Blog

Printre cele mai dificile lucruri de menținut în viață sunt relațiile de cuplu. Acestea, comparativ cu altele sunt și investițiile cele

mai valoroase ale oricui. Practic, sunt drumuri, poteci pe care ne aventurăm fără a ști, cu certitudine, ce urmează.

Nevoia de atașament ne va face mereu să riscăm emoțional, în pofida fricii, temerilor sau anxietății ce pot apărea în multe situaţii.

Este de dorit, cu toate riscurile sentimentale, să îndrăznim să ne implicăm mai ales pentru că e calea spre asumarea și

dezvoltarea noastră. Adevărul e că rareori există curaj fără teamă. Împlinirea și satisfacția nu sunt lipsite de temeri, îndoieli,

deznădejde sau dezamăgire.

Când oamenii încep o relație de cuplu sau căsnicie, nu au, de la bun început, gândul despărţirii. Nimeni nu face asta.

Fiecare dintre noi, în astfel de momente are dorințe, speranțe și așteptări.

Dar cum anume se menține o relație și ce o influențează când se destramă?

Provocările vin când cei doi parteneri sunt nevoiți să întrețină relația. O bună parte consideră că o relație merge de la sine

pentru simplu fapt că se întâlnesc, că își doresc să fie împreună să construiască o casă, să-şi crească copii și atât. Luând aceste

lucruri ca pe un bun dat, relațiile ajung să se deterioreze sau să se împotmolească, în anumite etape. De cele mai multe ori,

relaţia este influenţată de funcționarea relațiilor, în special în primele luni de întâlnire. Cel puțin unul dintre parteneri are

dificultăți în a se menține emoțional aproape de celălalt, pe termen lung. Este vorba despre legătura de atașament sau

tiparul de atașament.

Într-o astfel de situație, partenerul cu dificultăți de apropiere va simți, după o perioadă de 3-4 luni, că are nevoie mai

degrabă să se distanțeze din relație pentru a putea mai apoi să revină. Conștient, puțini își dau seama ce li se întâmplă.

De partea cealaltă, partenera/ul începe să simtă îngrijorare, îndoială, incertitudine. Nu știe de ce, dintr-o dată, nu mai

primeşte atât de multe telefoane, răspunsurile la mesaje nu mai vin la fel de promt, iar întâlnirile nu mai sunt programate la

o dată clară, imediată. Așa apar, ulterior tensiunile și certurile în relație. Partenerul anxios întâmpină dificultăți în a trăi constant

starea de bine și resimte, la nivel emoțional, apropierea ca pe ceva amenințător, ceea ce îl pune în dificultatea de a trăi

apropierea ca pe o stare permanentă. Prin conflict, partenerul anxios, îşi descarcă starea emoţională şi apoi se distanțează

pentru ca, ulterior, să simtă din nou nevoia de a se apropia.

Acești parteneri sunt anxios-evitanții și/sau  uneori o parte din cei cu tiparul anxios. Niciun tipar emoțional nu este absolut

doar într-un singur fel. Vor exista mereu influențe de la un tipar la altul.

Asta nu înseamnă că trebuie să fiţi mereu în alertă şi să nu acceptaţi niciodată o relaţie cu o astfel de persoană sau să

fugiți de ea, de îndată ce ați observat un tipar comportamental. Important este ca persoana în cauză să înceapă să își asume o

schimbare, iar dacă dumneavoastră vă simțiți mai securizat/ă să aveți disponibilitatea reală de a-i fi alături, vă puteţi implica

în procesul de schimbare.

Mentenanța și proximitatea fizică sunt şi ele valori pe care se poate miza pentru a avea o relație de cuplu sănătoasă,

pe timp lung. Convingerile și modul de gândire al fiecărui partener influențează direct calitatea relației.

Mulți consideră că, dacă se ocupă de viața profesională, de serviciul lor și dau bani în casă, ar trebui să fie suficient.

În realitate, supraimplicarea în domeniul profesional duce la o nonimplicare în relația personală, fie prin absenteism total,

fie doar prin lipsa prezenţei emoţionale (nu caută să se implice sau să se apropie de partener).

