Blog

Despre învinovățire sau blamarea celuilalt se tot aude, în mai toate discuțiile de familie și cuplu. În speranța că fiecare caută să se facă înțeles și să arate dreptatea proprie, oamenii nu realizează modelul lor de interacțiune și “se îneacă” în detalii lipsite de sens sau contradictorii.

Oricum am încerca să definim comunicarea, nu vom putea spune niciodată că nu comunicăm. Pentru că și tăcerea este comunicare. Ea nu se rezumă doar la cuvintele rostite, ci și la comportamentele și stările umane. Implicit, reprezintă și un mesaj care poate influenţa pe cei din jur.

În mai toate situaţiile oferi un răspuns, chiar și când alegi să nu zici nimic. Cuvintele sunt folosite pentru a oferi și primi informații. Ceea ce se întâmplă în comunicările patologice, nesănătoase, sunt, de fapt interpretările oamenilor şi vorbele ambigue. Fiecare presupune, în sinea lui, că ceea ce percepe și judecă este complet și adevărat. Când se folosește un astfel de limbaj se activează, în realitate, mecanisme liniare de tipul alb-negru, corect-greșit, bun-rău.

Oamenii presupun că pot intra în mintea celorlalţi: “știu la ce te gândești” sau cred că ceilalţi știu la ce ne gândim noi (“Știi ce vreau să spun, cu adevărat”). Interpretările și generalizările duc la nașterea tensiunilor și conflictelor, situaţii în care se fac evidențiate tiparele acuzatoare.

Pur și simplu apar bucle vicioase, bucle feedback, majoritar pozitive. Adică cele pozitive sunt cele care întăresc comportamentele nedorite.

Un bărbat anxios poate să ridice tonul într-o discuție cu soția lui sau să se retragă brusc din dialog, fapt care îi poate declanșa partenerei, plâns intens. Pentru că el se simte anxios, va simți și vinovăție, cel mai probabil și, ca rezultat, se va îndepărta și mai tare sau, după caz, poate să se înfurie și mai rău și … tot așa. Astfel, se formează cercuri vicioase și tornade emoționale, certuri. Generalizarea în conversație, este și ea un tip de triangulare a unei puteri invizibile, bazată pe ideea că, într-o discuţie, nu poate exista decât un învins și un învingător.

O persoană care generalizează poate fi identificată prin faptul că folosește foarte rar cuvinte despre sine și nu este curioasă să verifice faptele care îi sunt relatate şi nu explorează, în mod interest, vorbele interlocutorului. Se întâmplă frecvent ca unii să vorbească doar pentru a crea confuzie și mai mare sau pentru a bloca verbalizarea. Trimit mesaje incomplete sau contradictorii realizând o comunicare incongruentă.

Observ acest tip de comportament, deseori, în ședințele de terapie cu familii și cupluri. Minute lungi se scurg, în timp ce sunt adresate șiruri de cuvinte fără noimă, fără scop. Dacă oamenii ar învăța să comunice despre cum comunică (metacomunicarea), atunci motivele pentru care spun, în terapie sau la divorț, că vor să se despartă, ar putea scădea semnificativ.

Când învinovățim și ne uităm mai mult la celălalt, omitem trăirile noastre, apare nesiguranța și intrăm în defensivă. Unii acuză direct, îl văd exclusiv pe celălalt şi induc vinovăția ca element de putere.

Astfel, pot obține ceva, pe moment, dar nu vor crea o resursă pe termen lung și, cel mai trist, nu își vor putea asuma RESPONSABILITATE, prin astfel de moduri de interacțiune. Nu te poți duce să faci pace, declarând război!

Așadar, ce vă propuneți să faceți față de propria persoană, în primul rând, atunci când interacționați? Ce răspundere considerați că aveți față de sine? Ce prioritate stabiliți pentru relația care vă doriți să funcționeze?

Spor la răspunsuri????

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursa foto: www.verywellmind.com

Ai intrat vreodată într-o nouă relație în care actualul partener, deși ieșit de ceva vreme dintr-o altă relație, pare că încă este acolo sau ai sentimentul că sunteți trei?

Uneori, oamenilor le vine foarte greu să facă o încheiere a trecutului lor și să trăiască în prezent și din punct de vedere emoțional, nu doar fizic. Deși se află de ceva vreme într-o relație nouă sau poate sunt singuri, se comportă, deseori raportându-se la ceea ce a fost, fie verbal, fie prin acțiuni directe și indirecte.

Cei care amână să stabilească limite sănătoase, să încheie niște etape trecute suferă, în general, de anxietate și sunt temători sau confuzi în legătură cu deciziile pe care “trebuie” să le ia la un moment dat. Ce se observă cel mai adesea la astfel de persoane?

1. a) Păstrează în casă poze sau obiecte personale din relația anterioară, chiar dacă au trecut câteva luni bune de la separare,
2. b) Este disponibil/ă pentru fosta/fostul ori de câte ori sună,
3. c) Ascunde sau se ferește să îți spună că a mai fost și în altă zi să ajute la mutatul unor obiecte, pe motivul că te-ai fi supărat,
4. d) Se frustrează sau se înfurie când îi comunici părerea ta despre ce se petrece,
5. e) Evită o discuție clarificatoare împreună cu tine despre nevoile sale emoționale în relația voastră,
6. f) Profilul de pe rețeaua socială conține majoritar poze din fosta relație, în timp ce cu tine nu este sigur/ă că dorește încă să pună poze
7. g) Dacă e vorba și de copii, la mijloc, nu refuză niciodată o nevoie exprimată de la fosta/fostul, și te lasă baltă în mijlocul evenimentului sau activității voastre și pleacă fără a exprima clar ce se petrece sau care este și părerea sa.

Ce simt persoanele care se comportă astfel și care are putea fi o posibilă cauză?

