nu doar cu performanțele și calitățile mele, ci și împreună cu vulnerabilitățile, limitele, dificultățile și nereușitele mele!

Într-un anumit fel, fugind de mine pentru a mă schimba cu o alta, am dat tot de mine, dar văzută dintr-o persoectivă nouă, mai compasivă, mai cuprinzătoare, mai firească, mai eliberatoare!

Viața, nu-i doar o jumătate de pahar, fie ea goală sau plină, ci e un întreg într-o continuă dinamică, când mai plin (chiar prea-plin), când mai gol (chiar prea gol). Uneori e suficient să ne-asculte cineva ca să scăpăm de povară, de energia greoaie şi usturătoare a emoțiilor noastre. Alteori, un refren dintr-o melodie, o replică dintr-un film sau un articol dintr-o revistă, ne pot schimba perspectiva și pot trezi din amorțire și uitare propriile resurse.

Câteodată, ne simțim prinși ca-ntr-o mare vâscoasă, în frustrările și tristețile noastre și nimic pare că nu reușește să ne poată scoate din această stare. Atunci, aşa cum a fost și în cazul meu, poate ai nevoie de altceva decât ceea ce-ai încercat de unul singur, un sprijin specializat.

Desigur, indiferent de ce drum alegi pentru tine, poate fi un demers luuung și anevoios sau unul scurt. Însă ţine minte că e drumul tău către starea ta de bine, care te va ajuta să completezi jumătăţile pe care le simţi sau vezi, deopotrivă goale și pline!…

Isabela ALEXANDRU, Consilier dezvoltare personală- 0723.30.36.97

În unele cazuri, unul dintre parteneri poate ajunge să creadă că problemele pe care celălalt le identifică, în relaţia de cuplu, sunt gestionabile și pot fi rezolvate între ei. Pentru a fi siguri că amândoi partenerii oferă aceeași importanţă problemelor care apar, se recomandă comunicarea despre acest subiect şi chiar întocmirea unei liste cu provocările pe care fiecare crede că ar trebui tratate în cadrul unor şedinţe de terapie de cuplu.

Psihicul uman se opune adesea schimbării, chiar și atunci când suntem nemulțumiți de circumstanțele actuale. Doar ideea de a modifica status quo-ul poate crea stări de anxietate, în primul rând pentru că schimbarea este imprevizibilă, viitorul este nesigur şi nimeni nu poate garanta un rezultat total pozitiv.

Persoanele anxios-depresive pot fi deosebit de precaute în privința terapiei. Astfel de indivizi proiectează un viitor cu recădere negative. Surprinzător,  și extrovertiții, adesea aventuroși și curioşi să încerce ceva nou, pot fi foarte ezitanți când vine vorba de terapie, în special pentru că se tem să se confrunte cu probleme vechi pentru care este posibil să nu găsească rezolvare.

Şi în cazul terapiei de cuplu, persoanele își expun vulnerabilitățile, însă nu doar în fața terapeutului, ci și a partenerului. Pentru a fi vulnerabili, uneori, în cadrul relaţiei avem nevoie de un loc sigur care poate contribui la o conectare bună între parteneri.

Decizia de a merge la consiliere și de a alege consilierul potrivit este una serioasă, pe care partenerii trebuie să o ia împreună, pentru ca terapia să aibă şanse de succes. Aşadar, indiferent de mecanismul cuplului de a lua deciziile (unul decide, iar celălalt se supune; unul se oferă și celălalt refuză;  unul face propunerea și așteaptă decizia celuilalt) decizia comună poate ajuta la o mai rapidă deschidere a ambilor parteneri.

Constrângerea partenerului reticent la terapie este adesea contraproductivă. Pentru a se implica și a continua, trebuie să fie motivat să ia parte, de bunăvoie la procesul de transformare.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: thewell.northwell.edu

Am scris acest articol ca o clarificare şi, în acelaşi timp, pentru a servi drept orientare în căutarea unui specialist, dar şi ca îndemn şi încurajare pentru părinţi, mame, în special, de a apela la terapie.