Acceptarea că uneori trebuie să ne și certăm, ajută mai bine la asumarea confruntărilor. Dacă însă mai degrabă se pune

accent pe a evita confruntările, riscul conflictelor crește.

Mulți parteneri de cuplu asociază, la nivel logic, sensul cuvântului confruntare cu cel al conflictului. Ei evită să aducă

în discuție lucruri sau situații sensibile tocmai pentru a proteja relația și a nu declanșa conflicte și certuri sau pentru a

nu-și răni partenerul. Acest tip de protecție se transformă, în timp, într-o cușcă, iar această transformare duce la distrugerea

relației. Apare furia ascunsă, suspiciunea, neîncrederea şi altele.

Un factor de eroziune este și tendința de a se axa, în diversele discuţii din cuplu, pe o situație concretă sau pe persoana celuilalt

și nu pe sine. Adică, unul dintre parteneri încearcă, în mod repetat, să dea explicații cât mai bune despre ce și cum face

celălalt și nu despre cum se simte, în realitate ea sau el.

Paradoxul este că atunci când un astfel de cuplu ajunge în terapie fiecare crede că, de fapt, despre ei spun ceva și nu că își

acuză sau învinovățesc partenerul. Ei cred că gândind logic și emițând păreri “corecte” în legătură cu situația lor este suficient.

Tiparul este repetat permanent şi, astfel,  se creează un cerc vicios.

Ca atare, într-o relație e important să poți comunica mai mult despre tine decât despre partenerul tău, să treci de

la a spune “el/ea a făcut sau a spus”, la “eu mă simt, eu cred că”.

Această atutudine duce spre asumare personală, iar în situații de criză ajută să faceți trecerea de la a te apăra sau a acuza

la a fi colaborativ.

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie

https://valentinasimon.com/despre-mine/

https://www.facebook.com/Simon-Institute-of-Psychology-and-Psychotherapy-2009364395843950/

Sursa foto: www.betterhelp.com

Valentina Şimon, psiholog şi cofondator al Simon Institute apare în cea de-a zecea carte din seria IGNITE, bestseller international. Volumul Ignite Love are lansarea oficială, în Statele Unite, la data de 31 iulie.

Volumul cuprinde 31 de poveşti adevărate, experienţe de iubire, cunoaştere de sine şi dragoste de viaţă. Povestea relaţiei dintre Mădălina Petrescu şi Cris Agafi se află şi ea între coperţile acestei cărţi.

După un început frumos: “Când ne-am întâlnit, ne-am gândit că este suficient să ne îndrăgostim și să avem povestea epică de dragoste din viața noastră”; cei doi au ajuns să se confrunte cu barierele interioare şi au ajuns într-un punct critic al relaţiei. Este o poveste asemănătoare cu cea a multor cupluri, care, prin diverse conjuncturi, ajung în situaţii limită.

Mădălina şi Cris au ales şedinţele de terapie cu Valentina Şimon: “Valentina a descoperit o problemă foarte simplă în relația noastră, nu știam să ne certăm cu adevărat“. Şi asta este doar o parte din drumul parcurs de cei doi soţi, pe durata terapiei. A fost alegerea lor să împărtăşească experienţa personală, în  volumul cu numărul 10, din seria IGNITE. IGNITE Love va fi disponibil pe Amazon, de la 1 august.

Mădălina Petrescu şi Cris Agafi  sunt membrii fondatori ai Fundaţiei HeartQ din SUA.

Puțini dintre voi știu poate că schizofrenia este denumită în popor și “boala familiei”. Pentru mulți oameni, afecțiunile psihice sunt ceva mistic, greu de conceput și de înțeles. Acest lucru vine, pe de o parte din contextul nostru social în care psihicul a fost puțin studiat, negat la nivel de nevoie în contextele socio-politice anterioare iar, pe de altă parte din problematica relațională a familiilor.

