Blog

În ciclurile vieții de familie, familie cu copil mic, cu școlar sau cu adolescent, se produc așa-zisele tranziții, perioade de instabilitate emoțională ce provoacă membrii familiei la integrarea în noul stadiu.

În primele trei faze, părinții e nevoie să investească foarte mult din punct de vedere emoțional ca să se creeze cei 3S, cum îi numim în atașament: Satisfacție, Securitate și Siguranță.

În cea de-a treia etapă, la adolescență tânărul începe să dezvolte și alte relații importante în afara familiei de origine. Acest lucru poate creea turbulențe în familie, pentru părintele supraimplicat, iar la adolescenți poate apărea comportamentul de minciună. Privit altfel decât moral, minciuna este manifestarea nevoii de a nu spune chiar tot și, în acelaşi timp, de a testa, cu paşi mărunţi, calea spre independență.

Într-una din zile, la cabinet, așteptam două persoane noi, o mamă și fiica ei adolescentă, în vârstă de 13 ani.

Pe ușă a intrat o fată plăpândă, cu privirea oarecum stinsă. S-a așezat pe canapea, alături de mama sa, cu figura vizibil îngrijorată. Erau tăcute amândouă, iar fata s-a cuibărit adânc în geaca pe care nu a pus-o în cuier. După o scurtă interacțiune de acomodare, le întreb dacă a fost greu de găsit adresa cabinetului, facem prezentările și, apoi, trecem încet la  dialogul terapeutic.

Amândouă îmi confirmă că se află pentru prima oară la terapie. Mai întâi mama, iar mai apoi, la câteva momente bune distanță, fiica. Mai mult printr-un semn tăcut, cu o privire pierdută și lungă îmi dă de înțeles că e pentru prima oară când trăieşte o astfel de experienţă.

O întreb cum crede ea că se desfășoară o ședință de psihoterapie, însă, ca răspuns primesc o privire lungă şi un: “răspunzi la întrebări”. Pentru destinderea atmosferei am explicat că este vorba despre un schimb de întrebări şi nu un interogatoriu.

Majoritatea clienţilor, la prima întâlnire, se simt încordați, cu atât mai mult adolescenții aduși de părinți, care cred că terapeutul ar putea fi un alt adult care le ține morală sau îi pune la punct.

Eu: Pentru ce știi tu că ești azi aici?, o întreb. Ce ți-a spus mama ta? (e important să clarificăm, ca terapeuți, în mod deschis ce anume s-a vorbit la telefon cu cel care a solicitat întâlnirea, astfel încât lucrurile să fie la vedere pentru toți, să se știe ce s-a discutat).

Fata ridică din umeri și zâmbește un pic forțat, fără a scoate vreun cuvânt. O încurajez, să spună exact așa cum îi vine ei în minte, că nu suntem la școală și nu e nevoie să redea ceva din memorie pe de rost.

Eu: Crezi că o preocupă ceva pe mama? În acest timp mama ei stătea lângă ea, cu privirea încărcată de emoție, ochii ușor umezi și părea îngrijorată.

Apoi, mama, L, intervine și spune: Avem nevoie să ne apropiem un pic mai mult. Mă preocupă comportamentele ei, mă respinge, nu vine să mă îmbrăţişeze, nu-i pasă de mine şi pare indiferentă şi faţă de şcoală. Nu-și face temele și are unul cu care vorbește pe telefon, care îi trage viața în jos.

Eu: L, ce simți acum în timp ce îmi povestești asta?

L: Sunt afectată.

Eu: Ce simți când spui că ești afectată? Îți vine să plângi?

L: Nu. (adeseori clienții ascund emoțiile sub cuvinte, în speranța că emoțiile puternice nu vor ieși la suprafață. De multe ori, fac acest lucru cu intenţia de a-i proteja pe cei dragi și pe ei înșiși, însă ajung, prin suprimarea emoţiilor, la tensiuni și mai mari și creează mesaje analoage ambivalente și incongruențe în modul de comunicare. Presupun, ca terapeut, că acest mecanism dăinuie de ceva vreme și că în relația lor joacă un rol important aceste mesaje nonverbale și verbale incongruente.

Mama, L, pufnește în plans, iar S., fiica se adâncește în haina sa și mai mult și pufnește în râs.

Mama, vizibil frustrată, îi spune: Te bucuri că sufăr, nu-i așa? Nu-ți pasă de mine!

Eu: S, ce simțeai atunci când eu o întrebam pe mama despre tine?

S: Nimic, răspunde imediat. (își face apariția tiparul emoțional evitant, în care un răspuns rapid acoperă o emoție pentru a ,,salva,, situația).

Eu: Te bucurai, așa cum afirmă mama?

S: Mă fixează cu privirea parcă goală și temătoare, fără a spune ceva.

O întreb din nou ce simte în acel moment şi îmi răspunde, aproape în şoaptă, “tristeţe”.

Eu: Şi cum îți manifești tristețea, de obicei?

S: Păi, râd, ca să nu plâng!

Eu: Ce motiv ai pentru care nu ți-ai da voie să plângi?

S: Că nu vreau ca ceilalți să vadă slăbiciunile mele.

Eu: Cine?

S: Colegii sau ceilalți de pe stradă.

Eu: Dar cum o percepi pe mama ta când plânge?

S: Tristă

Eu: Şi mama e slabă sau puternică când plânge? Fata stă pe gânduri, fără a răspunde.

Eu: Există și momente în care îți consumi altfel tristețea?

S: Când nu mai pot să râd, atunci îmi dau voie să plâng.

Eu: În ce situații faci asta?

S: Când sunt prea rănită.

Se așterne din nou tăcere lungă și mama ei o privește cu și mai multă îngrijorare. Pare copleșită de trăiri. Merg lângă mamă, puțin în spatele ei și îi spun la ureche ce să-i comunice fetei ei: “Ia-o de mână și spune-i că acum știi că suferă și că este tristă când pufnește în râs.”

Mama, mă aude și zice mai departe: “De ce ești așa când vorbesc cu tine?”

Ceea ce tocmai se petrecuse a arătat foarte bine cum anume se produce incongruența în interacțiune și comunicare, și cum fiecare persoană are filtrul, oglinda ei prin care vede sau aude lucrurile. Când eu am spus specific să repete după mine, ea a redat ceea ce a auzit în interior.

Rezultatul a fost că fata s-a simțit învinuită și nu înțeleasă. S-a fâstâcit un moment și a intrat din nou în “stone face” (cu faţa inexpresivă).

Am oprit-o pe mamă și am rugat-o să spună după mine întocmai cum am zis eu. Îi venea dificil pentru că puterea obișnuinței era alta. Am observat tiparele de comunicare disfuncționale care potențează conflictul, buclele de feedback pozitiv (adică aspecte care, manifestate, produc și întăresc exact comportamentul nedorit), care se formează și în mod nuanțat. În acest caz era nevoia mamei de a primi atenție din partea fiicei și tendința de a o pune în rolul de partener emoțional.

Tatăl este absent și fizic și emotional, la distanță, neimplicat relațional în viața celor două. Din punctul de vedere al terapiei de familie, se află în faza de tranziție de familie cu adolescent, în care părintele încă tinde să se comporte mai mult ca și cu un copil mai mic, iar tinerii încep să dezvolte interacțiunea cu noi figuri de atașament.

Acolo unde relațiile sunt lacunare sau cu supraimplicare, apar și simptomele la nivel de comportamente.

În terapie, reflectarea sau mirroring-ul, depinde de terapie, ajută la clarificarea și ajustarea înțelesurilor, facilitarea comunicării și detensionarea în relații. Punctările directe pe care le face terapeutul vin ca soluții țintă, pe o situație dată și ajută clienții să își reformuleze cuvintele, gândurile și, desigur, interacțiunile.

După acestă ședință și mama și fiica s-au privit cu alți ochi. Fiica și-a dat voie, într-un mediu de siguranță, să exprime real ce simte, pentru prima dată. Ea își proteja mama prin a nu spune nimic despre ea, iar mama a putut reda, în cuvinte că e mult mai liniștită și simte speranță prin faptul că știe ce simte fiica ei și de ce.

Apoi a urmat o altă şdinţă în urma căreia, ambele au reuşit să facă paşi mici, dar importanţi, pentru relatia lor. Fiica a reuşit o mai bună deschidere de sine, iar mama este deschisă pentru a înţelege noua fază de adolescenţă, a fiicei. Îi era teamă că îşi pierde fetiţa şi o menţinea in poziţia de copil mai mic.

Comunicarea şi acceptarea sunt aspecte foarte importante, pe care, într-o familie nu trebuie să le trăim şi experimentăm doar cu partenerul de viaţă, ci e nevoie să le inludem şi în procesul de educare şi creştere a copiilor pentru că au nevoie de noi, părinţii, indiferent de cât de mici sau mari sunt.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://www.sunshineandhurricanes.com

În ultimii ani a apărut o tot mai mare variabilitate a dimensiunilor relațional emoționale și/sau sexuale.

