Blog

Creșterea numărului de persoane singure s-a reflectat, în ultima perioadă, în cercetare, atât în cifre, cât și ca procent din populație. Deși în anii 1950 aproximativ o treime dintre americanii în vârstă de 15 ani și peste erau necăsătoriți, în 2020 ponderea populației necăsătorite în rândul celor în vârstă de 15 ani și peste a crescut la 48%.

În Europa, majoritatea gospodăriilor din orașe mari, precum Frankfurt, Paris sau Munchen, au un singur membru, iar vârsta medie la prima căsătorie a depășit 30 de ani, în majoritatea țărilor din UE, ceea ce semnalează o perioadă mai mare de timp petrecută necăsătorit și, indirect, mai mult timp petrecut singur în relații precum coabitarea. Adulții singuri reprezintă, de asemenea, o categorie de populație în creștere rapidă, în ultimele decenii şi în anumite părți din Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu.

Cu toate că celibatul a devenit un fenomen, la nivel global, acesta nu a fost tratat, în cercetările sociologice drept o categorie socială sau cu identitate independentă. În schimb, cercetătorii au studiat celibatul ca statut marital sau relaţional, de opţiune și identitate.

Mulți celibatari își privesc propria situaţie ca pe o schemă completă de obiective personale unice, cu roluri sociale și comportamente. Atunci când celibatarii își dobândesc statutul social independent, conceptul are tendința de a căpăta propriile implicații politice și sociale.

În ultimii ani, cercetătorii au studiat “burlacii ca alegere” sau “burlacii fericiți” din perspectiva modului în care alegerea burlăciei afectează diferite segmente ale vieții lor, cum ar fi sexualitatea, valorile, sociabilitatea, cariera și satisfacția vieții.

Conform unora dintre studiile psihologice şi sociologice, componenta identitară a acestui statut poate fi definită și modelată ca un scenariu social și cultural, iar de-a lungul vieții adulte un individ poate să existe în mai multe forme de singurătate, să intre și să iasă din această stare.

De exemplu, mai ales în contextul trecerii prin pandemie, constatările cercetătorilor indică faptul că persoanele singure care au o dorință scăzută de relaționare prezintă o satisfacție socială mai mare și apreciază mai mult prieteniile decât cele care caută relații romantice. Prin urmare, prieteniile, mai degrabă decât partenerii, devin o sursă de sprijin social, emoțional și material.

O serie de constatări sugerează că statutul de celibatar ar trebui să fie considerat o identitate socială, mai degrabă decât un simplu derivat. S-a demonstrat că fenomenul de singurătate a crescut datorită egalității de gen, a îndepărtării rolurilor familiale ale femeilor și a diminuării stigmatului social care stă la baza singurătății pentru femei.

Oportunitățile academice și profesionale mai bune pentru femeile singure, au încurajat, de asemenea, celibatul, până la punctul în care unele femei acordă o valoare mai mare carierei lor decât formării unei familii.

(Sursă: Intersectionality in studying and theorizing singlehood, Elyakim Kislev, Kris Marsh, iunie 2023)

După pandemie, la nivel mondial, frica de apropiere, a atins dimensiuni foarte mari. Din frica de Coronavirus, au derivat fobii, precum germofobia (frica de microbi), haptofobia (frica de contact fizic) și misofobia (frica de murdărire sau contaminare).

Tot în urma unor comportamente aparent anormale, din pademie, statul în casă, lucratul de acasă și scoala online, au apărut și fobiile sociale, cele mai greu de suportat mai ales pentru că afectează viața cotidiană și pot duce la izolare.

Poate, înainte de pandemie, ideea de a suferi de ipohondrie era atribuită categoric persoanelor cu anumite trăsături comportamentale clinice.

Post pandemie, însă, definiția și manifestările specific acestui diagnostic se încadrează într-o scară mai largă. Oamenii tind, mai ales în zilele noastre, să eticheteze și să categorizeze orice trăsătură sau comportament uman, fie el simptomatic sau nu!

Acest aspect vulnerabilizează la rândul lui și pe cei care poate odinioară trăiau la un nivel considerat normal, nepatologic anumite stări.

Totuși, după pandemie teama de a nu contacta o boală, teama de a nu se îmbolnăvi, teama de spațiile aglomerate a devenit mai accentuată și s-a remarcat la un număr mai crescut de populație o stare de hipervigilență emoțională, adică anxietate pe fondul experienței pandemice. O mai mare majoritate a oamenilor au manifestat îngrijorare, chiar și numai la nivel de gând (fără a se lansa într-o stare de panică), atunci când cineva a strănutat lângă ei sau a tușit. E de înțeles că în conștientul colectiv au rămas niște markeri psihologici care îi fac pe mulți să tresară involuntar.

Când ne referim la fobii, din punct de vedere psihologic, ele se traduc ca o stare de anxietate persistentă, o frică accentuată trăită la un nivel excesiv față de un obiect sau situație. Ea se declanșează brusc, pe fondul fricii. Pentru a vorbi în sens clinic ce necesită tratament e nevoie să se mențină mai mult de 6 luni. Diferența între fobie și frică, este că fobia nu are măsură, paralizează emoțional persoana și îi restricționează viața. Fobia intră la categoria nevroze și nu psihoze, pentru că persoana nu pierde contactul cu realitatea, iar ca simptom poate da tahicardie, puls crescut, dureri de stomac, amețeli, tremor și greață.

În spectrul ipohondriilor, apare teama permanentă asupra probabilității de a avea o boală sau mai multe afecțiuni. Un ipohondru va tinde să accentueze semnele fizice și normale ale corpului și va manifesta o tendință acută de catastrofare. Din cauza insecurității emoționale, la un moment dat, astfel de persoane vor începe să trăiască simptomele bolii pe care își închipuie că o au.

Tot în perioada post pandemică, a crescut numărul celor care, în continuare, aleg să lucreze mai mult de acasă, ca zonă de siguranță, dar și confort, mai ales pentru că s-a schimbat nevoia și percepția asupra vieții.

Ceea ce înainte era excepție, acum a devenit regulă. Oamenii aleg, tot pe baza experiențelor marcante, să se retragă și să locuiască mai mulți în zone mai liniștite sau încearcă viața la țară, ca alternative a vieții la oraș. (Valentina Șimon, psihoterapeut sistemic)

Tratamentul, în cazul fobiilor, este și va fi mereu cunoașterea de sine, înțelegerea propriilor trăiri. În acest sens, psihoterapia ajută la înțelegerea contextului formării temerilor și, la nevoie, în situațiile acute, poate oferi și suport pentru alt tip de tratament.

Pentru unii, ar putea fi prea mult, să accepte că trupul nostru comunică prin emoţiile pe care le trăim, cu o putere mai mare decât o voce. Este drept, oamenii, uneori, nu pot percepe logic sau nu pot “auzi” dincolo de urechi, ceea ce emoţiile noastre vor să transmită. În realitate, ceea ce simţim, “totul nostru”, găseşte calea potrivită pentru a ne capta atenţia şi, mai apoi, se manifestă cu ajutorul corpului nostru.
Am ales să trăiesc experienţa conştientizării unor astfel de manifestări cu mare intensitate emoţională, în cadrul unui workshop de bodypsychotherapy.
Sunt recunoscătoare ca am avut ocazia să îl reîntâlnesc pe Felix Hohenau din Austria, psihoterapeut ce abordează acest concept în şedinţele lui de terapie şi nu numai.
Bodypsychotherapy este despre conştientizarea emoţiilor pe care le trăieşti şi manifeşti, cu ajutorul şi prin intermediul corpului tău.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru ceea ce am primit din partea colegelor mele psihoterapeute, cu care am participat la eveniment. Le mulţumesc pentru ceea ce au exprimat din tot sufletul lor şi cu multă sinceritate, pentru că, fiecare experienţă împărtăşită m-a îmbogăţit emoţional.

Îndrăznesc să spun că tot ceea ce am trăit la acest eveniment m-a ajutat în procesul meu continuu de vindecare şi dezvoltare, nu doar emoţională, ci şi profesională.

Viaţa şi relaţiile, de orice tip sunt într-o continuă dinamică. Şi noi, ca terapeuţi cu experienţă, suntem, în primul rând, oameni cu poveşti proprii. Avem şi noi nevoie de vindecare şi împărtăşire, în fiecare etapă a vieţii noastre, ajutor pentru dezvoltarea abilităţilor de percepţie a trăirilor şi emoţiilor care ne înconjoară.
Am învăţat şi voi păstra marcat în imunitatea mea afectiv-emoţională, că: NU TREBUIE SĂ FIM PERFECŢI, CI PREZENŢI! Iar corpul nostru, chiar dacă uneori e încercat de răceli zdravene, nu înseamnă că nu luptă şi nu e puternic.
Mereu va exista slăbiciune în fortă şi putere şi mereu va exista curaj acolo unde există teamă.
Legăturile puternice vindecă, apropie, transformă şi susţin, iar legăturile în care vulnerabilitatea e permisă, emoţiile sunt respectate, primite şi susţinute reciproc, asigură echilibrul atât de valoros, într-o relaţie. Din astfel de relaţii ne putem asigura hrana emoţională pentru momentele grele, dar şi pentru cele pline de fericire.
Îi mulţumesc colegei şi colaboratoarei mele, Cristina Cojocaru, că a făcut posibilă această întâlnire.