Cu excepția unor cazuri mai rare, în care schizofrenia este asociată unui tablou mai complex de afecțiuni neuropsihice sau la nivel organic, această boală se declanșează la persoane născute sănătoase din punct de vedere fizic și psihic. Însă, repet, această afecțiune ne pune în față faptul că familia este cea care te poate educa și ridica, dar la fel de bine și cea care poate distruge un copil sănătos prin patologia mecanismelor sale de comunicare și de interacțiune între membrii ei.

V-ați întrebat, de exemplu, de ce această afecțiune își are mereu debutul la începutul vieții adulte, nu mai devreme, nu mai târziu în viață? Dacă aveți curiozitatea să căutați răspunsuri în scrierile de specialitate, precum DSM-ul sau în cărți despre terapia de familie, veți observa cum perioada copilăriei și relațiile de familie se leagă de această afecțiune psihică.

Toți copiii își iubesc părinții şi, uneori, durerea și suferința sunt însăși semne ale asumării trăirilor dintre ei și nu doar consecință.

Ca atare, suferințele majore trăite și neprocesate, nelăsate să se consume sau situațiile în care părinții nu oferă exemple comportamentale pentru rezolvarea conflictelor din familie, se transformă, la copii, în cauze ale viitoarelor legături emoționale bolnăvicioase și ulterior chiar patologii.

Schizofrenia înseamnă ruperea de realitate.

Oamenii obișnuiți denumesc asta “nebunie”: “A înnebunit, nu mai e normal”.

Dar, ce înseamnă într-o astfel de situație, să fi nebun?

Schizofrenia conform ICD-10 și DSM se caracterizează prin simptome pozitive și simptome negative.

1. a) Pozitive – manifeste la nivel mintal, prin idei delirante, halucinații sau disfuncționalități ale gândurilor
2. b) Negative – manifeste la nivel afectiv emoțional și social prin lipsa unei direcții clare și obiective în comportamentele individului.

De asemenea, este caracteristică, în cazul schizofreniei, existența unor stări psihotice. Fundamentul principal care influențează apariția acestei boli este modelul parental și marital de interacțiune și stresul major din cadrul familiei cauzat de certuri, conflicte, posibil consum de alcool ș.a.m.d..

Ce se întâmplă de fapt? 

Am putea spune că familia disfuncțională este familia psihotică. Terapia de familie are, în literatura de specialitate, ceea ce se numește Pacientul Identificat. Acesta este membrul familiei care își asumă prin simptomele ce le manifestă, toate aspectele nesănătoase care se petrec în relațiile dintre membrii familie sau cu cineva din familia sa. Aș putea spune că Pacientul Identificat este cel mai curajos dintre toți, pentru că el arată că familia trebuie să se schimbe. Desigur, alege inconștient să protejeze nesănătos/disfuncțional.

Murray Bowen, psihoterapeut de familie sistemic, a fost fondatorul Institutului Național de Sănătate Mentală, unde a lucrat de-a lungul timpului cu familii întregi care aveau un membru cu Schizofrenie. El a descoperit, prin cercetările sale, că legătura intensă dintre copii și mamele lor cu tulburări emoționale, implică, de fapt, întreaga familie. Și, astfel, centrul problemei devine “legătura anxioasă”, adică o formă patologică de apropiere cauzată de anxietate.

O astfel de anxietate blochează persoana care devine în timp tot mai lipsită de autonomie personală.

Din acest motiv, foarte mulți oameni simt teamă, frică sau neliniște, în stările anxioase pentru că, emotional, nu s-au dezvoltat diferențiat față de membrii lor de familie, nu au fost încurajați să acționeze, să gândească, să fie conform propriilor nevoi. Când spun “diferențiat”, spun diferit/autonom, să ştii de acasă cum anume să fii și “ca tine”, nu doar “ca ei”. Altfel, riscul este să rămâi fuzionat emoțional pe toată durata vieții tale de adult cu familia de origine.

Desigur, nu orice persoană care simte anxietate intensă va ajunge și la o stare patologică, însă trecerea de la una la alta, în cazul familiilor psihotice/disfuncționale major, nu este cu mult diferită. De fapt, intensitatea simptomelor și tiparelor existente, adâncimea lor, dă patologia și nu întotdeauna stilul.

Nediferențierea emoțională 

A fi diferențiat emoțional presupune autonomia personală emoțională; înseamnă că eşti capabil de flexibilitate și de acțiune cu discernământ, chiar și atunci când ești anxios.

Cu cât cuiva îi vine mai dificil să facă asta, cu atât înseamnă că este mai prins și nediferențiat încă de familia de origine. Acesta este și unul dintre lucrurile ce influențează major debutul unei stări psihotice sau a schizofreniei. Întotdeauna ele se vor produce la debutul vieții adulte.

În cabinet vin foarte multe cazuri în care oamenii descriu anxietatea ca pe o neputință majoră, debusolare, capcană, blocaj, senzația de emoții înghețate etc.

Majoritatea sunt tineri, cu vârste între 25-35 de ani. Problematica este acut vizibilă, în special pentru cei care ”zboară din cuib”, se mută de acasă, merg la facultate sau își găsesc loc de muncă în alte orașe. Când încep să-și ia “viața în mâini”, se simt cuprinși de panică, copleșiți sau blocați, neștiind care e calea de urmat. Cauza majoră a acestor reacţii este faptul că, emotional, nu au plecat încă de acasă, ci sunt prinși acolo. În trecut, ca membrii minori în familia de origine, nu le-au fost dezvoltate propriile resurse de adaptare pentru mai târziu în viață. Aici putem adăuga, ca factor al dezechilibrului lor, relația maritală a părinților dar și relațiile parentale.

“Oamenii care nu au capacitatea de diferențiere, se deplasează cu ușurință la emoționalitatea care le subjugă controlul. Viețile lor sunt conduse de reactivitate. Ei cred că este dificil să-ți mențină propria autonomie, mai ales în jurul problemelor anxioase. Întrebați ce gândesc, ei spun ceea ce simt. Întrebați ce cred, ei se fac ecoul la ceea ce aud. Fie sunt de acord cu tot ce spui, fie se ceartă pentru orice” (Terapia de familie, Schwartz, pg.136).

În aspectele generale care însoțesc tipologia schizofreniei, se mai remarcă, tot din rolurile parentale, faptul că unul dintre părinți este extrem de dominant în relație, iar altul este foarte submisiv.

Critica exagerată și supraimplicarea față de copii, contribuie de asemenea, la formarea tabloului clinic.

Triangularea (face și ea parte din problematica de fond a apariției schizofreniei și a comportamentelor psihotice).

De regulă, copilul este, prin în relația maritală a părinților, atras de către unul dintre părinți în conflictul dintre aceștia. El începe astfel să aibă o relație emoțională cu relația dintre părinți și nu cu fiecare părinte în parte, ca persoană în rolul parental.

Copilul, în acest caz, menține apropierea față de ei printr-o legătură afectivă, în mare parte anxioasă. Inconștient se va poziționa pentru a lupta ca salvator al relației maritale a părinților sau pentru a prelua din grijile lor și “atrăgându-I”, prin simptomul lui, într-o altă situație, creată cu scopul de a-i distrage de la problemele lor.

Exercițiu: Gândiți-vă la cea mai dificilă relație a voastră din familia de origine. Vedeți ce simțeați acolo și ce observați cu mintea de acum despre ce se petrecea? Cum acționau părinții/adulții? Avea vreunul dintre ei tendința de vă spune ceva neplăcut/rău despre celălalt. Sau poate din contră evita vizibil, schimba subiectul, răspundea foarte general.

Cu cât oamenii simt mai multă anxietate, cu atât reușesc mai puțin să fie înțelegători unii cu alții, să se audă, să fie empatici, disponibili. Și, astfel, în momentele de criză, focalizarea se produce pe diferențele dintre ei, pe ceea ce ei cred că îi separă de o bună comunicare și o apropiere afectivă liniștită/împlinitoare.

Lucrurile astea sunt frecvent întâlnite la mai toate cuplurile maritale, iar acolo unde ele rămân active printr-o luptă pentru putere, imaturitate afectivă, negare a problemelor existente, negare a realității, la copii, ulterior, apar probleme psiho-afective grave.

Este dovedit științific că la a 3-a, a 4-a generație, nerezolvarea problemelor emoționale duce la patologie, precum în cazul subiectului de aici, Schizofrenia.

Când oamenilor le lipsesc resursele de rezolvare, se ascund, adesea în spatele unor justificări. Se gândesc că, decât să rănească pe cineva, mai bine tac sau neagă situaţia distorsionând realitatea. De regulă, acolo unde un părinte simte distanță emoțională față de soț/soție, el se va supraimplica anxios în activităţile cu copiii, transmițând indirect conflictul către aceştia.

Teoria dublei legăturiîmbracă, în mare măsură, și aspectele descrise mai sus. Niciodată nu există doar un singur factor care determină apariția unei patologii. E vorba despre un cumul de factori prezenți, variabil, de la o familie la alta.

În cazul dublei legături, avem în vedere mesajele verbale și cele nonverbale utilizate zi de zi în relațiile de comunicare dintre membrii unei familii. Comunicarea este preponderent caracterizată de tipare rigide și repetitive la nivelul verbalizării și intercațiunii.

Se mai observă și condiționarea, foarte des răspândită. “Vino la mine și te voi îmbrățișa!”; “Dacă nu mă îmbrățișezi mă supăr și mă enervez”. Prin astfel de expuneri repetate, copiii intră într-un proces de comunicare cu mesaje cu dublu înţeles.

Copilul percepe condiționarea de a acționa în funcție de altcineva, dar şi că, pentru a scăpa de o posibilă supărare a părintelui sau de un conflict cu el, fiul/fiica trebuie să se conformeze la ceva rigid.

Părintele nu își asumă confruntarea cu el înșuși și asfel îl învață și pe copil să evite asumarea emoțională. Mulți oameni aleg să fugă din fața confruntărilor, considerându-le ceva rău, o ceartă sau doar de teama de a nu supăra prin implicare.

Evitarea îndelungată a confruntării crește nivelul de anxietate sau angoasă. Desigur, pe lângă ce am menționat aici, se mai pot descrie o serie de factori de influnță, inclusiv genetici, situații traumatizante intrauterine, precum și existența unor membrii ai familiei extinse care suferă de afecțiuni mintale sau psiho-emoționale.

În dezvoltarea familiei normale, membrii ei sunt acceptați ca fiind diferiți între ei. 

Când partenerii sunt într-un bun contact emoțional, anxietatea este scăzută, un beneficiu al întregii familii. Ei cresc echilibrați și devin o resursă unul pentru altul, învață să colaboreze și atunci când există tensiuni, pentru că familiile normale devin periodic instabile, trecând inevitabil prin stadii și cicluri de viață.

În contextul lor contează cum fiecare membru de familie se manifestă și își folosește sinele pentru a sprijini familia în tranziție și a lăsa moștenire tipare emoționale sănătoase. Dacă ești rigid și eviți confruntările sau schimbările, efectele pe termen lung vor fi anxietate, depresie, atacuri de panică, fragilitate emoțională/insecuritate crescută sau alte afecțiuni emoționale.

În cazul familiilor psihotice este esențială psiho-educația și ulterior intervenția de specialitate pentru ca toți membrii să înțeleagă contextul în care se petrec lucrurile și felul în care influențează starea de sănătate emoțională a pacientului identificat.

Recurenţa crizelor este direct legată și de comportamentul familiei; de felul în care ei înțeleg cum să ajute.

Sfatul meu: Igiena emoţională e la fel de importantă precum cea fizică, ba, chiar mai importantă, pentru că lasă urme în viitorul vostru şi al copiilor voştri. E moştenirea transgeneraţională.

Valentina Șimon – psihoterapeut sistemic cuplu și familie simoninstitute.ro