Cu cât înaintăm în viață, cu atât “moștenirea
emoțională” a familiei de origine ne urmărește mai mult, iar relațiile devin
tot mai semnificative pe măsură ce creștem.
Primele baze one to one încep din adolescență și
continua, uneori, până după vârsta de 25-30 de ani când cu toții ne lansăm,
inconștient, în ceea ce este numită “perioada de căutări”.
Terapeuții de familie care au făcut cercetare pe
relațiile de familie, s-au raportat, cu precădere, la dinamica acestora și
contextul perturbărilor vieților acestora, mai degrabă decât să privească
liniar spre o cauză patologică ce perturbă familia. De aici s-a putut observa
că nu familia, în sine, declanșează tulburările, ci stereotipurile membrilor ei
influențează dinamica. Vorbim despre rigiditatea rolurilor, constrângerea
flexibilității ce determină apariția blocajelor și, implicit, a suferințelor
emoționale.
Structurile care nu variază, rămân rigide
De exemplu, într-o familie în care nu se face
trecerea de la familia cu copil școlar la cea cu adolescent, părinții rămân
blocați în primul rol, cel de părinți ai unui copil care are nevoie frecvent să
fie ghidat, să i se spună ce să facă sau să fie permanent, pe timpul nopții, în
compania unui adult. Acești părinți se vor comporta rigid față de noua odraslă
devenită, parcă peste noapte, alt copil, adică adolescent. Comportându-se
astfel, ei nu vor iniția schimbări nici de rol nici de structură.
În același timp, adolescentul aflat în plină
perioadă de exprimare a personalității și de exersare a autonomiei emoționale,
își va cere drepturile relaționale astfel:
- va avea nevoie de mai mult “spațiu” emotional;
- va avea nevoie de mai multă libertate de exprimare
verbală și comportamentală;
- va invalida frecvent părerile părinților, pentru
că din reacția părinților va învăța cum i se va răspunde ca adult la opinii,
nevoi și propuneri;
- își va dori să rămână mai mult singur;
- va dori să iasă mai frecvent cu prietenii, să socializeze
și să țină cont, mai degrabă, de părerea cercului social decât de cea a
familiei. Printr-un astfel de proces repetat el învață, la nivel profund,
despre un alt tip de dinamici relaționale, despre cum e în altfel de familii și
în alte tipuri de relații sociale;
Adolescența este vârsta la care interesele sociale
sunt dublate de nevoia experiențelor emoționale mai intime și de cea legată de
sexualitate. O caracteristică prezentă încă, e aceea că fetele petrec mai mult
timp cu fetele și băieții cu băieții. Ei au nevoie de asta pentru a conversa și
a schimba informații despre oameni și relații, altfel decât și cât au auzit de
acasă.
Niciun părinte, oricât ar fi de deschis nu va da
detalii explicite despre sex și nu va putea suplini nevoia de senzațional și de
descoperire pe care adolescenții o trăiesc atunci când împărtășesc în grup.
Totuși, educația sexuală oferită de membrii familiei este esențială și în ceea
ce privește impactul biologic asupra corpului, dar și cel emoțional.
Experiențele, tot mai profunde cu alte persoane,
afilierea într-o altă relație decât cu cei din familie, sunt extrem de
importante pentru o etapă de viață ulterioară, când va fi necesară dezvoltarea
abilității de relaționare, colaborare și existență, în cadrul unor relații stabile
cu alți oameni.
Dacă familia de origine nu permite astfel de
schimbări ale structurii și rolurilor, membrii ei se blochează și apare
suferința. Când flexibilitatea este amenințată în interiorul unei familii,
riscul este ca membrii ei să nu își poată exprima liber nevoile nesatisfăcute.
Din astfel de situații, deseori vor rezulta frustrări, conflicte și chiar
simptome de ordin comportamental sau somatic, adică la nivel organic.
Cu cât granițele emoționale dintre membrii familiei
sunt mai rigide cu atât cineva va risca să devină un “bolnav”. Terapia de
familie denumește acest aspect “Pacientul Identificat”.
Pacientul identificat
Membrii familiei vor gravita în jurul pacientului
identificat și, desigur, acesta va deține o putere disfuncțională, dar necesară
pentru afirmarea unor nevoi nesatisfăcute în mod corect.
Din păcate unele familii au nevoie de probleme
pentru ca, cel puțin un membru, să se simtă valoros. Și în acest caz poate fi o
mamă sau un tată care și-a pierdut poate un alt rol important în viața sa
(serviciu, business, îngrijitor al altcuiva etc.), însă netransformând durerea,
dezamăgirea, tristețea sau alte asemenea sentimente, acestea vor fi
transferate, indirect către un alt membru, de regulă un copil.
Copilul va prelua neputința dându-i ocazia
părintelui să se simtă puternic pentru că îl îngrijește și, astfel, se pune în
rol de simptom. Alteori simptomele arată ce anume este nevoie să se schimbe în
felul de a interactiona a familiei. De multe ori, simptomele copiilor, fie ele
emoționale sau comportamentale, sunt trăirea/manifestarea exagerată a
problemelor părinților.
Din punctul de vedere al terapiei de familie, acest
aspect are legătură cu Homeostazia.
Homeostazia
Reprezinta nevoia familiei de a păstra aceeași
dinamică neschimbată, din motive sănătoase sau nu. Dacă e din motive
nesănătoase, atunci membrul familiei care dorește schimbarea este considerat ca
fiind problematic, de către restul membrilor (un adolescent care vrea mai mult
timp liber pentru el și dorește să-și prelungească statul afară până la ora
23).
Dacă, în situația mai sus amintită, familia are o
regulă rigidă conform căreia, la ora 19.00 toți membrii sunt în casă, la cină,
adolescentul va fi considerat neascultător, obraznic sau certăreț dacă va
protesta frecvent și va opta pentru un program cu prietenii.
Astfel de familii rigide percep schimbarea ca pe o
amenințare și nu ca pe o ocazie de transformare. Ei împiedică, în acest mod,
trecerea familiei de la un stadiu la altul. Chiar și momentele pozitive ce pot
aduce beneficii sunt interpretate ca fiind ceva negativ. Un membru de familie
dorește să schimbe ceva la sine sau în interiorul familie însă pentru că
ceilalți au alte reguli (rigide, nepermisive de obicei), vor bloca evolutia sau
transformarea. Astfel, persoanei nu-i rămâne de ales decât să dezvolte Simptom
sau Boală.
Alte aspecte care sunt manifestate de familiile
indisponibile emoțional și despre care am mai scris anterior acestui articol,
sunt tiparele rigide de comunicare verbală, cele relaționale și rolurile parentale.
Metacomunicarea și tiparele de comunicare
rigide/nesănătoase constrâng flexibilitatea exprimării emoționale și nu permit,
în special tinerilor membri, părerile personale și trăirea emoțiilor așa cum
vin ele, fie la vârste fragede, fie în copilăria târzie și adolescență.
În tiparele de comunicare, privite tot ca model de
interacțiune este esențial cine și când comunică, dar și în ce mod
(metacomunicarea). De asemenea, este important și modul de reacție al
celuilalt.
De exemplu, un tată distant emoțional și cu
dificultăți în a-și exprima stările va întâmpina cu siguranță probleme în
relaționarea și validarea emoțională a copilului său. De regulă, tendința va fi
să țipe la copilul său de doi ani care poate să plângă frecvent la această
vârstă. El va căuta să pedepsească comportamentul negându-i nevoia de a
trăi/exprima prin a-i cere să tacă, prin furia pe care și-o poate arăta agresiv
prin țipete sau urlete sau va evita intens astfel de emoții, încercând, din
răsputeri să îi distragă atenția copilului.
La vârste mai mari, aceste lucruri pot fi mai
vizibile în interacțiunea directă prin critică excesivă, prin ironizare,
invalidarea dorințelor și părerilor, ridiculizare, etichetare sau, pur și
simplu, prin non implicare, dezangajarea din rolul de părinte.
Rolurile emoționale
Tot cu ajutorul comunicării, în sine, putem observa
cum derivă ROLURILE EMOȚIONALE pe care și le asumă membrii familiei în funcție
de ceea ce trăiesc și exprimă emoțional.
Practic, emoția proiectează poziția în rol. Rolurile
pot fi de Victimă, Submisivul sau Împăciuitorul (cel care care încercă să
aplaneze conflicte cu orice preț, cel care nu va permite existența tristeții,
durerii etc), Sfidătorul (cel care ține morală, este atotștiutor, emite adesea
doar argumente logice fără să spună vreodată ceva despre el, nu își arată sau
manifestă trăirile) și Acuzatorul cel care va fi mereu în defensivă, în
dezacord și va arăta înspre alții, fără a-și asuma și el poziția sa în context.
De aceea, în terapie, psihoterapeuții vor încuraja,
în primul rând discuțiile libere despre sine și despre situațiile cu care o
familie disfuncțională se confruntă. Psihoterapeutii sistemici își pun, în
primul rând, întrebarea: “De ce o familie nu reușește să găsească resurse în
interiorul ei?”
De aici, se conturează ipoteze de lucru. Ce
determină imposibilitatea familiei, care de regulă vine la terapie, de a-l
schimba pe Pacientul Identificat?
Discuțiile libere, însă, nu sunt suficiente și, în
general, ele nu sunt doar simple discuții. E nevoie de mai multe criterii
pentru a produce o modificare de structură sănătoasă pe termen lung.
Pentru a obține rezultate eficiente în terapie
specialiștii în terapie familială vor ține cont și de:
- interpretări de reflecție: “Observ că atunci când
fiica ta plânge și ție îți curg lacrimile!”
- interpretări de conectare “Ați observat că atunci
când voi doi începeți o dispută, ea devine foarte tristă și tăcută?”
- interpretări normative: “E natural ca adolescenții
să încerce să dețină puterea și să se comporte cu ignoranță uneori.”
- interpretări reconstructive, redarea contextului
anterior situației de către terapeut cu scopul de a evidenția și puncta o serie
de evenimente și momente care au influențat apariția “problemei” și a le folosi
ca elemente de conștientizare în procesul de terapie.
Caz clinic:
“B” este o adolescentă ce solicită terapie
părinților, pentru ca are stări emoționale oscilante, tristețe adâncă până spre
depresie uneori. Plânge aparent din nimic, fără a putea menționa cauza.
Mama este cea care contactează terapeutul și descrie
situația, spunând că în ultimele luni fata nu mai învață și nu se poate
concentra pe ce are de făcut, deși nu-i lipsește nimic. Din perspectiva
terapeutului de familie sistemic, el invită la prima ședința și părinții pentru
a observa care este dinamica tiparelor de interacțiune dintre membrii familiei.
Astfel, observă ce anume din felul în care familie rostește, se comportă și
relaționează, influențează apariția simptomelor?
Conform teoriilor sistemelor, atunci când o
componentă a lui suferă, tot sistemul este afectat/influențat.
Terapeutul a putut astfel observa la prima ședință
dinamica relțională a membrilor familiei, felul în care interacționează între
ei și cum răspund.
Astfel, de câte ori terapeutul adresa în mod direct
fetei o întrebare, mama intervenea și răspundea în locul ei, încurajând-o să
spună ce are pe suflet.
T: B, cum ai descrie tu starea prin care treci în
ultimul timp?
Mama: “Haide, spune, tot ce ai pe suflet, de aceea
suntem aici. Să spui tot ce te deranjează”. Mama acționa două comportamente
disfuncționale simultan. O dată se evidenția supra-implicarea sa față de fată,
tratând-o ca pe un copil și nu ca pe fiica ei adolescentă ce putea să emită
singură idei proprii și, apoi, ceea ce se numește teoria dublei comunicări
(două mesaje opuse manifeste simultan). Pe de o parte te încurajez sa fii așa
cum dorești, pe de alta intervin comportamental și fac opusul.
Acest aspect s-a repetat frecvent pe parcursul
sesiunii, astfel încât fata plângea continuu fără a putea verbaliza în cuvinte
ceva. În acest timp, tatăl stătea retras fără să spună nimic.
T: am observat că atunci când fiica dvs. a început
să plângă ați luat scaunul și v-ați mutat mai într-o parte.
Tatăl: ……(tăcere).... daaa păi nu îmi place și, de
fapt, e treaba mamei. Ele se înțeleg și știu mai bine ce e acolo. Eu nu am
timp. Lucrez. (Aici se poate observa felul de relație emoțională, distanța și
neimplicarea emoțională a tatălui. Este vorba despre relații rigide și
indisponibilitate emoțională, dezangajarea din rolul de părinte, dar și din cel
de soț.
Astfel mama devine supra implicată cu fiica pentru
că nu primește atenție în relația cu partenerul ei. Pe de altă parte, ambele
comportamente din rolurile parentale, unul de “retragere” celălalt de
supra-implicare, nu permit fiicei manifestarea propriului sine, o creștere și
dezvoltare armonioasă.
Ca atare, fata are nevoie de Simptom pentru a
evidenția problema din familie și presiunea psihică ce o trăiește. Mama fiind
supra-implicată își justifică utilitatea în familie, menținându-și inconștient
fiica în stadiul de copil. Nevoia fiicei de a aduce schimbare e privită ca
amenințare la homestazia lor. Tiparele rigide nu permit. Ea va persista ca simptom
provocând, în continuare, sistemul familial la schimbare, dar și pentru a arăta
că există o problemă disfuncțională majoră de relaționare.
Pacientul Identificat este, fie “țapul ispășitor”,
fie cel mai curajos membru ce își asumă majorul rol de schimbare prin
suferință.
Valentina Simon - Psihoterapeut sistemic pentru
cuplu și familie
Specialiştii de la Simon Institute of Psychology and Psychotherapy au decis să răspundă unor nevoi imediate din sistemul de sănătate, acordând asistenţă psihologică gratuită farmaciştilor...