De cele mai multe ori, astfel de persoane simt destul de multă anxietate, neliniște în legătura cu propria viață și stabilitate emoțională. Trăiesc într-o stare de ambivalență emoțională, a nu se confunda literar cu dualitatea, nu. Psihologic vorbind, ambele stări fac parte din persoana lor, și cea de a ajuta și cea de a-și trăi și proteja prezentul. Cu siguranță, o mare parte din trecutul lor, în special perioada copilăriei și adolescenței, a fost marcat de evenimente dureroase în familie sau de lipsa unor modele parentale și de adulți, care, mai degrabă, aveau tendința să evite situațiile confruntative din relația de cuplu sau cele legate de viață, să le ascundă, negând sau minimalizând realitatea lor. Este vorba despre adulții care nu și-au asumat sentimentele şi trăirile și care nu au putut transmite copiilor o perspectivă sănătoasă asupra vieții relaționale.

E posibil ca pertenerei/lui tău să îi fie teamă de ruperea legăturilor pentru că mama sau tata l-au respins, sau nu a fost un copil dorit și atunci a simțit neglijență, abandon, iar în prezent, a încheia o etapă este egal cu o pierdere sufletească.

Așa se întâmplă și cu cei care consideră că cu “foștii” trebuie să rămâi prieten. Desigur că există conjuncturi diferite și unora le este potrivit asta, altora nu. Contează însă ce s-a petrecut în relație și, mai ales, contează convingerile interioare în baza cărora acționăm.

De asemenea, dacă unul dintre părinți a murit, poate neașteptate, din nou, ruperea unei legături înseamnă durere și atunci, el sau ea evită și amână o încheiere pentru că, inconștient, nu este pregătit să se confrunte cu durerea emoțională.

În cazul în care există copii după o relație de cuplu sau căsătorie, din nefericire apare de multe ori și amenințarea celuilalt că, dacă nu primeşte ajutorul dorit, celălalt părinte nu va mai avea acces la copii. Victimizarea sau șantajarea emoțională sunt forme de putere nesănătoase și care intervin cu presiune în noua relație de cuplu.

Într-o nouă relaţie, imediat după un divorţ sau la suficient timp după, cel părăsit poate încearca să îşi refacă viaţa fără a-şi fi rezolvat rana emoţională din relaţia anterioară traumatică şi atunci poate menţine, la nivel afectiv, o legatură prin care aduce în noua relaţie stări, resentimente sau emoţii care trădează lipsa încheierii relaţiei emoţionale anterioare.

Semnele unei astfel de situaţii sunt evidente. Sunt aduse în discuţii aspecte despre cum facea celălalt anumite lucruri, despre cum prefera sau nu diverse situaţii sau pot exista comparaţii constante, în gând sau declarativ, între fostul sau fosta şi actualul partener.

La sentimentul de nesiguranţă şi, poate, o stimă de sine scăzută, se mai adaugă şi forma unui tipar de ataşament. “Vinovatul” în cauză, în general, dezvoltă un tipar de ataşament evitant.

Ce presupune un atasament evitant?

De cele mai multe ori, te caută doar atunci când îşi doreste el/ea, când simte nevoia, cee ace nu înseamnă ca nu te doreşte, ci că nu reuşeşte să menţină o apropiere emoţională constantă faţă de care să îşi asume şi o responsabilitate.

Se poate ca intimitatea emoţională şi sexuală să fie bune, însă, apoi, să simtă nevoia de a pleca. Nu te mai caută mai multe zile la rând, poate chiar 2-3 săptămâni şi apoi apare ca şi cum nu v-aţi văzut de o zi şi totul este normal.

Cei care evită emoţiile au, mai întâi nevoie să simtă distanţă pentru a simţi nevoia de apropiere. De ce? Pentru că, cel mai probabil, în copilărie, atunci când au avut nevoie de apropiere, îmbrăţişare, alinare din partea părinţilor, în momentele dificile nu li s-a răspuns emoţiei. Astfel, mecanismul care s-a format a fost ca ei să îşi reprime nevoia de apropiere, să o înăbuse, să o ascundă, pentru a nu suferi. Îşi permit să trăiască emoţia doar când se află la o distanţă sigură de partener.

Aceşti oameni se simt, în general, vinovaţi că au aceste nevoi emoţionale, le neagă, pe termen lung şi încearcă să îşi dezvolte, în viaţa lor, o autosuficienţă pentru a nu depinde de nimeni. Şi asta mai ales dacă au resimţit rana respingerii şi într-o relaţie semnificativă, ca adulţi.

Aceste persoane care suferă “îşi vor promite lor înşişi” că nu vor mai suferi.

Este destul de probabil ca un astfel de om să se învârtă mult timp în cerc şi să atragă acelaşi tip de partener sau poate unul care are şi el tiparul de anxietate crescut, evitant, un fals salvator. Cu el se va încăpăţâna să rescrie propriul scenariu de viaţă şi “să convingă” un evitant să îi acorde atenţie.

Toate acestea sunt situaţii destul de dureroase pentru oricine le trăieşte, cu toate că, e posibil, ca unele persoane să prefere puterea obişnuinţei în locul unei schimbări şi atunci, vor avea mai multe relaţii, în acelaşi timp sau relaţii extraconjugale sau vor dori să trăiască în relaţii deschise, pentru că au constant nevoie de validare din mai multe “surse” fără a menţine un ataşament constant cu cineva.

Explicaţia e mai simplă decât acceptarea ei, şi anume că a lipsit sigur din viaţa unor astfel de oameni, un model de adult care să ofere o relaţie consistentă, cât mai echilibrată şi, mai ales cu conţinut emoţional sănătos.

Ce puteţi face dacă sunteţi în astfel de relaţii?

Uneori atracţia resimţită e foarte mare şi atunci acceptaţi onest faţă de voi înşivă că vă doriţi chiar şi aceea parte mica din ceea ce vă oferă partenerul şi, în aceeaşi măsură, sunteţi conştient de consecinţele ce pot apărea. Ştiţi că veţi putea fi frustraţi, amânaţi de multe ori şi comparaţi, că veţi asista la momente delicate, jenante şi neplăcute şi veţi trăi clipe de singurătate. Nu vă negaţi dorinţele, dar ajutaţi-vă de raţiune pentru a vă dezvolta abilităţi emoţionale şi atitudini sănătoase faţă de voi înşivă.

Puteţi verifica, prin întrebări, cât de conştient sunteţi de prezent:

Cu ce scop fac ceea ce fac?

Ce nevoie personală satisfac într-o astfel de relaţie?

Ce sunt dispus/ă să fac altfel pentru a mă schimba?

Mulţi consideră că impulsurile cele mai intense sunt şi cele mai corecte de urmat. Poate ca simţire sunt intense şi toţi căutam, într-o oarecare măsură intensitate, în viaţa noastră, însă, dacă sunt mai degrabă motivate de disperare, nelinişte, teamă, furie sau frustrare, înseamnă că sunt bazate pe lipsuri şi, în astfel de cazuri, rezolvaţi sensul lor, modificaţi şi vindecaţi cauza nu vă grabiţi să umpleţi golul, cu orice preţ şi oricum numai să amortiţi durerea.

Întrebaţi-vă care este costul emoţional pe care îl plătiţi pentru asemenea momente şi cât timp sunteţi dispuşi să trăiţi astfel? Clarificaţi verbal ce vă doare, exprimând în nume propriu sentimentele. Dacă cel care vă răneşte are dorinţă de schimbare, va face efortul de a lucra cu sine şi va fi deschis să vă audă trăirile.

Şi, o ultimă precizare, tineţi minte că e mult mai important să găsiţi un partener cu disponibilitate crescută pentru schimbare şi efort în acest sens decât să căutaţi unul “perfect”.

Chiar dacă intraţi în relaţie cu cineva “problematic” este esenţial să îşi arate interesul pentru relaţie, să găsiţi împreună soluţii catalizatoare, să fie dispus să se schimbe sau să ceară sprijinul unui terapeut specializat în probleme de cuplu sau familie.

Valentina Şimon – psihoterapeut sistemic cuplu şi familie

Este în regulă ca adolescentului sau copilului meu să îi fie pus un diagnostic din punct de vedere psihologic?

În ultimele zile mi s-a pus mai frecvent această întrebare. Poate este vorba despre o coincidență sau poate că urmează să înceapă școala și atunci părinții devin mai preocupați de starea și integrarea copilului lor în grupurile de la școală sau în cele sociale.

Am fost solicitată să îmi spun părerea, profesional vorbind, față de tentativa de suicid a unui preadolescent şi amenințarea cu suicidul a altui adolescent, ambele în mod declarativ şi în grupul de prieteni din care fac parte. Pe lângă cele două cazuri mi-a spus o mămică şi despre sfatul primit la locul de jocă: “Doamnă mergeți cu copilul la psiholog are ADHD.”

Ei bine, contează, în fiecare dintre situaţii contextul în care se petrec lucrurile şi care face diferența.

Fără a fi atenți, ca specialiști, și la celelalte elemente relaționale ce se petrec în jurul copilului, a tânărului adolescent și în familia lui, riscăm să pierdem din vedere informații esențiale. E la fel de adevărat și marcant că are relevanță și abordarea terapeutului și metoda sau formarea în care este modelat.

Am folosit intenționat acest cuvânt “modelat” și nu “școlit” deoarece, în psihoterapie, când înveți îți transformi și sinele nu doar acumulezi informații cognitive. Astfel se dezvoltă abilitățile și simțurile ce contribuie la calitatea observației terapeutice. Știu că sunt și aici uneori lacune și, din anumite considerente, unii specialişti se pot grăbi să lanseze etichete și diagnostice care alarmează familia sau persoana.

Terapiile post moderniste, cum este și psihoterapia sistemică de familie are, printre principiile sale, dezvoltarea la cei formați a unei gândiri non-judicative. Ce înseamnă asta? Înseamnă că modelul de gândire dezvoltat nu este unul binar de tipul 1+1=2, ci, specialistul ia în considerare ce simte fiecare element, la cum influențează contextul prin comportamentul său și ce anume este nevoie, ca informaţie de specialitate, pentru a influența elementele sistemului familial, în ideea schimbării de care este nevoie.

Ca atare, psihologul sistemic nu are nevoie de o etichetă emoțională sau diagnostic, pentru a lucra cu o persoană sau familie. Vom lucra cu ce simte și gândește omul, nu cu problema din capul lui, indiferent de cum este denumită ea.

Și atunci, ca să revin la câteva aspecte mai practice ale subiectului discutat, aici, pe bună dreptate că unii părinți sunt îngrijorați când copiii lor primesc o etichetă cu rol de diagnostic, pentru ceea ce simt sau manifestă. Şi părinţii devin confuzi, nesiguri.

Adolescenții, spre exemplu, au o mare nevoie de identificare la nivel social.

Când încep să ia decizii și să spună despre ele în familie (cu care familia de cele mai multe ori nu e de acord), urmează, mai degrabă, importanța și nevoile grupului din care fac parte. Adolescenţii, adesea, nu decid doar individual pentru ei, deoarece, trăind și luând decizii în interiorul grupului social, ei învață despre noi atașamente cu alte persoane, din afara familiei, cum să se conecteze la relații noi și diferite față de cea cu mama sau tatăl.

Astfel, apar comportamente precum:

1. sfidarea – își dau ochii peste cap

2. ambivalența – una spune alta face

3. nu participă la treburile casei

4. reacționează excesiv emoțional

5. își controlează cu greu impulsurile etc.

Toate aceste comportamnete menționate mai sus fac parte dintr-o perioadă de tranziție a oricărei familii normale și supun membrii familie la schimbări și conflicte.

Trecerea de la familie cu copil preadolescent la adolescent este mereu marcată de “artificii emoționale” în care tinerii caută șă își afirme autoritatea și nevoia de putere, libertate şi decizie. Pentru că încă nu au experiențele concrete la care să se raporteze, se manifestă instinctiv, cu oscilații emoționale puternice și au totodată tendința de a-și penaliza emoțional părinții și de a se răzvrăti.

Desigur că toate astea au legătură și cu stilul parental și cu maturitatea emoțională a părinților, cu stilul lor de atașament și sistemele de valori. Un părinte autoritar va fi mai predispus la a genera stări conflictuale decât unul negociator, însă, în situațiile în care adolescentul are nevoie să se impună, el poate face și declarații exagerate de genul: “Mă arunc de pe bloc dacă ai mei nu mă lasă la concert.” sau “Dacă nu îmi cumpără ce mi-a promis taică-miu, jur că mă sinucid.”

Folosirea unui astfel de vocabular, în mod frecvent, chiar și în cabinetul unui terapeut poate fi îngrijorător. Oricare ar fi realitatea tânărului, ca specialişti, suntem obligați să îl luăm în serios.

Ei, aici, poate interveni uneori manipularea de către adolescent, prin faptul că într-adevăr simte nevoia de a avea putere și de a primi atenție și, în același timp, poate apărea și riscul de a se identifica cu o anumită trăsătură sau un diagnostic.

De aceea, eu mă feresc să spun: ești anxios, ai anxietate generalizată, ai ADHD, suferi de anxietate socială și de aia nu te poți integra, nu îți poți face prieteni sau îți e teamă să îți expui părerile în fața celorlalți etc. Din acest motiv, prin terapia sistemică privim lucrurile într-un mod circular și ne uităm nu ce îi cauzează A lui B, ci cum feedback-ul lui A îl influențează pe B și cum feedback-ul lui B îl influențează pe și chiar pe C.

Felul în care se dă feedback, ajută sau nu întărirea sau stingerea unor comportamente și, ca atare, influențează major schimbarea dorită.

În fazele de evoluție emoțională se petrec și cele de maturizare a creierului. La această vârstă mielinizarea terminaţiilor nervoase nu este completă și asta conduce, de multe ori, în cazul adolescenților, la puternice variații de dispoziție, oscilații emoționale accentuate. Şi ei resimt stări de confuzie sau senzația că nu sunt stăpâni pe ei și e firesc să aibă și anxietate.

În lobii frontali se găsesc factorii responsabili de liberul arbitru și controlul impulsurilor.

Şi la copiii mici de 2-4 sau 5 ani apare frecvent opoziția față de părinte şi asta, practice, arată că este diferit și e o trăsătură responsabilă de independența și modul de luare a deciziilor, mai târziu în viață.

La fel ca și în copilărie, în adolescență găsim declanșatorii pentru reacțiile la stres, ce pot aduce adevărate vulnerabilități, uneori.

Dar nu orice anxietate e problematică sau traumatizantă, iar experiențele de tipul “reușită-regres” duc la adaptabilitate și reziliență.

Scriam, de curând, într-un alt articol că o diagnosticare este necesară, într-un context medical sau de sănătate publică, atunci când o medie crescută a populației se întâlnește cu același tip de problemă sau situație. În astfel de situaţii, se întrunesc condițiile pentru ca anumite probleme de sănătate să fie introduse în clasamentul unor afecțiuni.

Din punct de vedere psihologic, la nivelul percepției familiei, aceasta se poate mobiliza mult mai ușor în a oferi sprijin celui afectat sau a găsi soluții atunci când “problema” se încadrează într-un diagnostic. În primul rând, deoarece, soluţia este scoasă în afara ariei lor de putere sau responsabilitate mai ales relațional.

Este mai ușor să se admită că cineva e problematic, nevrotic, anxios, depresiv decât să se spună cu voce tare: “nu știm să găsim în noi resurse” sau “suntem și noi implicați în cee ace trăiește fiul sau fiica noastră, mama sau tata”.

Astfel, membrii familiei se îndreaptă către un specialist care să resolve cumva suferinţa lui X. De multe ori “pacienții identificați” sunt trimiși la terapie de către membrii familiei, care nu se așteaptă ca și ei să fie nevoiţi să participe la ședințe sau să contribuie cu schimbări în propriul comportament, pentru binele şi vindecarea celui suferind.

Când e vorba de adolescenți, terenul este unul mişcător, este vorba despre multă vulnerabilitate și, nu de puține ori, mulți dintre cei ajunși în cabinet încearcă inconștient să opună rezistență și să își exprime nevoia de putere sau control. Ei pot fi, în sinea lor, furioși sau temători că terapeutul este doar un alt adult ce le va spune ce să facă, va fi autoritar sau va încerca, mai degrabă, să-i mulțumească pe părinţi.

A pune un diagnostic unui adolescent şi nu numai este egal cu a atribui o etichetă.

Din punct de vedere biomedical e util fiindcă folosește sistemului să încadreze, să trateze, să justifice un decont acolo unde este vorba despre medicaţie psihiatrică, însă, emoțional, psihologic, pe client nu îl ajută mai deloc. Există riscul ca acesta să se identifice cu un diagnostic pe care să îl folosească ca factor de putere în relația cu părinții, profesorii etc. De asemenea, un diagnostic de acest gen poate stigmatize adolescentul care se va simţi exclus din grupul său social, poate fi cauză pentru situtaţiile de bullying, izolare emoțională și afectarea identității personale.

