Puțini dintre voi știu
poate că schizofrenia este denumită în popor și “boala familiei”. Pentru mulți
oameni, afecțiunile psihice sunt ceva mistic, greu de conceput și de înțeles.
Acest lucru vine, pe de o parte din contextul nostru social în care psihicul a
fost puțin studiat, negat la nivel de nevoie în contextele socio-politice
anterioare iar, pe de altă parte din problematica relațională a familiilor.
Cu excepția unor cazuri
mai rare, în care schizofrenia este asociată unui tablou mai complex de
afecțiuni neuropsihice sau la nivel organic, această boală se declanșează la
persoane născute sănătoase din punct de vedere fizic și psihic. Însă, repet,
această afecțiune ne pune în față faptul că familia este cea care te poate
educa și ridica, dar la fel de bine și cea care poate distruge un copil sănătos
prin patologia mecanismelor sale de comunicare și de interacțiune între membrii
ei.
V-ați întrebat, de exemplu,
de ce această afecțiune își are mereu debutul la începutul vieții adulte, nu
mai devreme, nu mai târziu în viață? Dacă aveți curiozitatea să căutați
răspunsuri în scrierile de specialitate, precum DSM-ul sau în cărți despre
terapia de familie, veți observa cum perioada copilăriei și relațiile de
familie se leagă de această afecțiune psihică.
Toți copiii își iubesc
părinții şi, uneori, durerea și suferința sunt însăși semne ale asumării
trăirilor dintre ei și nu doar consecință.
Ca atare, suferințele majore
trăite și neprocesate, nelăsate să se consume sau situațiile în care părinții
nu oferă exemple comportamentale pentru rezolvarea conflictelor din familie, se
transformă, la copii, în cauze ale viitoarelor legături emoționale
bolnăvicioase și ulterior chiar patologii.
Schizofrenia înseamnă ruperea de realitate.
Oamenii
obișnuiți denumesc asta “nebunie”: “A înnebunit, nu mai e normal”.
Dar, ce înseamnă într-o
astfel de situație, să fi nebun?
Schizofrenia conform
ICD-10 și DSM se caracterizează prin simptome pozitive și simptome
negative.
a) Pozitive - manifeste
la nivel mintal, prin idei delirante, halucinații sau disfuncționalități ale
gândurilor
b) Negative - manifeste
la nivel afectiv emoțional și social prin lipsa unei direcții clare și
obiective în comportamentele individului.
De asemenea, este
caracteristică, în cazul schizofreniei, existența unor stări psihotice.
Fundamentul principal care influențează apariția acestei boli este modelul
parental și marital de interacțiune și stresul major din cadrul familiei cauzat
de certuri, conflicte, posibil consum de alcool ș.a.m.d..
Ce se întâmplă de
fapt?
Am putea spune că
familia disfuncțională este familia psihotică. Terapia de familie are, în
literatura de specialitate, ceea ce se numește Pacientul Identificat. Acesta
este membrul familiei care își asumă prin simptomele ce le manifestă, toate
aspectele nesănătoase care se petrec în relațiile dintre membrii familie sau cu
cineva din familia sa. Aș putea spune că Pacientul Identificat este cel mai
curajos dintre toți, pentru că el arată că familia trebuie să se schimbe.
Desigur, alege inconștient să protejeze nesănătos/disfuncțional.
Murray Bowen,
psihoterapeut de familie sistemic, a fost fondatorul Institutului Național de
Sănătate Mentală, unde a lucrat de-a lungul timpului cu familii întregi care
aveau un membru cu Schizofrenie. El a descoperit, prin cercetările sale, că
legătura intensă dintre copii și mamele lor cu tulburări emoționale, implică,
de fapt, întreaga familie. Și, astfel, centrul problemei devine “legătura
anxioasă”, adică o formă patologică de apropiere cauzată de anxietate.
O astfel de anxietate
blochează persoana care devine în timp tot mai lipsită de autonomie
personală.
Din acest motiv, foarte
mulți oameni simt teamă, frică sau neliniște, în stările anxioase pentru că,
emotional, nu s-au dezvoltat diferențiat față de membrii lor de familie, nu au
fost încurajați să acționeze, să gândească, să fie conform propriilor nevoi.
Când spun “diferențiat”, spun diferit/autonom, să ştii de acasă cum
anume să fii și “ca tine”, nu doar “ca ei”. Altfel, riscul este să rămâi
fuzionat emoțional pe toată durata vieții tale de adult cu familia de origine.
