20 Nov 2021
În vinovăţie nu se poate naşte responsabilitate
Despre învinovățire sau blamarea celuilalt se tot aude, în mai toate discuțiile de familie și cuplu. În speranța că fiecare caută să se facă înțeles și să arate dreptatea proprie, oamenii nu realizează modelul lor de interacțiune și “se îneacă” în detalii lipsite de sens sau contradictorii.
Oricum am încerca să definim comunicarea, nu vom putea spune niciodată că nu comunicăm. Pentru că și tăcerea este comunicare. Ea nu se rezumă doar la cuvintele rostite, ci și la comportamentele și stările umane. Implicit, reprezintă și un mesaj care poate influenţa pe cei din jur.
În mai toate situaţiile oferi un răspuns, chiar și când alegi să nu zici nimic. Cuvintele sunt folosite pentru a oferi și primi informații. Ceea ce se întâmplă în comunicările patologice, nesănătoase, sunt, de fapt interpretările oamenilor şi vorbele ambigue. Fiecare presupune, în sinea lui, că ceea ce percepe și judecă este complet și adevărat. Când se folosește un astfel de limbaj se activează, în realitate, mecanisme liniare de tipul alb-negru, corect-greșit, bun-rău.
Oamenii presupun că pot intra în mintea celorlalţi: “știu la ce te gândești” sau cred că ceilalţi știu la ce ne gândim noi (“Știi ce vreau să spun, cu adevărat”). Interpretările și generalizările duc la nașterea tensiunilor și conflictelor, situaţii în care se fac evidențiate tiparele acuzatoare.
Pur și simplu apar bucle vicioase, bucle feedback, majoritar pozitive. Adică cele pozitive sunt cele care întăresc comportamentele nedorite.
Un bărbat anxios poate să ridice tonul într-o discuție cu soția lui sau să se retragă brusc din dialog, fapt care îi poate declanșa partenerei, plâns intens. Pentru că el se simte anxios, va simți și vinovăție, cel mai probabil și, ca rezultat, se va îndepărta și mai tare sau, după caz, poate să se înfurie și mai rău și … tot așa. Astfel, se formează cercuri vicioase și tornade emoționale, certuri. Generalizarea în conversație, este și ea un tip de triangulare a unei puteri invizibile, bazată pe ideea că, într-o discuţie, nu poate exista decât un învins și un învingător.
O persoană care generalizează poate fi identificată prin faptul că folosește foarte rar cuvinte despre sine și nu este curioasă să verifice faptele care îi sunt relatate şi nu explorează, în mod interest, vorbele interlocutorului. Se întâmplă frecvent ca unii să vorbească doar pentru a crea confuzie și mai mare sau pentru a bloca verbalizarea. Trimit mesaje incomplete sau contradictorii realizând o comunicare incongruentă.
Observ acest tip de comportament, deseori, în ședințele de terapie cu familii și cupluri. Minute lungi se scurg, în timp ce sunt adresate șiruri de cuvinte fără noimă, fără scop. Dacă oamenii ar învăța să comunice despre cum comunică (metacomunicarea), atunci motivele pentru care spun, în terapie sau la divorț, că vor să se despartă, ar putea scădea semnificativ.
Când învinovățim și ne uităm mai mult la celălalt, omitem trăirile noastre, apare nesiguranța și intrăm în defensivă. Unii acuză direct, îl văd exclusiv pe celălalt şi induc vinovăția ca element de putere.
Astfel, pot obține ceva, pe moment, dar nu vor crea o resursă pe termen lung și, cel mai trist, nu își vor putea asuma RESPONSABILITATE, prin astfel de moduri de interacțiune. Nu te poți duce să faci pace, declarând război!
Așadar, ce vă propuneți să faceți față de propria persoană, în primul rând, atunci când interacționați? Ce răspundere considerați că aveți față de sine? Ce prioritate stabiliți pentru relația care vă doriți să funcționeze?
Spor la răspunsuri????
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie
Sursa foto: www.verywellmind.com
10 Nov 2021
Cardul de credit a fost inventat pentru a cheltui banii pe care nu-i ai!