Mă bucur când părinţii caută soluţii pentru rezolvările problemelor copiilor lor. De obicei mama este cea care apelează psihoterapeutul. Cum e firesc, mamele sunt pline de emoţii şi încearcă să fie obiective, în solicitările lor. Întrebarea pe care o aud cel mai des este: “De copii vă ocupaţi?”.

Din acest moment începe clarificarea şi orientarea. La auzul acestei întrebări, ca profesionist, îmi năvălesc în minte mai multe variante de răspuns şi, în câteva secunde, încerc să comunic un mesaj satisfăcător şi deloc descurajator, dimpotrivă. El conţine soluţia cea mai bună ca terapie şi contactul specialistului potrivit, căruia mama i se poate adresa.

Aş vrea să se ştie, efectiv, despre ceea ce fac în calitate de psihoterapeut şi mesajul meu să nu fie interpretat ca unul imperativ. Scopul meu nu este să impun anumite convingeri şi nici să ofer detalii precise, ca într-o reţetă, despre cum se trăieşte viaţa. Treaba mea, ca psihotarepeut, este să însoţesc oamenii în procesul de rezolvare a problemelor ajutându-i să îşi descopere propriile resurse, credinţe şi viziuni asupra vieţii, pentru a-şi găsi singuri soluţiile.

Ţinta mea nu este de face pe cineva dependent de psihoterapie, ci independent în viaţa sa şi cu posibilitatea de a apela oricând are nevoie, la psihoterapie.

Dar să revin la raspunsul oferit mamei. Prima variantă ar fi: “Da, mă ocup, dar împreună cu dumneavoastră.” Aici apare dilema şi dezorientarea părintelui, dar şi momentul descurajării şi renunţării. Intervine o oarecare tăcere. Ar fi vrut să afle că mă pot ocupa pur şi simplu de copii, doar de ei, fără alte paranteze. Copilul să fie adus la terapie şi luat de la terapie, atât.

Credeţi voi că ajunge doar acest aşa-zis efort? Credeţi că într-o familie e suficient ca doar copilul să îşi îndrepte comportamentul, fie el de lovire, vorbit urât, absenteism şcolar, consum droguri, alcool, furt, enurezis nocturn etc.? Aceste comportamente autodistructive au un substrat emoţional care trebuie rezolvat cu prioritate, nu acţiunea în sine, care deranjează fiind foarte evidentă.

Rolul terapeutului e acela de a vedea tot procesul în ansamblu, nu doar acţiunea, comportamentul.
“Nu aţi înţeles bine. Nu pentru mine am sunat. Eu nu am probleme.”, zice mama.  “Hmm, înţeleg, dar pentru că dumneavoastră sunteţi părintele şi aţi sunat pentru a solicita terapia, aş dori să veniţi împreună cu fiul/fiica. Sunteti căsătorită? Aş vrea să îl invitaţi şi pe soţul dumneavoastră în terapie.“, vine răspunsul meu,
“Da! Sunt căsătorită, dar şotul meu lucrează, este foarte ocupat şi oricum el nu prea e cu astea, cu terapia. El crede ca sunt prostii.”, spune mama.
“Înţeleg! Credeţi că aţi putea veni singură împreună cu copilul dumneavoastră?“, mai îndrăznesc să întreb.
”Da! Sigur! La câte şedinte trebuie să vin?” sau “Mă gândesc şi vă sun. Vorbesc şi cu soţul şi revin cu un telefon”, sunt variantelepe care le aud drept răspuns.

Acesta este punctul în care un procent destul de mare dintre părinţi, renunţă. Era mult mai simplu să fi primit copilul şi atât., fără complicaţii. Nu există un numar de şedinţe la care “trebuie” participat, ci este pur şi simplu despre înţelegerea modului de rezolvare care ţine strict de ritmul, capacitatea şi gândirea fiecăruia. Acum nu aş vrea să credeţi că nu sunt părinţi care nu vin în terapie. Există desigur şi un număr semnificativ de cupluri părinţi care vin împreună, se unesc şi se mobilizează, pentru rezolvarea problemelor.

Copiii nu sunt divorţaţi de părinţi. Ei urmează regulile şi trăirile părinţilor de când sunt mici, până încep să îşi dorească să facă totul în felul lor. Însă, chiar şi aşa, tot în graniţele propriei familii trăiesc. Şi atunci, cum aş putea pune acest aspect deoparte ca şi când nu ar fi? Nu aş fi un bun specialist, dacăaş face-o. Obişnuiesc să le spun părinţilor că nu le pot oferi copiilor mai mult decât pot duce ei înşişi. Nu mă refer la un bagaj de mână, ci la unul emoţional.

Nu îi poţi cere unui copil să schimbe comportamentul fără ca eu, ca adult, să nu modific ceva la mine, în emoţionalul meu, al cuplului, al uniunii parentale.

Nu este despre a nu-i lovi, a nu le răspunde urât, de exemplu, ci poate despre ceva ce se întâmplă, ceva despre care nu vorbeşti, nu admiţi că e acolo sau nu priveşti. Poate faci ceva chiar inconşient.

Aşadar, dacă stabileşti regului clare ce trebuie respectate de copil: bune maniere, respect sau cerinţe clare şi bine formulate, este posibil să le urmeze, o perioadă şi vă veţi înţelege mai bine. Însă, ceea ce vă ghidează familia, ca ansamblu nu va disparea. Copilul vostru este inteligent, isteţ şi va găsi o cale să vă avertizeze sau se va resemna şi va suferi sau poate se va revolta din nou pentru binele familiei,  va lovi şi va vorbi urât, până, poate, vei ajunge să înţelegi cu adevărat de ce face asta.
Parenting-ul este irezsitibil pentru părinţi. E ca un coş cu bunătăţi din care oricât ai lua şi te-ai înfrupta, nu ţi-ar dăuna. Pui coşul în mijlocul casei şi nimeni nu va suferi din cauza lui. Mulţi se vor bucura că e linişte şi fiecare ia ce vrea, însă nu e de ajuns. Evitarea poate duce la accentuarea problemei. E mult mai uşor să ai de-a gata expresii concrete, idei clare, cerere şi ofertă formulate de-a gata. În tumultul zilei sunt bine venite, însă coplilul nu se poate schimba doar el şi, fără să vrei îl însărcinezi şi cu schimbarea ta.

Mamele care ajung la mine în terapie sunt disperate în preocuparea a deveni mama perfectă. Nu există aşa ceva. Nici parenting-ul nu cere asta. Mamele, înainte de a ajunge în terapie caută soluţii pe internet, merg la cursuri şi seminarii despre cum să creşti şi să educi un copil, apoi trimit informaţiile şi partenerilor. Aceştia nu citesc, în cele mai multe dintre cazuri, informaţiile primite mai ales pentru că taţii au alt model de a căuta soluţiile. De obicei, taţii sunt în avantaj, în problemele de creştere a copiilor pentru că se ascultă mai mult pe ei, sunt originali şi cu încredere mai mare de sine, ceea ce aduce un plus de siguranţă şi constantă în exemplul copilului. Însă, din păcate, cei mai mulţi taţi ajung să gândescă liniar, să îngheţe în conflictul marital legat de educarea, creşterea copiilor şi uniunea parentală a comunicării.

Încurajez mamele să urmeze şi ele din exemplul soţilor în ceea ce priveşte originalitatea şi încrederea de sine, cu menţiunea să îşi rezolve propriile conflicte astfel încât să le nu proiecteze asupra copiilor sau să o facă cât mai puţin. Vă încurajez să fiţi naturale, să alegeţi în funcţie de cât de bine vă cunoaşteţi pe voi şi în acord cu voi. Dezvoltaţi-vă împreună cu vocea voastră interioară, cu credinţele sănătoase de viaţă, rezolvaţi-vă pe voi emoţional şi copilul va asculta, va înţelege şi nu va mai repeta comportamente greşite.

Mamele doresc cu ardoare reţete clare pe acre să le aplice corect în educaţia copiilor şi uită să mai fie ele însele, iar copiii simt acest lucru. Şi vp dau un simplu exemplu, când fetiţa mea avea patru ani, am încercat să îi spun ceva cu vocea modificată, iar ea mi-a atras imediat atenţia: “mami asta nu e vocea ta”.
Folosiţi lecţiile de parenting după ce suneţi sigure că vă ştiţi pe voi, după ce v-aţi dat voie să fiţi voi înşivă, naturale şi v-aţi permis, emoţional, să faceţi greşeli.

Acestea le-am povestit din practica mea terapeutică, din formarea mea continuă în care mă întorc mereu, cu încredere. Nu am cărţi cu miracole. Ţinta mea este formarea continuă, ca terapeut sistemic pentru cuplu şi familie, menţinerea unei viziuni lărgite a contextului şi a familiei, prin felul în care acestea se interconectează cu membrii săi. Formarea în terapie nu este un curs scolastic, cu lecţii clare şi rigid şi, tocmai de aceea, se cheamă formare. Te formezi ca terapeut, nu înveţi reguli stricte pe care clienţii trebuie să le aplice, iar terapia nu se face din cărţi. Şi eu pot citi foarte bine despre practica medicală, însă asta nu mă face medic.

Psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie, Toma Eleonora, tel 0745925815

Sursă foto: https://www.vox.com/

1. Dificultăți în a recunoaște limitele sănătoase
Jucând rolul de victimă și făcându-şi copilul responsabil pentru viața și acțiunile sale, mama înlănțuie cele două identități. Copilul primeşte rolul de salvator pe care este încurajat să şi-l asume şi, astfel, sunt şterse limitele sănătoase care ar trebui să existe între părinte și copil. Acest aspect poate să devină o problemă a copilului mai ales în relaţiile lui ca adult.
2. Interiorizarea reproșurilor mamei ca autocritică
Din păcate, şi reporşurile adresate copiilor de către mamă pot intra în categoria abuzurilor, în special pentru că ei absorb ceea ce li se spune despre ei ca adevăruri inviolabile, din cauza ataşamentului faţă de părinte. Aceste aşa-zise adevăruri, trec inconştient şi se sedimetează, în categoria defectelor de caracter care nu pot fi schimbate.
3. Dificultatea de a vedea că mama “se joacă” de-a victima fiind abuzivă
Copiii normalizează comportamentele părinților aplicate lor și sunt șanse mari ca copilului adult să-i ia ani de zile să înțeleagă cum joaca de-a victima este, în mod paradoxal, o modalitate de a păstra controlul și puterea. Este probabil ca și copilul să ajungă să creadă că mama nu este doar suferindă, ci și o victimă în sens real. Copilul adult poate continua să se simtă vinovat sau complice.
4. Incapabil să își recunoască propriile nevoi sau să le exprime
Comportamentul mamei poziţionează copilul într-un rol bine definit, fie cauzator al suferinței, fie balsam pentru ea. Indiferent de rol, atenția este deviată de la dorințele și nevoile copilului. De fapt, exprimarea nevoilor de către copil poate fi întâmpinată cu rezistență sau chiar cu pedepse. Copilul învață astfel să înăbușe sentimentele și gândurile și se detașează de ele. Acest tip de comportament continuă până la vârsta adultă.

Sursă foto: mamasuncut.com

Creșterea numărului de persoane singure s-a reflectat, în ultima perioadă, în cercetare, atât în cifre, cât și ca procent din populație. Deși în anii 1950 aproximativ o treime dintre americanii în vârstă de 15 ani și peste erau necăsătoriți, în 2020 ponderea populației necăsătorite în rândul celor în vârstă de 15 ani și peste a crescut la 48%.

În Europa, majoritatea gospodăriilor din orașe mari, precum Frankfurt, Paris sau Munchen, au un singur membru, iar vârsta medie la prima căsătorie a depășit 30 de ani, în majoritatea țărilor din UE, ceea ce semnalează o perioadă mai mare de timp petrecută necăsătorit și, indirect, mai mult timp petrecut singur în relații precum coabitarea. Adulții singuri reprezintă, de asemenea, o categorie de populație în creștere rapidă, în ultimele decenii şi în anumite părți din Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu.

Cu toate că celibatul a devenit un fenomen, la nivel global, acesta nu a fost tratat, în cercetările sociologice drept o categorie socială sau cu identitate independentă. În schimb, cercetătorii au studiat celibatul ca statut marital sau relaţional, de opţiune și identitate.

Mulți celibatari își privesc propria situaţie ca pe o schemă completă de obiective personale unice, cu roluri sociale și comportamente. Atunci când celibatarii își dobândesc statutul social independent, conceptul are tendința de a căpăta propriile implicații politice și sociale.

În ultimii ani, cercetătorii au studiat “burlacii ca alegere” sau “burlacii fericiți” din perspectiva modului în care alegerea burlăciei afectează diferite segmente ale vieții lor, cum ar fi sexualitatea, valorile, sociabilitatea, cariera și satisfacția vieții.

Conform unora dintre studiile psihologice şi sociologice, componenta identitară a acestui statut poate fi definită și modelată ca un scenariu social și cultural, iar de-a lungul vieții adulte un individ poate să existe în mai multe forme de singurătate, să intre și să iasă din această stare.

De exemplu, mai ales în contextul trecerii prin pandemie, constatările cercetătorilor indică faptul că persoanele singure care au o dorință scăzută de relaționare prezintă o satisfacție socială mai mare și apreciază mai mult prieteniile decât cele care caută relații romantice. Prin urmare, prieteniile, mai degrabă decât partenerii, devin o sursă de sprijin social, emoțional și material.

O serie de constatări sugerează că statutul de celibatar ar trebui să fie considerat o identitate socială, mai degrabă decât un simplu derivat. S-a demonstrat că fenomenul de singurătate a crescut datorită egalității de gen, a îndepărtării rolurilor familiale ale femeilor și a diminuării stigmatului social care stă la baza singurătății pentru femei.

Oportunitățile academice și profesionale mai bune pentru femeile singure, au încurajat, de asemenea, celibatul, până la punctul în care unele femei acordă o valoare mai mare carierei lor decât formării unei familii.

(Sursă: Intersectionality in studying and theorizing singlehood, Elyakim Kislev, Kris Marsh, iunie 2023)

După pandemie, la nivel mondial, frica de apropiere, a atins dimensiuni foarte mari. Din frica de Coronavirus, au derivat fobii, precum germofobia (frica de microbi), haptofobia (frica de contact fizic) și misofobia (frica de murdărire sau contaminare).

Tot în urma unor comportamente aparent anormale, din pademie, statul în casă, lucratul de acasă și scoala online, au apărut și fobiile sociale, cele mai greu de suportat mai ales pentru că afectează viața cotidiană și pot duce la izolare.

Poate, înainte de pandemie, ideea de a suferi de ipohondrie era atribuită categoric persoanelor cu anumite trăsături comportamentale clinice.

Post pandemie, însă, definiția și manifestările specific acestui diagnostic se încadrează într-o scară mai largă. Oamenii tind, mai ales în zilele noastre, să eticheteze și să categorizeze orice trăsătură sau comportament uman, fie el simptomatic sau nu!

Acest aspect vulnerabilizează la rândul lui și pe cei care poate odinioară trăiau la un nivel considerat normal, nepatologic anumite stări.

Totuși, după pandemie teama de a nu contacta o boală, teama de a nu se îmbolnăvi, teama de spațiile aglomerate a devenit mai accentuată și s-a remarcat la un număr mai crescut de populație o stare de hipervigilență emoțională, adică anxietate pe fondul experienței pandemice. O mai mare majoritate a oamenilor au manifestat îngrijorare, chiar și numai la nivel de gând (fără a se lansa într-o stare de panică), atunci când cineva a strănutat lângă ei sau a tușit. E de înțeles că în conștientul colectiv au rămas niște markeri psihologici care îi fac pe mulți să tresară involuntar.

Când ne referim la fobii, din punct de vedere psihologic, ele se traduc ca o stare de anxietate persistentă, o frică accentuată trăită la un nivel excesiv față de un obiect sau situație. Ea se declanșează brusc, pe fondul fricii. Pentru a vorbi în sens clinic ce necesită tratament e nevoie să se mențină mai mult de 6 luni. Diferența între fobie și frică, este că fobia nu are măsură, paralizează emoțional persoana și îi restricționează viața. Fobia intră la categoria nevroze și nu psihoze, pentru că persoana nu pierde contactul cu realitatea, iar ca simptom poate da tahicardie, puls crescut, dureri de stomac, amețeli, tremor și greață.

În spectrul ipohondriilor, apare teama permanentă asupra probabilității de a avea o boală sau mai multe afecțiuni. Un ipohondru va tinde să accentueze semnele fizice și normale ale corpului și va manifesta o tendință acută de catastrofare. Din cauza insecurității emoționale, la un moment dat, astfel de persoane vor începe să trăiască simptomele bolii pe care își închipuie că o au.

Tot în perioada post pandemică, a crescut numărul celor care, în continuare, aleg să lucreze mai mult de acasă, ca zonă de siguranță, dar și confort, mai ales pentru că s-a schimbat nevoia și percepția asupra vieții.

Ceea ce înainte era excepție, acum a devenit regulă. Oamenii aleg, tot pe baza experiențelor marcante, să se retragă și să locuiască mai mulți în zone mai liniștite sau încearcă viața la țară, ca alternative a vieții la oraș. (Valentina Șimon, psihoterapeut sistemic)

Tratamentul, în cazul fobiilor, este și va fi mereu cunoașterea de sine, înțelegerea propriilor trăiri. În acest sens, psihoterapia ajută la înțelegerea contextului formării temerilor și, la nevoie, în situațiile acute, poate oferi și suport pentru alt tip de tratament.

Pentru unii, ar putea fi prea mult, să accepte că trupul nostru comunică prin emoţiile pe care le trăim, cu o putere mai mare decât o voce. Este drept, oamenii, uneori, nu pot percepe logic sau nu pot “auzi” dincolo de urechi, ceea ce emoţiile noastre vor să transmită. În realitate, ceea ce simţim, “totul nostru”, găseşte calea potrivită pentru a ne capta atenţia şi, mai apoi, se manifestă cu ajutorul corpului nostru.
Am ales să trăiesc experienţa conştientizării unor astfel de manifestări cu mare intensitate emoţională, în cadrul unui workshop de bodypsychotherapy.
Sunt recunoscătoare ca am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe Felix Hohenau din Austria, psihoterapeut ce abordează acest concept în şedinţele lui de terapie şi nu numai.
Bodypsychotherapy este despre conştientizarea emoţiilor pe care le trăieşti şi manifeşti, cu ajutorul şi prin intermediul corpului tău.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru ceea ce am primit din partea colegelor mele psihoterapeute, cu care am participat la eveniment. Le mulţumesc pentru ceea ce au exprimat din tot sufletul lor şi cu multă sinceritate, pentru că, fiecare experienţă împărtăşită m-a îmbogăţit emoţional.

Îndrăznesc să spun că tot ceea ce am trăit la acest eveniment m-a ajutat în procesul meu continuu de vindecare şi dezvoltare, nu doar emoţională, ci şi profesională.

Viaţa şi relaţiile, de orice tip sunt într-o continuă dinamică. Şi noi, ca terapeuţi cu experienţă, suntem, în primul rând, oameni cu poveşti proprii. Avem şi noi nevoie de vindecare şi împărtăşire, în fiecare etapă a vieţii noastre, ajutor pentru dezvoltarea abilităţilor de percepţie a trăirilor şi emoţiilor care ne înconjoară.
Am învăţat şi voi păstra marcat în imunitatea mea afectiv-emoţională, că: NU TREBUIE SĂ FIM PERFECŢI, CI PREZENŢI! Iar corpul nostru, chiar dacă uneori e încercat de răceli zdravene, nu înseamnă că nu luptă şi nu e puternic.
Mereu va exista slăbiciune în fortă şi putere şi mereu va exista curaj acolo unde există teamă.
Legăturile puternice vindecă, apropie, transformă şi susţin, iar legăturile în care vulnerabilitatea e permisă, emoţiile sunt respectate, primite şi susţinute reciproc, asigură echilibrul atât de valoros, într-o relaţie. Din astfel de relaţii ne putem asigura hrana emoţională pentru momentele grele, dar şi pentru cele pline de fericire.
Îi mulţumesc colegei şi colaboratoarei mele, Cristina Cojocaru, că a făcut posibilă această întâlnire.