Doar pentru sine, mai mult decât verbal, multă lume îşi exprimă uimirea, surprinderea sau chiar indignarea cu privire la acest aşa-zis fenomen. Unii dau vina pe curentele venite din occident, alții pe prea multă libertate, pe efectele consumului de droguri, pe educaţia oferită de părinți, societate s.a.m.d.

Aceste dimensiuni relaţional emoţionale şi sexuale există încă de la începuturile omenirii și doar forma lor, spațiul și modul de exprimare s-au modificat. Familiile și oamenii sunt de diferite dimensiuni, ca uniuni sufletești. Unele sunt mai “convenționale”, în timp ce altele acceptă cu mai mare uşurinţă realităţile dintr-o anumită comunitate.

În general, oamenii se sperie de schimbare, de ceea ce nu pot controla în viețile lor. E în firea umană, nu este o devianţă.

Cum menţionam şi în câteva articole anterioare, perioada adolescenței este una vulnerabilă din punctul de vedere al formării și conturării personalității. Desigur, dinamica socială își lasă amprenta și pe părinți prin modul în care li se impune prezenţa la un loc de muncă şi asumarea sarcinilor zilnice sau, pur şi simplu, prin impunerea sau influenţarea convingerilor despre viața.

În munca nostră, la institut, cu familiile și membrii acestora am putut observa că mai mulţi tineri, cu vârste între 12 şi 17 ani solicită ședințe individuale în care își iau libertatea de a mărturisi orientarea lor sexuală sau experiențele, dar și confuzia care apare cu privire la propria identitate, care le este încă necunoscută.

Uneori părinții știu aşa-zisele probleme și devin îngrijorați. De regulă, sub un alt pretext, aduc adolescentul, la cabinet pentru psihoterapie. Ei bine, în calitate de psihoterapeuţi, nu putem “vindeca” pe cineva pentru a deveni heterosexual deoarece nu este vorba despre o boală, un diagnostic, însă, descoperim nevoia acestor ființe de a simți stabilitate în viețile lor, de a avea o percepție clară asupra ceea ce înseamnă viața și relațiile.

Modul în care un fiu sau o fiică, adolescenţi fiind, pot trăi disfuncționalități ale relațiilor de familie sau pot prelua din stările părinților, duce, adesea la apariţia anumitor confuzii legate de forma identității personale sau sexuale; pot deveni factori marcanți și nu cauze obligatorii ale unui astfel de proces de transformare a personalităţii.

Referirile următoare sunt din perspectiva sistemică a terapiei de familiei și a felului în care sunt abordate astfel de aspect, în viața unui om, dar și între membrii unei familii.

Am observat că o componentă comună marcantă, pentru transformarea, din punct de vedere sexual, a adolescenţilor şi tinerilor, este abandonul emoțional și neglijența emoțională majoră, în familie, pornite de la modul de exprimare afectivă a părinților, supraimplicarea emoțională a unuia dintre ei sau, din contra, de la modul de evitare a emoțiilor, între adulţi, a confruntărilor cu traumele și a asumării de identitate.

Întotdeauna, ca terapeuți, vom explora contextul în care ia naștere o situație ce privește viața unei persoane și nu vom gândi liniar ce auzim. Este esențial să căutăm răspunsuri și contexte familiare de care se leagă experiențele sexuale ale copiilor.

Persoanele care îşi caută orientarea, definirea identităţii de gen emoţional şi nu neapărat sexual sunt confuze. Prin manifestările lor caută să găsească AFECTIUNE, iar ORIENTAREA este forma pe care ei o găsesc și dezvoltă pentru a simți un oarecare echilibrul emoțional.

Sunt şi cazuri în care, la adulţi, de exemplu, aceeași lacună afectivă ia forma relațiilor extraconjugale, consumului excesiv de alcool sau droguri sau duce la compensarea emoțională prin supraalimentare. Toate astea sunt contexte în care o persoană caută și obține un anumit atașament, o liniște afectivă, chiar şi pe o durată scurtă de timp. E similar, aș îndrăzni, cu dezvoltarea unei patologii psihice, schizofrenie uneori.

Desigur că intervine şi trauma, în unele cazuri de definire a identităţii. Nu orice context este, însă, traumatic.

“Părinții mei erau orbi și surzi la nevoile mele. Pur și simplu erau atât de prinși în traiul vieții de zi cu zi că nu mă puteau vedea; unul din disperare poate și celălalt din neasumare. Trăim la țară și aveam un iepure de care eram foarte atașată și pe care l-au tăiat în fața mea. Am fost atât de șocată și disperată încât am făcut, pe loc, un fel de episod de epilepsie”.

Aici, șocul ruperii legăturii afective a declanșat un episod somatic. Singura legătură emoțională în care fetiţa de atunci a găsit context să își manifeste trăirile emoționale, a fost prin atașamentul cu acel mielușel.

Cu toții, încă de când ne naștem, avem instinctiv nevoia de a ne atașa. Dacă nu o putem avea cu cei ce ne-au dat viață, întâi de toate, o vom face ulterior cu altceva, altcineva. Acestor oameni, lipsiţi de ataşamente, le vine destul de greu să aibă limite personale sau să simtă stabilitatea, chiar și atunci când intră în relații cu persoane de acelaşi sex. De ce? Pentru că toți ne dorim, în esență, aceleași lucruri: să fim auziți, acceptați, văzuți emoțional și, mai ales, atașamentul cu mama, în primii ani de viață. E despre căutarea continuă a acelui tip de atașament securizant, spațiul emoțional în care să trim căldura apropierii cu cineva care ne iubește necondiţionat.

“Înainte de abuzul sexual, înainte să îmi dau seama ce s-a petrecut, trăiam o atmosferă în familie, care, pentru mine era normalitate. Mama mereu ne certa, iar tata consuma frecvent alcool. Degeaba tot țipa la noi, că ea nu își asuma niciodată să facă altfel. Repeta aceleași greșeli și nu se schimba oricât ne cerea nouă să ne schimbăm. Îmi doream foarte mult să am liniștea aia cu mama, să fie bine în casă și să mă simt iubit. Când nu mă vedea nimeni, mă îmbrăcam cu hainele mamei şi îi foloseam parfumul.”

De regulă băieții vor atrage atenția asupra nevoii de afecțiune și, implicit, și a problemelor existente în familie. Ei vor manifesta preferințe pentru obiectele sexului opus: rujul mamei, rochia surorii, ciorapii și cămașa de noapte a mamei sau alte obiecte personale.

Fetele impactate de lacune emoționale majore vor manifesta nevoia de afect prin înclinații și trăsături ale celuilalt sex: părul tuns scurt, preferința spre ceva mai rigid, mai liniar, masculinitate, nevoia de a domina sau își exprimă cu greu afecțiunea, etc. Vor căuta să simtă un control interior în aceste manifestări, o cauză circulară, ceva ce se petrece într-un anumit ciclu și nu din cauza cuiva, ci prin existența unor factori cumulați, dar care depind de o persoană (mamă, tata) pentru felul în care sunt puse împreună. În acest caz mă refer la aspecte climatice emoționale care dau tonul structurii emoționale, într-o familie.

Delimitările (granițele) relaționale prea rigide pun părintele în poziția de neimplicare. Din acest motiv, chiar dacă este în casă, dar nu permite trăiri emoționale, el va fi, în realitate, neimplicat.

Fetele, pe de o parte, cresc o reziliență și o autonomie a celuilalt, dar într-un fel care duce la izolare și care limitează căldura și afecțiunea. Opusul, este că cei care sunt mult prea aproape de nevoile celuilalt nu lasă loc pentru dezvoltarea inițiativei și, astfel, copiii pot dezvolta anxietate. Iar cultural vorbind, în cea mai mare măsură, așteptările sunt ca “implicarea” să existe majoritar din partea mamei.

“Bunul simț ne spune că genul este un fapt de viață. Atâta timp cât societatea așteaptă ca și creșterea primară să fie făcută de mame, fetele își vor forma identitățile cu cineva cu care ele se așteaptă să semene, în timp ce băieții vor răspunde la deosebirea față de aceasta.” Nancy Chodorow, în 1978, a numit asta “Reproducerea Mamei”.

Calitatea relaţiilor umane stă în balanţa dintre a da şi a primi. Aceasta este, de fapt, o dinamică ce alternează constant, de pe o poziţie, pe alta. Este un proces bazat pe reciprocitatea dintre drepturi şi obligaţii; dreptul copilului de a primi îngrijire şi obligaţia părintelui de a oferi îngrijire emoţională şi materială. Modul în care se echilibrează această balanţă asigură satifacţia din relatie, încrederea şi siguranţa; fie că este vorba despre părinţi şi copii, fie de parteneri de viaţă.

Dacă până la vârsta adolescenţei adulţii sunt cei care trebuie să investească emoţional şi cognitiv, în mod constant şi susţinut, pentru calitatea ataşamentului, la adolescenţă, tânărul începe să caute, în afara familiei, alte persoane pentru a-şi manifesta sau primi ataşament. Acolo unde relaţiile au lacune emoţionale, vor apărea şi simptomele, se va observa nesiguranţa, confuzia, stresul acut si, uneori, patologia.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursă foto: https://manhattanpsychologygroup.com