Desigur, nu orice
persoană care simte anxietate intensă va ajunge și la o stare patologică, însă
trecerea de la una la alta, în cazul familiilor psihotice/disfuncționale major,
nu este cu mult diferită. De fapt, intensitatea simptomelor și tiparelor
existente, adâncimea lor, dă patologia și nu întotdeauna stilul.
Nediferențierea
emoțională
A fi diferențiat emoțional presupune autonomia personală emoțională; înseamnă că eşti capabil de
flexibilitate și de acțiune cu discernământ, chiar și atunci când ești anxios.
Cu cât cuiva îi vine mai
dificil să facă asta, cu atât înseamnă că este mai prins și nediferențiat încă
de familia de origine. Acesta este și unul dintre lucrurile ce influențează
major debutul unei stări psihotice sau a schizofreniei. Întotdeauna ele se vor
produce la debutul vieții adulte.
În cabinet vin foarte
multe cazuri în care oamenii descriu anxietatea ca pe o neputință majoră,
debusolare, capcană, blocaj, senzația de emoții înghețate etc.
Majoritatea sunt tineri,
cu vârste între 25-35 de ani. Problematica este acut vizibilă, în special
pentru cei care ”zboară din cuib”, se mută de acasă, merg la facultate sau își
găsesc loc de muncă în alte orașe. Când încep să-și ia “viața în mâini”, se
simt cuprinși de panică, copleșiți sau blocați, neștiind care e calea de urmat.
Cauza majoră a acestor reacţii este faptul că, emotional, nu au plecat încă de
acasă, ci sunt prinși acolo. În trecut, ca membrii minori în familia de
origine, nu le-au fost dezvoltate propriile resurse de adaptare pentru mai
târziu în viață. Aici putem adăuga, ca factor al dezechilibrului lor, relația
maritală a părinților dar și relațiile parentale.
“Oamenii care nu au capacitatea de diferențiere, se
deplasează cu ușurință la emoționalitatea care le subjugă controlul. Viețile
lor sunt conduse de reactivitate. Ei cred că este dificil să-ți mențină propria
autonomie, mai ales în jurul problemelor anxioase. Întrebați ce gândesc, ei spun
ceea ce simt. Întrebați ce cred, ei se fac ecoul la ceea ce aud. Fie sunt de
acord cu tot ce spui, fie se ceartă pentru orice” (Terapia de familie,
Schwartz, pg.136).
În aspectele generale
care însoțesc tipologia schizofreniei, se mai remarcă, tot din rolurile
parentale, faptul că unul dintre părinți este extrem de dominant în relație,
iar altul este foarte submisiv.
Critica exagerată și
supraimplicarea față de copii, contribuie de asemenea, la formarea tabloului
clinic.
Triangularea (face și ea parte din problematica de fond a apariției
schizofreniei și a comportamentelor psihotice).
De regulă, copilul este,
prin în relația maritală a părinților, atras de către unul dintre părinți în
conflictul dintre aceștia. El începe astfel să aibă o relație emoțională cu
relația dintre părinți și nu cu fiecare părinte în parte, ca persoană în rolul
parental.
Copilul, în acest caz,
menține apropierea față de ei printr-o legătură afectivă, în mare parte
anxioasă. Inconștient se va poziționa pentru a lupta ca salvator al relației
maritale a părinților sau pentru a prelua din grijile lor și “atrăgându-I”,
prin simptomul lui, într-o altă situație, creată cu scopul de a-i distrage de
la problemele lor.
Exercițiu: Gândiți-vă la cea mai dificilă relație a voastră
din familia de origine. Vedeți ce simțeați acolo și ce observați cu mintea de
acum despre ce se petrecea? Cum acționau părinții/adulții? Avea vreunul dintre
ei tendința de vă spune ceva neplăcut/rău despre celălalt. Sau poate din contră
evita vizibil, schimba subiectul, răspundea foarte general.
Cu cât oamenii simt mai
multă anxietate, cu atât reușesc mai puțin să fie înțelegători unii cu alții,
să se audă, să fie empatici, disponibili. Și, astfel, în momentele de criză,
focalizarea se produce pe diferențele dintre ei, pe ceea ce ei cred că îi
separă de o bună comunicare și o apropiere afectivă liniștită/împlinitoare.
Lucrurile astea sunt
frecvent întâlnite la mai toate cuplurile maritale, iar acolo unde ele rămân
active printr-o luptă pentru putere, imaturitate afectivă, negare a problemelor
existente, negare a realității, la copii, ulterior, apar probleme
psiho-afective grave.
Este dovedit științific
că la a 3-a, a 4-a generație, nerezolvarea problemelor emoționale duce la
patologie, precum în cazul subiectului de aici, Schizofrenia.
Când oamenilor le
lipsesc resursele de rezolvare, se ascund, adesea în spatele unor justificări.
Se gândesc că, decât să rănească pe cineva, mai bine tac sau neagă situaţia
distorsionând realitatea. De regulă, acolo unde un părinte simte distanță
emoțională față de soț/soție, el se va supraimplica anxios în activităţile cu
copiii, transmițând indirect conflictul către aceştia.
Teoria dublei legăturiîmbracă, în mare măsură, și aspectele descrise
mai sus. Niciodată nu există doar un singur factor care determină apariția unei
patologii. E vorba despre un cumul de factori prezenți, variabil, de la o familie
la alta.
În cazul dublei
legături, avem în vedere mesajele verbale și cele nonverbale utilizate zi de zi
în relațiile de comunicare dintre membrii unei familii. Comunicarea este
preponderent caracterizată de tipare rigide și repetitive la nivelul verbalizării
și intercațiunii.
Se mai observă și
condiționarea, foarte des răspândită. “Vino la mine și te voi îmbrățișa!”;
“Dacă nu mă îmbrățișezi mă supăr și mă enervez”. Prin astfel de expuneri
repetate, copiii intră într-un proces de comunicare cu mesaje cu dublu înţeles.
Copilul percepe
condiționarea de a acționa în funcție de altcineva, dar şi că, pentru a scăpa
de o posibilă supărare a părintelui sau de un conflict cu el, fiul/fiica
trebuie să se conformeze la ceva rigid.
Părintele nu își asumă
confruntarea cu el înșuși și asfel îl învață și pe copil să evite asumarea
emoțională. Mulți oameni aleg să fugă din fața confruntărilor, considerându-le
ceva rău, o ceartă sau doar de teama de a nu supăra prin implicare.
Evitarea îndelungată a
confruntării crește nivelul de anxietate sau angoasă. Desigur, pe lângă ce am
menționat aici, se mai pot descrie o serie de factori de influnță, inclusiv
genetici, situații traumatizante intrauterine, precum și existența unor membrii
ai familiei extinse care suferă de afecțiuni mintale sau psiho-emoționale.
În dezvoltarea familiei
normale, membrii ei sunt acceptați ca fiind diferiți între ei.
Când partenerii sunt
într-un bun contact emoțional, anxietatea este scăzută, un beneficiu al
întregii familii. Ei cresc echilibrați și devin o resursă unul pentru altul,
învață să colaboreze și atunci când există tensiuni, pentru că familiile
normale devin periodic instabile, trecând inevitabil prin stadii și cicluri de
viață.
În contextul lor
contează cum fiecare membru de familie se manifestă și își folosește sinele
pentru a sprijini familia în tranziție și a lăsa moștenire tipare emoționale
sănătoase. Dacă ești rigid și eviți confruntările sau schimbările, efectele pe
termen lung vor fi anxietate, depresie, atacuri de panică, fragilitate
emoțională/insecuritate crescută sau alte afecțiuni emoționale.
În cazul familiilor
psihotice este esențială psiho-educația și ulterior intervenția de specialitate
pentru ca toți membrii să înțeleagă contextul în care se petrec lucrurile și
felul în care influențează starea de sănătate emoțională a pacientului
identificat.
Recurenţa crizelor este
direct legată și de comportamentul familiei; de felul în care ei înțeleg cum să
ajute.
Sfatul meu: Igiena emoţională e la fel de importantă precum
cea fizică, ba, chiar mai importantă, pentru că lasă urme în viitorul vostru şi
al copiilor voştri. E moştenirea transgeneraţională.
Valentina Șimon -
psihoterapeut sistemic cuplu și familie simoninstitute.ro
Specialiştii de la Simon Institute of Psychology and Psychotherapy au decis să răspundă unor nevoi imediate din sistemul de sănătate, acordând asistenţă psihologică gratuită farmaciştilor...