Blog

Partenerul “te imploră“ la conectare, de mai multe ori, în fiecare zi, însă tu nu vezi asta, spun experții în relații.

Tăiați o ceapă pentru cină în timp ce vă gândiți la toată munca pe care o aveți de făcut mai târziu, când lăsați să iasă un oftat audibil. Soțul/soția dumneavoastră:

A. Vă răspunde cu “Hei, dragă, s-a întâmplat ceva?”

B. Continuă să dea atenţie informaţiilor de pe telefon

C. Spune: “Of, ce se întâmplă acum?”.

OK, probabil că nu trebuie să fii expert în relații pentru a ști că răspunsul A este răspunsul ideal. Ceea ce probabil că nu realizezi este cât de important este, totuși, acest gest aparent mic. De fapt, renumiții experți în relațiile de cuplu John și Julie Schwartz Gottman denumesc această varinată de răspuns ca fiind “cel mai mare predictor al fericirii”. Acel suspin a fost mult mai mult decât un simplu suspin – a fost o ofertă de conectare.

În noua lor carte, “The Love Prescription”, soții Gottman scriu că o concepție greșită des întâlnită la mulți dintre noi este aceea că, pentru ca o conexiune să fie semnificativă, trebuie să-i acorzi ore întregi de timp. Și astfel, într-o zi aglomerată în care jonglezi cu munca, copiii, treburile casnice și toate celelalte, pur și simplu nu există timp pentru ca tu și partenerul tău de viață să stați jos și să vă conectați.

“Avem oportunități de conectare în mod constant, dar le ratăm”, susțin specialiştii în psihoterapia de cuplu şi familie.

“Nu știm exact ce căutăm și nu știm cât de importante pot fi aceste momente aparent mici, trecătoare și nesemnificative. În limbajul științei iubirii, ceea ce facem în aceste momente rapide este să facem ceea ce noi numim “oferte pentru conexiune”.”

Aceste oferte pot fi de orice tip: atingerea mâinii partenerului în timp ce vă uitați la televizor sau povestirea unui vis pe care l-ați avut, iar modul în care răspundem la aceste oferte de conectare poate crea, întări sau distruge o relație.

Observând cuplurile, soții Gottman au găsit trei moduri de a răspunde la invitația de conectare.

Să spunem că partenerul tău citește știrile și spune: “Oh, hei, acesta este un articol interesant”. Iată cum ați putea răspunde:

1. Întorcându-vă spre el/ea, folosind un răspuns pozitiv sau afirmativ, recunoscând cealaltă persoană și implicându-vă în încercarea ei de a vă conecta. “Oh, da? Despre ce este vorba?”

2. Prin întoarcerea în altă parte, fără răspuns. Nu-ți recunoști partenerul și continui să oferi atenţie altor preocupări.

3. Prin întoarcerea împotrivă şi răspunzând iritat pentru a opri încercarea de conectare a partenerului. “Poți să nu vorbești acum? Încerc să termin acest e-mail”.

Când cei doi cercetătorii au înființat “Laboratorul iubirii”, au observant îndeaproape 130 de cupluri de tineri căsătoriți timp de câteva zile pentru a căuta comportamente specifice care s-ar putea dovedi a fi semnificative pentru fericirea sau suferința viitoare.

Ceea ce au descoperit a fost că modul în care oamenii au răspuns la ofertele de conectare a fost un predictor nu doar al fericirii viitoare, ci și al stabilității relației. Mai exact, la șase ani după observația inițială, cuplurile care au divorțat nu se orientaseră spre ofertele partenerului decât în 33% din timp. Cuplurile care au rămas împreună se orientaseră către acestea în 86% din timp. Aceasta este o diferență mare!

Bineînțeles, merită menționat faptul că niciun cuplu nu se întoarce unul către celălalt tot timpul. Dar cât de des o faceți contează cu adevărat.

Există şi situaţii în care partenerul tău îţi face o ofertă și tu nu te poți angaja. Încearcă să recunoști că vrei să te întorci spre el, dar circumstanțele te împiedică să o faci. Gândiți-vă: “Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre articol, dar trebuie să trimit acest e-mail chiar acum. Poți, te rog, să-ți amintești să-mi spui mai târziu despre el?”.

S-ar putea să nu pară mare lucru, dar întoarcerea spre partenerul tău poate avea un impact mare. Conform soților Gottman, “Aceste mici momente trecătoare, s-a dovedit că au făcut diferența între fericire și nefericire, între dragoste de durată și divorț.”

(https://www.purewow.com)

Noile paradigme ale neuroștiințelor ne arată că oamenii dețin și mecanisme de reglare a stresului.

Plecând de la convingerea că familia este celula de bază a societății, indiferent de forma ei de organizare, putem susţine faptul că la baza ei există un întreg sistem de autoreglare între inconștientul uman, conexiunile relaționale și comunicare.

Sistemul de reglare emoțională este cel care pune familia în mișcare pentru a dezvolta relații sănătoase, funcționale, în care membrii ei comunică conștient și inconștient, cu scopul de a crește şi a crea, de a-și urma scopurile în viață, ambițiile, iar în final de a avea capacitatea de desprindere şi de a forma o nouă familie.

Acest sistem nu include doar experiențele și dezvoltarea emoțiilor precum: fericirea, frica, furia, rușinea etc., ci și modul de reglare a sentimentelor și comunicarea lor.

Atunci când aceste mecanisme de reglare emoțională sunt disfuncționale, ele mențin relațiile dintre membrii familiei într-o stare patologică, disfuncțională, în care, în mod cert cei mai afectați sunt copiii. Ei vor fi cei care vor purta povara emoțiilor patologice din legăturile familiale și sociale. Astfel că, mecanismul de reglare emoțională poate fi definit ca mecanismul de bază esențial oricărui alt proces emoțional sănătos și care își poate pune amprenta pe întreaga evoluție și arie de dezvoltare a copilului, adolescentului sau a adultului.

Adică are un impact major atât la nivel individual cât și de familie. Cu alte cuvinte vom defini o familie sănătoasă ca o sumă de relații interactive, ce pleacă de la principalii îngrijitori (părinții/adulții), apoi dezvoltarea capacității de autoreglare emoțională și ulterior abilitatea fiecărui individ de a regla la rândul său situații de viață stresante.

Paradigma conform căreia focusul principal se află pe studierea modului de dezvoltare a creierului în cele două mari perioade: prenatal și postnatal, este o altă temă a neuroștiințelor din zilele noastre. În aceste două etape putem vorbi de principalul rol al parentingului, și anume care este bazat pe prezența emoțională, pe predictibilitate, consistența adultului în interacțiunea cu copilul și felul în care încurajează copilul în reglarea emoțiilor sale negative sau pozitive.

Dezvoltarea creierului copilului are, fără excepție, nevoie de creierul mamei pentru a crește. Acesta din urmă depinde, în multe situaţii, şi de contextul social al părintelui, dar şi de capacitatea lui de reglare emoțională.

În alte cuvinte, creierul copilului are nevoie de experiențele emoționale ale mamei în timpul dezvoltării, iar mai târziu de ale tatălui pentru a putea dezvolta un atașament sănătos, cu un puternic sentiment de apartenență.

Ultimele studii clinice asupra creierului, ne arată că imediat după naștere numărul sinapselor crește cu 40.000/secundă, în timp ce greutatea acestui organ creşte treptat, în 12 luni, de la 400 de grame la 1000. (Cozolino 2017, Siegel, Schore, Cozolino 2021). Mai mult, emisfera cerebrală drepată se dezvoltă foarte rapid în primele 100 de zile atât în perioada prenatală, cât și postnatală, în contextul unei puternice legături psiho-organice realizate în primă etapă cu mama şi mai apoi cu tatăl și care, ulterior, joacă un rol important în dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Tot studiile ne arată că, în plan fizic, dezvoltarea emisferei drepte este în profundă conectare cu nivelul relației empatice dintre mamă și copil, tată-copil, dar și cu frații (Schore 2016, 2019a, 2019b).

Aşadar, relația cu mama, în fazele vremelnice ale atașamentului, este esențială pentru dezvoltarea emisferei drepte a creierului, care va marca și însoți copilul în tranziția sa de-a lungul vieții spre a deveni adult. În același timp, nu se va pierde din vedere faptul că familiile sunt în continuă schimbare, că emoțiile și atmosfera emoțională din interiorul familiei dă tonul unor conexiuni la nivelul generației actuale, dar și transgenerațional.

Relațiile umane conțin emoții, tipare de exprimare afectivă și verbală și, desigur, mecansime de adaptare a acestora care oferă sau nu echilibrul și maturitatea unei persoane.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.livehappy.com/