Așa că, vă propun să încheiem prin a privi adolescența ca un proces natural de dezvoltare emoțională și cerebrală și mai puțin ca pe un diagnostic.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic

Sursă foto: https://www.healthline.com/

Depresia nu înseamnă numai tristeţe la nivel emoţional, ci are forme de trăire şi la nivel fizic, înseamnă legături de tipare transgeneraţionale, la nivel inconştient şi înseamnă conexiune cu persoana plecată, daca e vorba de pierderea cuiva drag.

De multe ori am întâlnit, în practica mea, depresia ca formă de legătură puternică sau semnificativă cu cei ce nu mai sunt. E modul celor rămaşi de a ţine, în continuare un fel de contact, de a simti, de a nu uita.

Mulţi cred că, dacă vindecă tristeţea, e ca şi cum îi uită pe cei ce au fost sau se aleg cu o pierdere şi mai profundă, singuratatea, care este, totodată, greu de înlocuit şi greu de îndurat.

În următoarele rânduri vă prezint un fragment dintr-o şedinţă de terapie pe o astfel de situaţie.

Psiholog: Cum a fost după ședința de data trecută?

M:Am reflectat mult la ce am discutat, am simțit-o ca pe-o eliberare. A fost greu și bine, în același timp.

Psiholog: Ce alte efecte a adus eliberarea sau cum ai folosit-o pentru tine?

M: Nu știu dacă am folosit-o. Ştiu doar că acțiunile pe care le fac au legătură cu ceva anume.

Psiholog: Ți-a rămas în minte ceva anume din ședința trecută, din ceea ce am discutat?

M: Eram ca într-un labirint închis, nu puteam ieși. Mă certam, mă puneam la colț și eram într-un discomfort continuu pe care nu-l puteam descrie. Îmi venea să vărs, simțeam greață.

• (uneori în stările emoționale intense au loc și manifestări organice, fără a exista un aspect clinic medical/organic. Acest lucru se numește somatizare.)

Psiholog: Da, pentru că era prea mult din ceea ce simțeai emoțional. (validarea trăirilor, acordarea unei însemnătăţi sau a unei confirmări, oferă clientului detensionare. Astfel, în interiorul său, este ajutat sa declanşeze un proces emoţional, nu doar să descarce, în mod mecanic, o stare emoţională).

*Pentru a ajuta clienții să scoată o anumită stare, în afara lor și a căpăta un contur mai clar al ceea ce ei reprezintă, un bun instrument este exercițiul proiectiv. Astfel de exerciţii sunt şi o metodă de reprezentare.

Exercitiu:

Psiholog: Te rog să iei un pix și-o foaie de hârtie și să dai o formă și o culoare stării tale de greață/vomă!

Client: Nu m-am gândit niciodată așa la stările mele, să le desenez. Arată, ca un ghem încâlcit, ca un vârtej care mă tulbură și mă face să simt că nu am control asupra mea. Mă apasă, mă umple de senzații intense cu care simt că abia pot trăi. ……………………..

………………………………………………………………………………………………………

Psiholog: Cum ți-ai dori să se transforme ceea ce simți? Ce ai dori să fie?

Client: Aș dori să mă văd pe mine, un sine cu mai multe roluri. Parcă nu pot face nimic și sunt blocată în majoritatea planurilor vieții mele. Nu reușesc să mă concentrez să fiu prezentă la viața mea și nici pentru familia mea. Mi se pare că durează deja de prea mult timp. Nu mai pot fi așa.

………………………………………………………………………………………………………

Exercitiu:

Psiholog: Pe o scară de la 1 la 10, cât era de intens acest dezechilibru, ghem, vârtej, înainte de prima şedinţă?

Client:  9,5… era intens.

Psiholog: Înțeleg, cât de puternică este astăzi intensitatea senzației?

Client: Azi este 7.

Psiholog: Cât ar fi potrivit pentru tine să scadă această intensitate, astfel încât să fii mai aproape de un echilibru, să nu mai simți greață/vomă?

Client: Cred că, undeva între 4 și 5. Acolo simt că aș putea gestiona și aș putea trăi mai liniştită, la astfel de valori.

Psiholog: Ce s-a produs de data trecută, între ședințe, astfel încât a scăzut de la 10 la 7?

(scalarea situaţiei sau a stărilor prin care trec oamenii, îi ajută să identifice nivelul de confort emoţional spre care pot tinde, în mod real şi să evalueze/aprecieze singuri ce pot găsi ca soluţie viabilă pentru ei).

Client: Am vorbit cu soțul meu. Poate a fost şi el mai atent.

Psiholog: Cum anume a fost mai atent? În ce fel?

Client: Era mai interesat de ceea ce se întâmplă. Ştii, el a insistat să nu mai stau așa în singurătatea mea şi să vin să vorbesc cu tine.

Psiholog: Și cum ți-ai dat seama că e mai interesat? Prin ce?

• (când atragem atenţia clienţilor, la astfel de detalii, îi ajutăm să își dezvolte atenția asupra lor, capacitatea de autoobservație și, în același timp, să fie atenți la trăirile celuilalt și la impactul care se produce. Dacă știm să observăm și să evaluăm impactul, putem produce schimbări ce ne ajută).

Client: A fost mai atent și mai receptiv. Adică, înainte îi povesteam ceva și el se uita cu ochii în telefon.

• (Ipoteză: modul de comunicare influențează și starea generală interioară a fiecărui partener/membru de familie).

Psiholog: Desigur, asta făcea ca anxietatea ta să crească. (validare)

Client: Da, exact. M-a descurajat și am încercat de atâtea ori că, până la urmă, am renunțat.

Psiholog: Dar, acum, cum a fost diferit?

Client: Păi, înainte, la începutul relației noastre, stăteam de vorbă unul cu altul despre ce ne preocupă pe fiecare, ne priveam mai des în ochi și atunci simțeam că este interesat de mine. Însă, în timp, parcă asta s-a pierdut și îmi lipsește.

Psiholog: Sigur, poate și pentru că familia voastră a fost provocată cu o situație specială, legată de sănătatea fiicei voastre mai mici. Erați mereu, ca la camera de gardă, preocupați fiecare cu ceva de îndeplinit, fără prea mult timp de odihnă.

*(când oglindim clientului în termeni descriptivi situația prin care trece, primește validare, se simte auzit și înțeles).

Client: E adevărat că am luat de la mama modelul acesta de a împacheta frumos lucrurile și de a-i proteja pe ceilalți. Nici eu nu spuneam direct despre mine ce mă preocupă și de multe ori răbdam și tăceam spunându-mi că nevoile celuilalt sunt mai importante.

Psiholog: Din nevoia de a proteja, ți-ai făcut ție însăși o cușcă emoțională

Într-o şedinţă de terapie, mergem mereu pe firul clientului, adică pe ceea ce spune el, la modul concret. De acolo, ca terapeut, extrag aspecte legate de tipare de relaţionare, ataşament, comunicare sau alte forme de interacţiune, pe care le redau clientului, fie sub formă de validare, fie sub formă de întrebări de process, care sunt, de fapt, întrebări oglindă. Pentru a răspunde, ea/el trebuie să se uite spre interior să îşi găsească răspunsul corect.

Terapia nu trebuie sa fie since fiction şi nici clienţii nu trebuie să devină terapeuţi pentru a se înţelege pe ei înşişi sau pentru a găsi soluţii la problemele lor. Soluţiile, este esential, să urmeze nevoia lor, într-un mod cât mai simplu şi mai potrivit pentru ei.

Vă aştept cu empatie şi curiozitate, la terapie!

Sursă foto:isaw.company

Valentina Simon – psihoterapeut sistemic cuplu şi familie

Multor adulți le vine foarte dificil să vorbească eficient pentru ei. De regulă, consideră că atunci când îl critică pe celălalt sau explică o situație, de mai multe ori, se fac înțeleși în relația cu un alt adult.

Iată 7 reguli utile de care puteți ține cont pentru a vă exprima eficient ca persoană adultă, în relaţia cu ceilalţi

1. Fac clarificări – nu las lucrurile nespuse, neclare pentru mine. Clarificare înseamnă, în primul rând, să exprim ceea ce SIMT (emoţia, trăirea). Exemplu: “Eu mă simt trist/ă atunci când te întorci cu spatele la mine și nu dorești să vorbești/asculți”.

2. Clarificarea va fi întotdeauna prioritară pentru mine, EU ca ADULT, nu pentru a-l convinge pe celălalt. Primul obiectiv este față de mine, de sinele meu, să fiu CONGRUENT/Ă. Adică ceea ce simt și gândesc să fie una cu ceea ce spun.

Exemplu: Dacă sunt mâhnit, nu voi începe să-mi exprim frustrarea criticându-l pe celălalt sau retrăgându-mă bosumflat și tăcut în altă cameră, ca celălalt să își dea seama și să vadă cum mă simt. Îmi voi asuma echitabil verbalizarea stării mele: “sunt mâhnit și îmi vine parcă numai să te critic. Nu știu cum altfel să fac asta.”

3. E important, când vorbesc, să știu de ce spun ceea ce spun și, mai ales ce anume doresc să înțeleagă celălalt din ceea ce îi comunic. Este răspunderea mea, a celui care vorbesc, față de sinele meu, să fiu clară, specifică cu mine.

4. Când doresc ceva, exprim ferm și civilizat părerea, nevoia respectivă. Exemplu: “Am nevoie să îmi eliberezi două rafturi până mâine dimineață”.

5. Când celălalt nu răspunde nevoilor mele, nu-i dau termene lui/ei; ci mă HOTĂRĂSC EU, pentru mine cu privire la cât timp sunt dispus/ă să existe şi să trăiesc situația astfel? Cât pot să acord spațiu în acest mod? Evaluez ceea ce e potrivit pentru mine și-mi pun mie termene, cât mai apropiate de nevoile mele. Exemplu: “Sunt dispusă pentru 3 luni să locuiești aici fără să achiți cheltuieli”.

6. Consolidarea poziției de adult în conversație. Îți întărești sănătos poziția de adult și ajuți (în cazul tău) și copilul din tine. A lua atitudine într-o situație înseamnă a-ți lua apărarea într-un mod sănătos, neacuzator și/sau invaziv față de celălalt. Indirect contribui, astfel, în anumite situații și la a ajuta copilul din tine. El e îndreptățit să simtă furie, dar dacă are un adult care se știe gestiona situaţia, care folosește raționalul și nu se lasă copleșit de emoția de respingere/abandon, atunci devine liniștit și, în timp, încrezător.

7. Evitarea exprimărilor de tip acuzator și asumarea, cu prioritate, a propriilor stări și sentimente. Vorbirea acuzatoare, arătatul cu degetul induce sentimente de vinovăție față de cealaltă persoană, iar față de sine nu lasă să se producă o creștere personală și nu lasă loc de schimbare. Există, mai degrabă, riscul de a se ajunge rapid la un conflict și de a se crea o comunicare închisă, rigidă fără soluționare. Exemplu: “X: Lasă că știu că tu ești de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Din cauza ta mă simt așa rău și niciodată nu ai recunoscut asta.” Y: “Dar ce am făcut? Eu niciodată nu ți-am făcut asta și, oricum, nici tu nu ești mai breaz.” Acesta este un model de comunicare disfuncțională, în care se vorbește foarte generalizat, nespecific, acuzator și unde se observă inducerea vinovăției. O descărcare de emoții fără a fi clar specificată, și în numele căreia fiecare luptă nepotrivit.

Funcțional ar fi: X: “Simt multă durere și furie față de ceea ce ai făcut și aș fi dorit să-mi spui dinainte ce se întâmplă. M-ar fi ajutat să înțeleg mai bine gândurile tale.” Y: “Și eu mă simt dezamăgită și uneori furioasă. Cred că ar fi bine să discutăm mai des despre noi doi și relația noastră.”

8. Acceptarea că mă pot simți și incomfortabil, chiar și atunci când situațiile se discută cu bune intenții. Comunicarea este pentru a ne facilita situațiile și stările, nu pentru a ne face să nu le mai simțim.

Vă doresc interacțiuni fructuoase și nu ezitați să apelați la un specialist neutru care vă poate facilita comunicarea în relații, atunci când din varii motive, subiective pentru fiecare, nu reușiți asta singuri. Specialistul este multiparțial și nu va acționa nici ca arbitru, nici ca judecător, ci va fi de partea fiecăruia.

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

Sursa foto:https://q.health.org.uk/

Vă invităm într-o scurtă incursiune către sine, cu ajutorul câtorva întrebări, pentru a conștientiza felul în care vă poziționați, în conversațiile cu partenerul de viață, cu precădere în cele pe care le considerați dificile sau care au un potențial crescut de conflict, cu mari diferențe de opinie.

Un aspect frecvent observat în interacțiunea cuplurilor este apariția inconștientă a luptei pentru putere, în care prioritară este apărarea dreptății fiecăruia. Partenerii consideră că își exprimă părerile, însă, în realitate, apără convingeri generale, prin judecăți de valoare.

O persoană care reproșează adesea celuilalt că este acuzat pe nedrept, poate, în realitate, să trăiască sentimente puternice de vinovăție și să înceapă să se apere printr-o formă nuanțată de victimizare, puternic reactivă.

Acest comportament comunicational își poate avea rădăcina în experiențe traumatice din copilăria timpurie, unde, cel mai probabil, a fost adesea criticat, nu i s-a acordat înțelegere și ascultare. O astfel de persoană va lupta să i se audă vocea. Pentru a putea să vă depășiți condiția de copil frustrat, e recomandat să vă definiți poziția emoțională comportamentală actuală, ca adult.

Am creat mai jos un scurt ghid axat în mare pe comunicarea verbală și comportamentală. Cu ajutorul lui puteţi să evidențiați câteva trăsături personale cu ajutorul cărora să conturați o imagine de sine, să extrageți concluzii, pentru ca, mai apoi, să vă gândiți la un nou mod de acțiune față de sine și, implicit, în relația cu partenerul.

Ca recomandare, scrieţi răspunsurile pe foaie și reflectați asupra lor mai mult timp dacă e nevoie. Discutați apoi cu partenerul și faceți schimb de păreri. În acelși timp, încercați să nu rămâneți la o fază de identificare, ci poziționați-vă cu bunăvoință și curiozitate față de voi înșivă și răspunsurile celuilalt.

1.Cu ce situație considerați că vă confruntați în momentul de față în viața dumneavoastră? Dar acum în prezent în relația din viața dumneavoastră?

2.Atunci când vă aflați într-o discuție, cum alegeți, ca adult, să vă exprimați diferențele de opinie? Descrieți în termeni explicativi!

3.Care vă sunt criteriile după care oferiți un răspuns partenerului dvs. de dialog? (Cu ce scop spuneți ceea ce-i spuneți? Ce urmăriți să obțineți?)

4.Ce gesturi ați observat că faceți? Descrieți-vă comportamentul și gestica!

5.Care vă este tonul vocii în comunicarea cu partenerul?

6.Cum vă dați seama că este nevoie să modelați/îmbunătățiți sau să schimbați un comportament sau atitudine a dumneavoastră?

7.Ce perioadă tranzitați în viața dumneavoastră personală? În ce moment al vieții considerați că vă aflați?

8.Cine credeți că vă ajută cel mai mult să tranzitați această perioadă? Specificați cum?

9.Cum vă imaginați că apar schimbările pe care vi le doriți în viața dumneavoastră personală? Faceți o scurtă descriere!

10.Cine considerați că nu ar trebui să intervină atunci când doriți să acționați în sensul schimbării? (sau al optimizării/îmbunătățirii situației. Fiți cât mai specific și personal!)

Continuați următoarele începuturi de fraze cu ceea ce vă vine prima dată în minte:

Consider că certurile/dezacordurile vor continua dacă EU……………….

Consider că certurile/dezacordurile ar continua dacă EA/EL …

Consider că dezacordurile/certurile s-ar diminua dacă EU ..……………..

Consider că dezacordurile s-ar diminua dacă EA/EL …………………..

Uneori partenerului îi este dificil cu mine, pentru că Eu……… ………

Cel mai bun lucru la mine într-o relație este…………………………..

Valentina Şimon, psihoterapeut sistemic pentru cuplu şi familie

În şedinţele noastre de psihoterapie, cu familiile, întâlnim deseori părinți cu copii mici, foarte dispuşi să aplice diverse forme de disciplină pentru a obține “echilibrul și armonia” de care au nevoie în casă.

Pentru cei interesați deja de acest subiect, este posibil să nu mai fie o noutate ceea ce vă voi spune în rândurile următoare, însă pentru o parte dintre cititori, reamintirea  acestor lucruri, chiar şi atunci când o situație este “fierbinte”, nu strică deloc.

Perioada cea mai critică, pentru o familie, este stadiul trecerii de la cuplul marital la familia cu copii mici. Mă refer la copiii de vârstă preșcolară (între 1-5 ani) și, mai ales, la perioada dintre 2 şi 4 ani.

Aceste praguri de vârstă provoacă mult o familie aflată la început de drum. Părinţii caută, aproape permanent, resurse interioare pentru a învăţa să se susțină reciproc în noul rol, să formeze reguli, să învețe cum și când să le schimbe, cum și când e nevoie să intervină. A observa nevoile unei noi ființe umane și a conștientiza cum să acţionezi, nu este deloc o treabă ușoară pentru mulți părinți.

Pentru majoritatea noilor părinţi, se redeschid vechi cărări emoționale, tipare ce s-au format în copilăria timpurie și care, foarte posibil să fi lăsat urme negative adânci.

• Pedepsele sunt o formă nesănătoasă de intervenție, atât pentru relație, cât, mai ales pentru învățarea responsabilității de către copil. Copilul va înmagazina din interacțiune, mai întâi de toate, emoția, în acest caz, vinovăția. Ca atare, ei pot ajunge, în viitor, să repete acțiunile fără să învețe, în realitate, nimic sau vor evita să mai încerce să se avânte în acțiuni noi. Ca adulți, mai târziu, în viață vor avea şi ei tendința, fie să nu își asume lucruri, fie să pedepsească pe cei din jur.
• Emoțiile vor fi cele care vor însoți mereu acțiunile. Memoria are funcție afectivă, iar copilul își va aminti starea emoțională din situațiile trăite și nu evenimentele în sine. Astfel, că un copil va reține teama, frica trăită și i se va supune emoțional ei. Din acest motiv, mulți copii nu schimbă nimic în comportament, pentru că, faptic nu au dobândit comportamente sănătoase. În astfel de cazuri, comportamentul, fie se menține, fie se accentuează. Și pentru copil contează cum se simte părintele în contactul cu el. De aceea împrumută emoția lui, îl crede, e validă.
• Pedepsele declanșează profund sentimentul de rușine, făcând copilul să se considere o ființă rea; cu atât mai mult, dacă unii părinți și verbalizează asta: “De ce ești rău și îi verși farfuria cu mâncare surorii tale?” La auzul unor astfel de cuvinte, băiatul e posibil să continue, mai insistent, să facă asta sau umilit şi rușinat fiind, să gândească că sora lui mai mică e mereu cea prețioasă și protejată, iar el e mereu “dator să fie cuminte”. Poate că va crede că cei mici sunt scutiți de orice consecință și atunci frustrarea crește mai mult  și există posibilitatea repetări comportamentului.
• Un alt aspect ce se desprinde prin pedeapsă, este acela că, părinții epuizați de gândul că trebuie să aibă imediat un rezultat comportamental, insistă și repetă acțiuni care nu coincid cu așteptările și dorințele lor. E important să vă gândiți a cui este problema cu care vă confruntați în acel moment? A mea sau a copilului? Cum îmi doresc să mă perceapă copilul? Ce doresc să deprindă din atitudinea mea?

E foarte solicitant, uneori, să fii părinte, însă felul în care trăiți voi propriile emoții, ca părinți, e mai important pe termen lung decât rezultatul în sine pe care doriţi să-l obțineți. Încercați să vă dezvoltați, ca resursă, autoobservația și să vedeți ce acțiune alegeți să legați de gândurile voastre.

• Majoritatea părinților pedepsesc pentru că simt frustrare profundă, furie chiar, iar la nivel cognitive, gândesc că nu e bine sau nu trebuie să fii furios. E bine și una și cealaltă. Dar dacă tu ai fost pedepsit pentru emoțiile tale, pus la colț cu mâinile sus când ai greșit, îți va veni greu să nu te reverși pe copil, când eşti părinte, la rândul tău. Ceea ce simți va domina, în multe situaţii, ceea ce gândești.

Eu le spun părinților și clienților mei să se încreadă în judecata și sentimentele lor, să nu meargă prea mult în supraanaliză, cum nu e bine să fii ignorant. Îi sfătuiesc să adauge și să optimizeze reacţiile, conform nevoilor lor.

Dacă prin ceea ce am exemplificat mai sus se produce o contradicție, șansa ca părintele să se reverse peste copil e mare. Dar dacă înțeleg, ca adult și părinte, că și eu am dreptul să simt furie, atunci nu devin agresiv, nu ajung să țip constant, să plesnesc și să fiu nemulțumit. Copiii învață tot de acasă despre furie. Ideea e să nu fii agresiv și ostil când simți multă furie. Adulții anxioși caută mereu validare și confirmare exact ca și un copil insecurizat emoțional.

• Încă un efect negativ al pedepselor este că prin ele se pierde încrederea și părinții nu mai au, în timp, autoritate. Copiii au comportamente nedorite accentuate fiindcă nu se simt în siguranță cu părintele lor anxios, neputincios. El va avea diferite ieşiri violemte (crize) și se va opune, se va răzvrăti, destul de des.

Ce puteți face ca adulți pentru a înlocui pedepsele?

-dezvoltați-vă capacitatea de autoobservare a propriilor stări și emoții: Ce simt acum când copilul meu urlă în magazin? (poate furie, neputință, surprindere..etc.)

-validați, în general, orice tip de emoție și criticați mai puțin un anume comportament: Cred că ești obosit sau poate ți-a fost dor de mama azi la grădiniță, de aceea mă tot ciupești.

-dezvăluiți copilului și emoția voastră:

Și mama se simte furioasă când nu ești dispus/ă să mă asculți. Cum ai dori să procedăm? Alegi să hotărăsc eu sau tu?

-apreciați și evaluați cum doriți să vă faceți cunoscut în relația voastră cu copilul? Ce fel de persoană vă doriţi să fiţi în memoria copilului, peste câţiva ani?

-încercați să trăiți cât mai natural emoțiile intense. Acest lucru se poate întâmpla numai prin repetare și expunere emoțională, nu va veni “din oficiu”.

Desigur, tot ce am menţionat anterior, poate fi continuat cu multe alte idei, pe care vi le puteți nota după lecturarea acestui articol. Nu vă fie teamă să trăiți și să simțiți. Un educator bun e cel care transmite o stare, nu doar cel care dă cele mai bune informații și e axat doar pe rezultate. Copiii iubesc adultul cooperant, dar ferm și stabil!

Valentina Şimon

Sursă foto: www.creativechild.com