Economistul John Kenneth Galbraith spunea, în cartea sa, “Societatea prosperă”: “Nu se poate spune că producţia satisface nevoile, atâta timp cât producţia creeaza nevoile. … Producţia doar umple golul creat de ea însăşi” şi este, în mare parte, şi un mecanism, ce inconştient favorizează climatul unei dependenţe.
Există dependenţa de a cheltui?
Desigur. Falimentele familiei, cheltuielile şi cumpărăturile în exces, pentru a umple goluri afective duc la ideea că “dorinţa nu devine mai puţin urgentă cu cât e mai satisfacută.” (Cloe Madanes, Claudio Madanes).
În faza de mijloc a unei căsnicii, de exemplu, unul dintre soţi poate deveni dependent. Soţia poate cheltui sume mari de pe cărţile de credit, pentru haine, casă sau lucruri necesare copiilor, iar sotul poate cumpăra o maşină sport, s.a.m.d..
Fiecare soţ va avea tendinţa să se simtă vinovat pentru cheltuieli, dar nu va face ceva pentru a se opri. Acest lucru dovedeşte o lipsă a priorităţilor, dintre cei doi şi a acordului.
Dependenţa poate reflecta o stimă de sine scăzută. Desigur că opusul dependenţei de a cheltui este zgârcenia, un alt motiv de conflict, în cuplu.
Cel mai probabil, în ziua de azi, banii sunt ceea ce mântuirea a fost pentru Evul Mediu. Oamenii caută, oarecum, salvarea lor sau a situaţiei, prin aspecte financiare.
Când multe cupluri aflate în conflict vin la terapie, descoperim că mare parte din certuri sunt duse pe tărâmul banilor, cine şi cât cheltuie. De fapt, nu e nicicând vorba despre bani propriu-zis, ci despre putere şi concurenţa, în cuplu.
În trecut, religia făcea diferenţa dintre obligaţiile spirituale şi nevoile materiale. Acum, când societatea dictează comportamente, prin mai tot ce îţi vezi şi trăieşti zi de zi, TREBUIE SĂ CUMPERI ca să fii fericit, constaţi că, de fapt, prin achiziţiile de obiente şi servicii, “cumperi fericire” şi o viaţă mai uşoară.
În realitate, “buying large” subţiază echilibrul emoţional. Cumpărăm pentru că e frumos ceea ce vedem sau pentru simplu fapt că acel ceva există sau este “împachetat” într-o ofertă pe care mintea noastră o apreciază de neratat şi nu pentru că ne satisface o nevoie reală.
Bunurile au devenit simboluri de identitate personală, iar posesia este imagine de sine.
Poate sună trist ce vă spun, însă realitatea este tristă. Se mai întâmplă să întreb pe cineva, în şedinţele de psihoterapie: “În ce investeşti cel mai mult, când dai bani pentru tine?” şi mi se răspunde cu nume de branduri renumite pentru îmbrăcăminte, parfumuri sau alte achiziţii.
Reclamele, cardurile, legăturile virtuale tehnologice create sunt factori de sensibilizare. Dincolo de trebuinţele uzuale, dorinţa de a avea şi de a accesa uşor, poate reprezenta, spre exemplu dorinţa de un Mercedes şi nu nevoia de a avea un mijloc de transport cu un grad crescut de siguranţă.
Comportamentele acestea nasc dorinţa de bani, care e mai degrabă una artificială şi, în parte, a demonstrat-o şi pandemia.
Unde nu au mai existat ieşiri la restaurant, petreceri, nunţi, botezuri, conferinte etc., nu a mai existat nici nevoia de haine, machiaj, pantofi, costume etc.
Închei acest scurt text cu un sfat. Când te încearcă dorinţa de a cheltui bani, de a face cumpărături, respiră puţin şi adresează-ţi, pe rând, aceste 4 întrebări:
1. Ce şi cât anume îţi doreşti?
2. Pentru ce ai nevoie de asta?
3. Pentru cine cumperi?
4. Cine este responsabil de reacţia ta şi pentru ce?
Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie