Cu cât înaintăm în viață, cu atât “moștenirea emoțională” a familiei de origine ne urmărește mai mult, iar relațiile devin tot mai semnificative pe măsură ce creștem.

Primele baze one to one încep din adolescență și continua, uneori, până după vârsta de 25-30 de ani când cu toții ne lansăm, inconștient, în ceea ce este numită “perioada de căutări”.

Terapeuții de familie care au făcut cercetare pe relațiile de familie, s-au raportat, cu precădere, la dinamica acestora și contextul perturbărilor vieților acestora, mai degrabă decât să privească liniar spre o cauză patologică ce perturbă familia. De aici s-a putut observa că nu familia, în sine, declanșează tulburările, ci stereotipurile membrilor ei influențează dinamica. Vorbim despre rigiditatea rolurilor, constrângerea flexibilității ce determină apariția blocajelor și, implicit, a suferințelor emoționale.

Structurile care nu variază, rămân rigide

De exemplu, într-o familie în care nu se face trecerea de la familia cu copil școlar la cea cu adolescent, părinții rămân blocați în primul rol, cel de părinți ai unui copil care are nevoie frecvent să fie ghidat, să i se spună ce să facă sau să fie permanent, pe timpul nopții, în compania unui adult. Acești părinți se vor comporta rigid față de noua odraslă devenită, parcă peste noapte, alt copil, adică adolescent. Comportându-se astfel, ei nu vor iniția schimbări nici de rol nici de structură.

În același timp, adolescentul aflat în plină perioadă de exprimare a personalității și de exersare a autonomiei emoționale, își va cere drepturile relaționale astfel:

- va avea nevoie de mai mult “spațiu” emotional;

- va avea nevoie de mai multă libertate de exprimare verbală și comportamentală;

- va invalida frecvent părerile părinților, pentru că din reacția părinților va învăța cum i se va răspunde ca adult la opinii, nevoi și propuneri;

- își va dori să rămână mai mult singur;

- va dori să iasă mai frecvent cu prietenii, să socializeze și să țină cont, mai degrabă, de părerea cercului social decât de cea a familiei. Printr-un astfel de proces repetat el învață, la nivel profund, despre un alt tip de dinamici relaționale, despre cum e în altfel de familii și în alte tipuri de relații sociale;

Adolescența este vârsta la care interesele sociale sunt dublate de nevoia experiențelor emoționale mai intime și de cea legată de sexualitate. O caracteristică prezentă încă, e aceea că fetele petrec mai mult timp cu fetele și băieții cu băieții. Ei au nevoie de asta pentru a conversa și a schimba informații despre oameni și relații, altfel decât și cât au auzit de acasă.

Niciun părinte, oricât ar fi de deschis nu va da detalii explicite despre sex și nu va putea suplini nevoia de senzațional și de descoperire pe care adolescenții o trăiesc atunci când împărtășesc în grup. Totuși, educația sexuală oferită de membrii familiei este esențială și în ceea ce privește impactul biologic asupra corpului, dar și cel emoțional.

Experiențele, tot mai profunde cu alte persoane, afilierea într-o altă relație decât cu cei din familie, sunt extrem de importante pentru o etapă de viață ulterioară, când va fi necesară dezvoltarea abilității de relaționare, colaborare și existență, în cadrul unor relații stabile cu alți oameni.

Dacă familia de origine nu permite astfel de schimbări ale structurii și rolurilor, membrii ei se blochează și apare suferința. Când flexibilitatea este amenințată în interiorul unei familii, riscul este ca membrii ei să nu își poată exprima liber nevoile nesatisfăcute. Din astfel de situații, deseori vor rezulta frustrări, conflicte și chiar simptome de ordin comportamental sau somatic, adică la nivel organic.

Cu cât granițele emoționale dintre membrii familiei sunt mai rigide cu atât cineva va risca să devină un “bolnav”. Terapia de familie denumește acest aspect “Pacientul Identificat”.

Pacientul identificat

Membrii familiei vor gravita în jurul pacientului identificat și, desigur, acesta va deține o putere disfuncțională, dar necesară pentru afirmarea unor nevoi nesatisfăcute în mod corect.

Din păcate unele familii au nevoie de probleme pentru ca, cel puțin un membru, să se simtă valoros. Și în acest caz poate fi o mamă sau un tată care și-a pierdut poate un alt rol important în viața sa (serviciu, business, îngrijitor al altcuiva etc.), însă netransformând durerea, dezamăgirea, tristețea sau alte asemenea sentimente, acestea vor fi transferate, indirect către un alt membru, de regulă un copil.

Copilul va prelua neputința dându-i ocazia părintelui să se simtă puternic pentru că îl îngrijește și, astfel, se pune în rol de simptom. Alteori simptomele arată ce anume este nevoie să se schimbe în felul de a interactiona a familiei. De multe ori, simptomele copiilor, fie ele emoționale sau comportamentale, sunt trăirea/manifestarea exagerată a problemelor părinților.

Din punctul de vedere al terapiei de familie, acest aspect are legătură cu Homeostazia.

Homeostazia

Reprezinta nevoia familiei de a păstra aceeași dinamică neschimbată, din motive sănătoase sau nu. Dacă e din motive nesănătoase, atunci membrul familiei care dorește schimbarea este considerat ca fiind problematic, de către restul membrilor (un adolescent care vrea mai mult timp liber pentru el și dorește să-și prelungească statul afară până la ora 23).

Dacă, în situația mai sus amintită, familia are o regulă rigidă conform căreia, la ora 19.00 toți membrii sunt în casă, la cină, adolescentul va fi considerat neascultător, obraznic sau certăreț dacă va protesta frecvent și va opta pentru un program cu prietenii.

Astfel de familii rigide percep schimbarea ca pe o amenințare și nu ca pe o ocazie de transformare. Ei împiedică, în acest mod, trecerea familiei de la un stadiu la altul. Chiar și momentele pozitive ce pot aduce beneficii sunt interpretate ca fiind ceva negativ. Un membru de familie dorește să schimbe ceva la sine sau în interiorul familie însă pentru că ceilalți au alte reguli (rigide, nepermisive de obicei), vor bloca evolutia sau transformarea. Astfel, persoanei nu-i rămâne de ales decât să dezvolte Simptom sau Boală.

Alte aspecte care sunt manifestate de familiile indisponibile emoțional și despre care am mai scris anterior acestui articol, sunt tiparele rigide de comunicare verbală, cele relaționale și rolurile parentale.

Metacomunicarea și tiparele de comunicare rigide/nesănătoase constrâng flexibilitatea exprimării emoționale și nu permit, în special tinerilor membri, părerile personale și trăirea emoțiilor așa cum vin ele, fie la vârste fragede, fie în copilăria târzie și adolescență.

În tiparele de comunicare, privite tot ca model de interacțiune este esențial cine și când comunică, dar și în ce mod (metacomunicarea). De asemenea, este important și modul de reacție al celuilalt.

De exemplu, un tată distant emoțional și cu dificultăți în a-și exprima stările va întâmpina cu siguranță probleme în relaționarea și validarea emoțională a copilului său. De regulă, tendința va fi să țipe la copilul său de doi ani care poate să plângă frecvent la această vârstă. El va căuta să pedepsească comportamentul negându-i nevoia de a trăi/exprima prin a-i cere să tacă, prin furia pe care și-o poate arăta agresiv prin țipete sau urlete sau va evita intens astfel de emoții, încercând, din răsputeri să îi distragă atenția copilului.

La vârste mai mari, aceste lucruri pot fi mai vizibile în interacțiunea directă prin critică excesivă, prin ironizare, invalidarea dorințelor și părerilor, ridiculizare, etichetare sau, pur și simplu, prin non implicare, dezangajarea din rolul de părinte.

Rolurile emoționale

Tot cu ajutorul comunicării, în sine, putem observa cum derivă ROLURILE EMOȚIONALE pe care și le asumă membrii familiei în funcție de ceea ce trăiesc și exprimă emoțional.

Practic, emoția proiectează poziția în rol. Rolurile pot fi de Victimă, Submisivul sau Împăciuitorul (cel care care încercă să aplaneze conflicte cu orice preț, cel care nu va permite existența tristeții, durerii etc), Sfidătorul (cel care ține morală, este atotștiutor, emite adesea doar argumente logice fără să spună vreodată ceva despre el, nu își arată sau manifestă trăirile) și Acuzatorul cel care va fi mereu în defensivă, în dezacord și va arăta înspre alții, fără a-și asuma și el poziția sa în context.

De aceea, în terapie, psihoterapeuții vor încuraja, în primul rând discuțiile libere despre sine și despre situațiile cu care o familie disfuncțională se confruntă. Psihoterapeutii sistemici își pun, în primul rând, întrebarea: “De ce o familie nu reușește să găsească resurse în interiorul ei?”

De aici, se conturează ipoteze de lucru. Ce determină imposibilitatea familiei, care de regulă vine la terapie, de a-l schimba pe Pacientul Identificat?

Discuțiile libere, însă, nu sunt suficiente și, în general, ele nu sunt doar simple discuții. E nevoie de mai multe criterii pentru a produce o modificare de structură sănătoasă pe termen lung.

Pentru a obține rezultate eficiente în terapie specialiștii în terapie familială vor ține cont și de:

- interpretări de reflecție: “Observ că atunci când fiica ta plânge și ție îți curg lacrimile!”

- interpretări de conectare “Ați observat că atunci când voi doi începeți o dispută, ea devine foarte tristă și tăcută?”

- interpretări normative: “E natural ca adolescenții să încerce să dețină puterea și să se comporte cu ignoranță uneori.”

- interpretări reconstructive, redarea contextului anterior situației de către terapeut cu scopul de a evidenția și puncta o serie de evenimente și momente care au influențat apariția “problemei” și a le folosi ca elemente de conștientizare în procesul de terapie.

Caz clinic:

“B” este o adolescentă ce solicită terapie părinților, pentru ca are stări emoționale oscilante, tristețe adâncă până spre depresie uneori. Plânge aparent din nimic, fără a putea menționa cauza.

Mama este cea care contactează terapeutul și descrie situația, spunând că în ultimele luni fata nu mai învață și nu se poate concentra pe ce are de făcut, deși nu-i lipsește nimic. Din perspectiva terapeutului de familie sistemic, el invită la prima ședința și părinții pentru a observa care este dinamica tiparelor de interacțiune dintre membrii familiei. Astfel, observă ce anume din felul în care familie rostește, se comportă și relaționează, influențează apariția simptomelor?

Conform teoriilor sistemelor, atunci când o componentă a lui suferă, tot sistemul este afectat/influențat.

Terapeutul a putut astfel observa la prima ședință dinamica relțională a membrilor familiei, felul în care interacționează între ei și cum răspund.

Astfel, de câte ori terapeutul adresa în mod direct fetei o întrebare, mama intervenea și răspundea în locul ei, încurajând-o să spună ce are pe suflet.

T: B, cum ai descrie tu starea prin care treci în ultimul timp?

Mama: “Haide, spune, tot ce ai pe suflet, de aceea suntem aici. Să spui tot ce te deranjează”. Mama acționa două comportamente disfuncționale simultan. O dată se evidenția supra-implicarea sa față de fată, tratând-o ca pe un copil și nu ca pe fiica ei adolescentă ce putea să emită singură idei proprii și, apoi, ceea ce se numește teoria dublei comunicări (două mesaje opuse manifeste simultan). Pe de o parte te încurajez sa fii așa cum dorești, pe de alta intervin comportamental și fac opusul.

Acest aspect s-a repetat frecvent pe parcursul sesiunii, astfel încât fata plângea continuu fără a putea verbaliza în cuvinte ceva. În acest timp, tatăl stătea retras fără să spună nimic.

T: am observat că atunci când fiica dvs. a început să plângă ați luat scaunul și v-ați mutat mai într-o parte.

Tatăl: ……(tăcere).... daaa păi nu îmi place și, de fapt, e treaba mamei. Ele se înțeleg și știu mai bine ce e acolo. Eu nu am timp. Lucrez. (Aici se poate observa felul de relație emoțională, distanța și neimplicarea emoțională a tatălui. Este vorba despre relații rigide și indisponibilitate emoțională, dezangajarea din rolul de părinte, dar și din cel de soț.

Astfel mama devine supra implicată cu fiica pentru că nu primește atenție în relația cu partenerul ei. Pe de altă parte, ambele comportamente din rolurile parentale, unul de “retragere” celălalt de supra-implicare, nu permit fiicei manifestarea propriului sine, o creștere și dezvoltare armonioasă.

Ca atare, fata are nevoie de Simptom pentru a evidenția problema din familie și presiunea psihică ce o trăiește. Mama fiind supra-implicată își justifică utilitatea în familie, menținându-și inconștient fiica în stadiul de copil. Nevoia fiicei de a aduce schimbare e privită ca amenințare la homestazia lor. Tiparele rigide nu permit. Ea va persista ca simptom provocând, în continuare, sistemul familial la schimbare, dar și pentru a arăta că există o problemă disfuncțională majoră de relaționare.

Pacientul Identificat este, fie “țapul ispășitor”, fie cel mai curajos membru ce își asumă majorul rol de schimbare prin suferință.

Valentina Simon - Psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie