Blog

În sinea mea nu sunt sigură de ce anume rațiunea sau intuiția mă împing spre încercările de a găsi adevărul, îmi zice una din clientele care vin la psihoterapie.

Şi continuă: “În interiorul meu e multă îndoială. Dacă realitatea nu e așa cum spune rațiunea mea? Dacă reușesc să îi conving pe ceilalți, obțin o confirmare și ceilalți reușesc să îmi convingă interiorul că e ok, că nu sunt eu tot timpul de vina, că e justificat să pun limită și să acționez după cum cred că ar trebui.”

Multe relații sunt definite cu substantive precum durere, neputință, suferință, gol emoțional etc. Aceste cuvinte sunt exprimate cu intesitatea unor temeri adânci care provoacă lacrimi și, de multe ori, disperare.

Persoanele cu îndoială de sine s-au dezvoltat în preajma unor adulți insecurizați, fragili emoționali, anxioși sau din contră foarte rigizi. Dar cum e când nu știm unde e nevoie să trasăm limita în noi şi, în goana după echilibrul liniștii, cerem critic sau revendicativ de la celălalt să ne împlinească nevoile? Nevoi care, în realitate se referă, fără să realizăm, la greșelile şi lipsa de atenție a celuilalt care şi el la rându-i este blocat, speriat sau a învățat temeinic să evite orice emoție dureroasă.

Nu-i așa ca intrăm într-un labirint în care nu ne mai găsim unul pe altul, iar atmosfera devine grea, apăsătoare şi supărătoare?

Separările bruște de mamă și/sau părinți, în primii ani de viață, duc, ulterior la izolarea emoţională a adultului, absenţa afectivă a unui om care își construieşte plasa salvatoare apelând constant la o perspectivă rațională dezvoltată în exces. Cursul firesc în astfel de situaţii este o pantă descendentă plină de explicaţii, iar adultul, ca persoană devine incapabil de sentimente, cu un sine blocat, înghețat. Apropierea de propriul interior emoțional e un teren necunoscut, iar trăirile care au fost forțat deconectate de suflet sunt obligate să moară. La finalul drumului acest adult ajunge să experimenteze glorificarea suferinței, excesul de labilitate și îndoială, sentimente pe care le acceseză adesea din dorinţa de a simţi ceva, de a profita de o resursă falsă de existență.

Astfel de oameni sunt constant nemulțumiţi, găsesc vinovaţi în persoanele apropiate din jurul lor, fiindu-le dificil să-și acceseze resurse interioare prin care ar putea schimba interacțiunea cu celălalt.

Posibil că pentru acest tip de persoană, atașamentul a fost experimentat în mod dureros, cu nedreptate. O astfel de persoană e mereu critică şi nemulţumită de oricât i s-ar oferi, fiindu-i imposibil să umple golul emoţional. Atașamentul trăit cu abuz, poate determina apariția unor forme nesănătoase în raporturile emoționale, cu sine sau cu cei din jur.

Mulți oameni ajung la terapie la capătul puterilor și sătui de a-i mulțumi pe alții; oameni care ani de zile nu reușeau să fie bine decât dacă celălalt era bine şi care au trăit, efectiv, pentru ceilalţi. Absența satisfacției celuilalt devenea copleșitoare pentru cel care oferea şi era permanent hipervigilent în raport cu cei din jur (cum se simte, dorește sau preferă mama, tata sau partenerul de viață). Persoanele de acest gen sunt cele care se sacrifică, se lasă pe ei pe ultimul plan în propria viață. Sunt copiii crescuţi în tensiune și abuz, permanent în stare de alertă şi, implicit, adultul super atent, imprevizibil, instabil emoțional, cu variații majore de dispoziție. Și, astfel, ani la rând spațiul interior emoțional al copilului nu mai beneficiază de atenție, spontaneitate, liniște sufletească şi nu mai poate creşte sănătos emoţional. De aceea, mulți copii, când devin adulți tot ce-și doresc e să scape de acasă, promițându-și că vor duce o altfel viață. În realitate, ajung în scurt timp, după despărţire, să se lovească de pragurile ce le-au împiedicat dezvoltarea.

Să fii adult echilibrat presupune o acțiune constructivă constantă, activă cu sinele și mai ales în relația alături de o altă persoană, legătură pe care declară că vor să o aibă.

Valentina Şimon psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: cbs.com